Teodor Ajder s-a născut la Chișinău. A absolvit liceul Ion Creangă, psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; iar tezele de master în psihopedagogie și de doctor în științele media, mediului și ale informațiilor și le-a susținut la Universitatea de stat din Yokohama, Japonia. Este autorul mai multor cărți situate ca gen între ficțiune și analize psihologice ale migrației. Pe lângă trilogia japoneză – Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă, Mo[Po]JaRo și Kakimaki, Teodor Ajder mai este autorul unei plachete de povestiri – Vurda înlocuitorul de inimi (ed. Ulysse, 2003), și una de versuri – O oră de iubire (ed. H2RO, în limba engleză). Multe dintre aceste cărți sunt ediții de artist. Ediția originală a volumului „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă”, bunăoară, era o încurcățea din 30 de elemente, și a fost prezentată pentru prima dată în cadrul festivalului de artă contemporană Oost West Burlesk, Eurora Art Festival 2008, Rotterdam, Olanda, iar actualmente se află în colecția muzeului de carte artistică din Uci (Łodz), Polonia. A semnat sute de editoriale și articole de opinie, precum și recenzii de cărți și expoziții de artă. Actualmente locuiește în Polonia și își împarte timpul între Departamentul de educație a spiritului civic de la Școala Americană din Varșovia și redactarea anuarului diasporan „Mămăliga de Varșovia”.
În interviu, scriitorul ne povestește despre cum a ajuns în Japonia, cum a început să scrie și unde a găsit inspirația pentru volumul epistolar „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă”, în pregătire la editura frACTalia anul acesta, în colecția PanSophie.
Cine e Teodor Ajder? Povestește-ne câte ceva despre tine.
E o întrebare dificilă. Sunt ce fac, probabil, dacă a avut Skinner dreptate. Sunt și ce vreau să fiu, cu toate că îmi lipsește timpul să fiu mai multe. Deși s-au mai schimbat lucrurile de la roman încoace, sunt și această dorință de a fi. Dar am mai rămas cititor fidel. Sunt scriitor. Am fost prezentat mai nou drept filosof. Sunt și un critic. Mă interesează și trăiesc cu ideile din care izvorăște activismul civic, urban, climateric, dar și practicile curente din domeniul rezistenței de la firul ierbii. Sunt și immigrant. Poate chiar refugiat. Nu doar economic. Cuvinte care descriu mai mult sau mai puțin condiția de hoinar cu care mă identific sunt multe. Vrând-nevrând sunt și un dialectician, vorba lui Brecht. Îmi place idea de itinerant, așa cum o exprima Deleuze și Guattar, sau Agota Kristof cu referință la scriitura ei. Mă aflu între lumi, să le zicem culturale. Sunt parte din corpul calos format între ele, un intermediar, păstrător, dar și întreținător al legăturii dintre ele.
Cum ai ajuns să-ți susții masteratul și doctoratul în Japonia și cât a durat permanența ta pe tărâmul niponic?
La un moment dat, Republica Moldova începea să fie percepută drept stat suficient de în vârstă de către Guvernul Japoniei, ca să fie luată în seamă de programul lor guvernamental de burse – Monbușokagakușio. E adevărat că în 1999 a fost oferită o singură bursă, iar concursul era organizat la Kiev. Ambasada Japoniei din Ucraina se ocupa și de Moldova. Concursul a fost anunțat cu mult înainte. Eu eram încă student la Babeș-Bolyai și îmi aduc aminte cum le povesteam colegilor de cameră despre această posibilitate. Râdeau în hohote pe seama ideii mele năstrușnice de plecare în Japonia. Japonia era pe cât de fantastică pe atât de îndepărtată pentru ei. Nu putea fi credibilă sau posibilă. Aveam chiar și un coleg aikidoist, dar nici el nu voia să-mi dea crezare sau poate speranțe.
Mai era și altceva. Pe atunci, poate și acum, se vorbea că bursele se iau cu pile. Colegii mei aveau parțial dreptate când îmi repetau asta și mă luau peste picior de câte ori mă icneam despre Țara Soarelui Răsare. Deși dosarul meu a fost depus la timp la Ministerul Educației din Moldova, telefonând cu taică-meu Ambasada Japoniei la Kiev am aflat că ei au recepționat un singur dosar trimis din Chișinău și ne-au mai putut spune doar că dosarul nu era al meu. Taică-meu a fost silit să-și pună în funcțiune pilele. Fiind prof de inginerie mecanică la Universitatea Tehnică, încă de la sfârșitul anilor 60, mulți dintre inginerii moldoveni îl cunoșteam. Iar unii dintre cei care au trecut prin sala lui de curs au ajuns și funcționari publici. Și-a tot telefonat studenții până când l-a găsit pe cel potrivit, încadrat în Ministerul de Externe – dosarele erau trimise de la un Minister la altul, iar de acolo, prin poșta diplomatică la Kiev. – Acel fost student al tatălui meu, devenit funcționar public, s-a asigurat că celelalte 8 sau 9 dosare date la o parte au fost totuși trimise la Kiev.
Îmi dau seama acum că cei ce vor citi acest Obrăzar… ar trebui să trimită un gând bun proiectatorilor de politici educaționale din cadrul Guvernului Japoniei. Sunt lăstarul pe care l-au plantat ei în insulele lor și îngrijit cu migală, dar și lui taică-meu, pentru tot efortul pe care l-a depus să mă trimită în lume, precum și celui aliat al nostru de la Ministerul de Externe, al cărui nume nu-l mai rețin, care a știut să trimită la timp dosarele oprite.
Au urmat plecările, la Kiev, concursul organizat de cei de la Ambasadă, calificarea, iar apoi și zborul spre Tokio.
Bursele respective se mai oferă încă și sunt mai numeroase. Vă îndemn să le căutați. După plecarea mea am avut amici care mi-au călcat pe urme. Unii dintre ei se mai află și acum în Japonia.
Povestește-ne câte ceva despre viața de zi cu zi a unui student „alogen” în Japonia?
La început era un regim clar. Scularea, îmbrăcarea, pregătirea ghiozdanului, drumul spre universitate și îndărăt – metroul, mai târziu bicicleta l-a înlocuit, mersul de la stația de metrou, pe o cărare care trecea printr-un câmp de varză și lângă o livadă de kaki, de unde am gustat acest fruct prima dată. Seara mai dădeam pe la sușăria lui Inase, din Gumiogi, cartierul unde era căminul nostru. Aveam pe de o parte un program fix de opt ore pe zi de cursuri de japoneză. Pe de altă parte, aveam însă constant sentimentul că nu trăiesc o rutină zilnică. Poate e și pentru că mă simțeam întâi turist, iar apoi ca un fel de reporter aflat în misiune.
Limba Japoneza este un spațiu cu totul aparte. Japonezii au trei sisteme de scris. Kanji sau kangi – semnele împăratului Khan – câteva mii de ieroglife, unele dintre care au sute de citiri diferite. Cucerirea acestui spațiu striat trebuia să aibă loc și se întâmpla în mod necontenit. Deși a fost și a rămas o imposibilitate, acest studiu de gherilă îmi asigura o existență pe care o resimțeam drept extraordinară.
Cam la vreo lună de la sosirea mea în Japonia am făcut rost de o bicicletă. Pe lângă dezlegarea enigmelor ieroglifice, mersul cu bicicleta, deși îmi furniza peisaje noi a constituit un fel de fundal, sau mai bine zis o practică constantă pe parcursul celor șase ani cât am stat fizic acolo.
Dealtfel, cu gândul n-am părăsit Japonia niciodată. Acu vreo două luni am citit reportajul „Ganbare” (Dă-ți silința) de Katajâna Boni despre Japonia post-Fukușima. Mă simțeam alături de ea, când își intervieva eroii.
Ce ți-a plăcut și ce nu ți-a plăcut din experiența ta în Japonia?
Mi-a plăcut spiritul de comunitate pe care îl au japonezii. Fac multe lucruri împreună. Se simt bine la ei acasă. Efectiv trăiesc în comunități reale, din carne și oase.
Locuiam într-un megalopolis. Străzile japoneze în zonele mai aglomerate ale Kantoului sunt practic lipsite de perspectivă. Oriunde priveai vedeai doar, știu eu, 10-20 de metri în față. Neapărat era ceva clădire care îți bloca vederea. Aveam sentimentul că merg printr-o cușcă-labirint. Poate că astea două sunt fațete ale aceleași chestii.
Cum ai început să scrii la „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă”? Ce te-a inspirat, plecând de la titlul operei?
Un amic chilian mi-a spus după mai mulți ani de prietenie că de câte ori mă vedea eram întotdeauna foarte serios. Nu râdeam niciodată. Dacă e să-l cred, se vede că mi-am tras masca de la bun începutul șederii mele acolo. Acum adesea zâmbesc. Poate prea des. Mi s-a reproșat că zâmbetul meu este și el o mască și că e enervant. Privirea de sub mască e o stare generativă.
S-a întâmplat să fie și perioada în care descopeream suprarealismul, inclusiv pe cel românesc. Eram obsedat de Blecher. Cred că mai sunt. Mulți suprarealiști erau pasionați de măști, de orientalism, de etnografie, de Celălalt. Îmi imaginam că sunt un fel de Michel Leiris, doar că fantoma mea nu era Africa, ci Japonia. Titlul este, din punct de vedere silabic, un haiku.
Cât e autobiografie și cât e ficțiune în acest roman? Ne poți revela asta?
Am petrecut cu cartea asta ani în șir, scriindu-o. Este un fel de autobiografie în acest sens, sau cel puțin o reflecție a biografiei mele. Poate că e un fel de jurnal fictiv dar și realist, în sens de posibil, scris în două voci. Textul conține indicii care plasează acțiunea într-o perioadă de timp anume. Am început să scriu la ea în 2001 și cred că, în mare, materialul a fost adunat până pe la începutul lui 2005. Există însă și mai multe elemente care au fost scrise în post japonia și ulterior altoite la roman.
Cu toate acestea, acum, citind încă o dată romanul, mă pot identifica întrucâtva doar cu personajul feminin, cu toate că Liliana Corobcă, îl crede exotic. Nu am memoria intenției de a-l face pe personajul masculin antierou. E un fapt curios în sine. Eram sigur că i-am inoculat personajului masculin chestii pe care le resimțeam eu. Se prea poate să am memorii false în acest sens, sau să mi se fi oare îmbunătățit atât de mult imaginea de sine între timp? Nu cred. Mustesc cu complexe de tot felul.
Dacă ar fi ca această odisee epistolară să aibă un final, care ar fi acesta? Te-ai mulțumi cu un final autobiografic, sau ai inventa unul fictiv, și de ce?
Are un final – cu flit. Întrebarea ta probabil se referă la existența unei continuări. Kaori mai figurează în Mo[Po]JaRo, dar acolo e o altă poveste. Acu doișpe ani mă jucam cu idea unei continuări, a unei reveniri în Japonia. Nu e exclus că voi reveni cândva la povestea lui Troi și lui Kaori. Am ceva notițe și idei rătăcite prin desagă. Depinde și dacă Obrăzarul va interesa cititorul de limbă română suficient de mult ca să dorească să afle ce s-a întâmplat după roman. Între timp, în Japonia au avut loc o seamă de chestii realmente tulburătoare și am impresia că nu au ajuns să marcheze sfera literară românească.
De obicei, personajele feminine sunt cele misterioase, evanescente. În acest volum în schimb, această parte „ingrată” revine personajului masculin, Troi. Numele poate fi un indiciu, care ne poate duce cu gândul la Calul Troian? Ne poți da vreo delucidare cu privire la natura sentimentelor lui Troi pentru Kaori?
Am avut un amic american care se numea Troi. Suntem cam de aceeași vârstă. Nu mai știu dacă i-am spus că i-am împrumutat numele. Mi-a zis că părinții lui l-au numit așa din cauza unui film Troienele, despre cum femeile Troiei decăzute nu au încetat să lupte cu conchistadorii lor. Aluzia respectivă așadar există. Dar Troi-americanul s-a căsătorit cu iubita lui japoneză. Au acum doi copii. Deși e o familie care își petrece mult timp în saloanele avioanelor care circulă pe rute intercontinentale nu sunt Troi și Kaori din și de după Obrăzar.
Dar numele personajului principal mai este scris uneori și Traian, o altă aluzie războinică. Migranții sunt invadatori, nomazi, gata de luptă, acoperiți de armură aurită și de obrăzare, dar nu numai. Numele lui e scris adesea doar cu T. Acest personaj devine pe parcurs o abstracție, o fantomă. Pe de altă parte, numele acesta transpus în sistemul fonetic japonez dobândește un sens total diferit și foarte important, rupt de contextul culturii europene.
Ce a însemnat scrierea acestui roman pentru tine? Ce semnificație ar putea avea, eventual, pentru Kaori, dacă ar fi un personaj real? Dă-ne câteva sugestii „fictive”.
Intuitiv am încercat, probabil, să fac ceea ce am aflat mai târziu că se numește o campanie de informare și sensibilizare publică. Las cititorul să descopere despre ce e vorba. Incontestabil romanul ăsta este și dovada existenței ei. Îndrăznesc să cred că va avea o viață cât mai îndelungată, înviind de câte ori va fi citită această carte.
Scrierea romanului a însemnat o conștientizare a unui itinerariu. M-a ajutat să încep să înțeleg faptul că sunt un imigrant, un marginal fără drept la cuvânt, dar și că acest lucru se poate schimba. Trebuia doar să purced la lupta de adjudecare a drepturilor.
Cu impact ți-ai dori să aibă lectura acestui roman asupra cititorilor?
M-am obișnuit cu gândul că este un roman de sertar, deși știam că există câteva exemplare ce călătoreau prin sferele marginale ale literaturii românești. Brusc am aflat că cele câteva copii nu numai că nu s-au rătăcit, dar au și fost suficient de virile să pună în funcțiune asamblaje de oameni, care iată au pus la punct venirea în lume a progeniturilor acestor copii. Indubitabil romanul are forță de viață, ceea ce e foarte important, având în vedere poveștile eroilor. Îmi proiectez în text, oarecum postfactum, tot felul de citiri angajate politic, dar mă tem că sunt doar proiecții pasionate din prezent. Cu toate acestea îndrăznesc să cred că romanul va injecta putere în cei ce-l vor citi. Putere de scriere și autoînțelegere. O corespondență poate fi inițiată de oricine și oricând.
Care sunt proiectele tale de viitor?
Actualmente lucrez la două chestii. Primu-i #4 al Mămăligii de Varșovia – almanahul bejenar pe care îl co-edităm colectiv cu Claudia Ciobanu, Mihai Tarța, Olga Corochii, Katy Bentall și mulți alții. Volumul va cuprinde o culegere de versuri protestatare contemporane poloneze. Vom prezenta cititorului de limbă română circa patruzeci de autori polonezi tineri, mulți dintre care vor fi traduși pentru prima dată în limba română. Cred că și pentru spațiul literar polon va fi o premieră inedită. Reînviem poezia politică.
Al doilea proiect e oarecum strâns legat de Obrăzar… Sentimentul veritabilității romanului e într-atât de omniprezent în timpul lecturii încât pare să nege dimensiunea ficțiunii. Chestia asta nu mă lăsa în pace. Trebuință nesăbuită să-mi testez intuițiile pe care le-am formulat în această carte devenise un imperativ. Căutam o posibilitate și aceasta nu a întârziat să se ivească. Mai exact, printr-un concurs de împrejurări, s-a întâmplat să întâlnesc o scriitoare care a fost de acord să participe în această aventură experimentală, devenind coautoarea unui nou text în devenire. Prefer să nu-i divulg aici numele. Dealtfel, cartea va apărea, dacă va apărea, sub pseudonim. N-o să vă divulg nici titlul cărții. O să vă spun doar că cea cu care am corespondat este o rusoaică și că scrie într-o română, după mine, nouă și mustoasă. De-a lungul timpului mulți scriitori nu doar români au avut muze, dar și fantome, dintre rusoaice. Unele dintre ele aveau chiar ochi migdalați. În cazul acestei noi cărți Rusoaica devine autoare cu drepturi depline. Există, așadar, deja un fel de continuare a Obrăzarului.., structurală, la care s-a adăugat gradul de corespondență adevărată. Urmăriți aparițiile editurii frACTalia, mai știi, poate va apărea la ei peste un an-doi-trei. Corespondența, ascultarea reciprocă și pe îndelete trebuie să revină și să fie practicate. Fără ele nu vom ști să găsim calea de mai departe în aceste timpuri de răstriște și polarizare ideologică tot mai acută.
Mulțumim pentru interviu!
