Poezia lui Georg Trakl se încadrează în categoria poeților care și-au strigat neputința și disperarea având ca fundal impasibilitatea naturii. La Trakl, natura este șevaletul care susține întregul dezechilibru al organismului uman, o suferință care crește întocmai unui bulgăr de zăpadă care se unește cu alți bulgări. Putem privi din punct de vedere cinematic întregul lirism al acestui poet, cadrele lungi care captează spații deschise precum câmpii și păduri, linia frontului, cât și odăile fetide, saloanele de spital, aceste cutii bizare în care moartea și oroarea războiului valsează peste trupurile inerte și resemnate.