Ca să nu mai dea lumea cu presupusul, Dumitru Bădiţa si-a intitulat poemele apărute la Vinea în 2013 direct confesive. Coperta microminimalistă, reprezentând pietricele pe un fel de cuarţ măcinat (brand Cătălin Lazurca) şi numele de autor + titlul scrise cu litere infinitezimale spun destule despre intenţiile autorului: smerenie şi cvasi-anonimitate. Bineînţeles că asta e doar o păcăleală aranjată cititorului naiv-schillerian de versatul reporter TV.
Chiar primul text, pseudo-arghezian-pseudo-heaneysian pune în gardă privitor la aşa-zisa adoraţie a simplităţii:
“scoteam cartofi cu ai mei
pielea mâinilor mi se uscase
praful îmi curgea prin gâtlej
aerul fierbinte mă înrăise de tot
<<mă duc după apă>>
şi nu m-am mai întors”
Dar şi următorul text este tot un fel de “de ce m-aţi dus de lângă voi”, goganism à rebours, căci poetul face praf la modul finuţ antreprenoriatul obsesiv:
“toată ziua am stat pe terasa blocului
şi m-am gândit cum aş putea avea
propria mea firmă
apoi am coborât şi m-am dus în parc
pe sub bancă un şir de furnici:
l-am studiat
pe o distanţă de câteva sute de metri
circulau în ambele sensuri
cu viteză egală
am tot căutat până s-a făcut întuneric
măcar o singură furnică
urcată în vârful unui fir de iarbă
numai să se uite”
Ipostaza de scrib, asumată ironic, propune false confesiuni ale unui ratat (care are ce să rateze, vorba lui Cioran), Zacharias Lichter, profet al ironiei şi al subtilităţii. Spre crucială deosebire de ce fac actualii confesivi minimalişti mai tineri (autism, banalitate îmbibată de oareşce aroganţă culturală de felul: eu mi-s priceput la filme, la poezie ş.a.m.d.), şi o scanare plicticos-narcisistă şi dispreţuitoare a realităţii, Bădiţa procedează inductiv: pleacă de la aparenţe insignificant pentru a ajunge la tragedie:
“metroul nu mai venea
în staţie aglomeraţie şi nervi
am renunţat
la suprafaţă pomi înfloriţi
sclipiri din toate părţile
am pornit pe jos
dar până la prima intersecţie am obosit
aşezat pe bancă inspir lumina din aer
conturul meu: o linie subţire întreruptă
forţele din corp demobilizate
seara aflu de la ştiri
că metroul şi-a întrerupt circulaţia
din cauză că omorâse în tunel”
ori deductiv: de la planuri mari plonjează whitmanian direct la firul ierbii:
“mândria evacuată din inima mea
betoane topite de masa unui meteorit
peste mândria mea
cercetez locul
poate a rămas pe undeva
o crăpătură”
Astfel de confesive au redeschis şoselele poetice după întroienirile neoexpresioniste şi au arătat că minimalismul poate fi seducător dacă e practicat de scriitori maturi (deci subtili şi cu experienţă) şi inteligenţă, capabili de autodetaşare. Joncţiunea cu Constantin Acosmei era inevitabilă:
“scamele din buric:
seară de seară le culeg
şi le arunc în closet
altcum procedează alţii:
le tezaurizează
apoi predau baloţii unor vrăjitoare
să producă în cele din urmă flanele subţiri:
îmbrăcate pe dedesubt direct pe piele
îi ajută să urce în ierarhie
să ajungă fiecare zmeu general”
În fapt, Bădiţa este un fals minimalist: el mimează socratic neputinţa şi banalitatea, când colo critica lui înmănuşată este acerbă şi mai eficientă decât detergentul Ariel:
“şofasem toată ziua şi noaptea jumătate
dropsurile de gheaţă se scufundau în paharul cu bitter
şi în liniştea aceea când toate cădeau în mine
coboară prin tavan din apartamentul moşului
un geamăt de femeie
m-am întors în bucătărie
deschis fereastra şi văzut
că moşul îşi instalase o antenă parabolică
cerul desăvârşit de vizibil
mai mult ca oricând mi-am dorit
să mi se lungească gâtul
şi capul să mi se desprindă:
unicul satelit al celei mai îndepărtate planete”.
În chip de concluzie: dacă există vreun minimalism inteligent şi atractiv, atunci cam aşa ar trebui să arate.
–
Nota redacției: ne prezentăm public scuzele dar nu am putut găsi link de unde se poate achiziționa acest volum de versuri.
