Unul dintre momentele necesare ale unui festival de literatură amplu este întâlnirea cititorilor cu scriitori consacrați, al căror nume devine brand, îi îndepărtează mult de public, se nasc legende și zvonuri, ”zice-se-uri” și varii aure ce înconjoară personalitatea scriitorilor respectivi.
În aceste circumstanțe, întâlnirea din a patra seară FILIT, cu scriitorul Mircea Cărtărescu, în compania scriitorului şi jurnalistului Cezar Paul-Bădescu, a fost o excelentă alegere, date fiind istoricul comun și relația între cei doi scriitori. Că publicul își dorește să vadă fața umană a scriitorilor pe care îi citește a fost dovedit de faptul că, înainte de deschiderea evenimentului, treptele Teatrului Naţional erau înţesate de oameni, cu şi fără căutatele invitaţii.
Mă așteptam la o discuție prietenească, menită să dezvăluie slăbiciuni și mici detalii cotidiene, legate de varii rutine (ce poate apropia oamenii mai bine decât rutine comune, de genul ”și eu sunt matinal”, ”și mie mi se întâmplă să mă trezesc dintr-un vis și să încerc să adorm la loc, să nu ratez continuarea” șamd, așa că am savurat deschiderea lui Cezar Paul-Bădescu, referitoare la susținerea pe care studenții de la cenaclul Litere (Cezar Paul-Bădescu included) au primit-o din partea lui Mircea Cărtărescu (1995, volumul colectiv ”Tablou de familie”). Așa cum speram, conversația a păstrat nota prietenoasă și prietenească, pendulând discret de la semnificația literaturii pentru scriitor, la rutina de scriere, jurnalul lui Mircea Cărtărescu și visele acestuia (fără a căuta neapărat interpretări, deși mama lui Cărtărescu, ca și a mea se întreabă ”ce înseamnă”, de fiecare dată când visează ceva demn de reținut).
Seara Mircea Cărtărescu a fost unul dintre momentele mele preferate, completând impecabil șirul serilor FILIT, fundamental diferite una de cealaltă, dar la fel de captivante, de la Teatrul Național. Am savurat discreta trecere de la un liric Mircea Cărtărescu, cel care a povestit cu patos despre importanța literaturii, din postură de scriitor și cititor, mare admirator al lui Kafka (”El nu mai era un om între oameni, ci un personaj în literatură”), la un Cărtărescu relaxat și amuzat, purtând discuția (neterminată, evident) despre Chestionarul lui Proust (”pasărea preferată: nu imi plac păsările, nici măcar în farfurie”).
Conversaţia a avut un aer poetic, Mircea Cărtărescu fiind înclinat către metaforă, către analogii ample, insectoide, iar moderatorul său fiind dispus să îi lase spaţiu de manifestare şi de expresie, mai ales în discuţia cu privire la jurnalul ţinut în timp de celebrul scriitor („un zid al plângerii, o amprentă negativă în ghips a mâinii tale, a feţei tale. În zilele fericite, când cerul e albastru, când soarele străluceşte, cum să te duci să scrii în jurnal?”). Mi-a plăcut exercițiul de logică simplu și accesibil, oferit ca răspuns pentru întrebarea lui Cezar Paul-Bădescu (”Sunteți fericit?”), cu un răspuns pe măsură (”prefer să fiu întrebat dacă sunt nefericit”).
Apropo, pentru cei interesați de o explicație pentru discrepanța semnificativă între trilogia ”Orbitor” și volume de genul ”De ce iubim femeile”, povestind despre efortul uriaș pe care îl presupune trilogia ”Orbitor”, Mircea Cărtărescu a comentat cu delicatețe:
”Că tot vorbeai de vulnerabilitate şi nesiguranţă, voi spune că nu în timp ce scrii o carte eşti vulnerabil, ci ai atacuri de panică, în momentul în care nu scrii. Mi-e frică de lunile, anii care urmează. Am scris cărţi mai simple, am scris cărţi în care îmi puteam odihni mintea, dacă aş fi continuat Orbitorul, cine ştie unde aş fi ajuns, şi altele pe care le consider nu neapărat necaracteristice stilului meu, ci minore, într-o altă tonalitate, nu mediocre.”
Sala s-a bucurat de o caldă lectură din ”Mendebilul” (text din volumul Nostalgia), lectură ce a făcut loc unei conversaţii despre amintirile din copilăria timpurie şi falsele amintiri (cele rezultate din povestiri ale celor mai mari despre propria persoană). Întrebările lui Cezar-Bădescu au dezvăluit un Mircea Cărtărescu visător şi convins de existenţa unor amintiri străvechi, pasionat de onoric (lucru moştenit de la mama sa, o femeie care visa mult şi era preocupată de semnificaţia viselor). Cărtărescu a povestit amuzat şi amuzant despre entităţile care îl vizitează în vis, în mod regulat, sau cel puţin îl vizitau (”persoane umane, care stau pur şi simplu liniştite şi mă privesc”). Dintr-o conversație între doi prieteni vechi, care se descos și se stârnesc reciproc, pentru pura plăcere a polemicii (jur că mai lipseau o sticlă de vin bun și două pahare, de pe măsuța de pe scenă), nu a lipsit nici Dumnezeu și m-am surprins zâmbind, ascultând versiunea lui Mircea Cărtărescu, referitoare la subiect (foarte diplomată, de altfel):
„Eu cred că toate religiile sunt, până la urmă, unul şi acelaşi lucru. Cea mai bună definiţie a lui Dumnezeu este: <Dumnezeu este viaţa de toate zilele>. Cred în fraza finală a lui Wittgenstein”<Nimic mistic nu se poate arăta în lume, singurul lucru mistic este că lumea există>”
Seara s-a încheiat în aplauzele publicului, cu o lectură din ”Levantul” (care m-a convins că nu i-ar fi stat rău nici în postura de actor), urmată de un moment pe care îl aștept de mai bine de jumătate de an: concertul Alexandrina & Band, o bijuterie de concert. Delicatețea și detaliile fiecărui moment din concert îmi amintesc de rochiile de catifea, brodate de mână, cele de catifea grea, care pică în falduri bogate. Pe Alexandrina aș asculta-o cântând ușurel meniul de la restaurant, atât de dragă îmi e vocea ei, care s-a potrivit mănușă cu lirismul lui Mircea Cărtărescu. Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu și conversația poetic-jucăușă, serioasă pe alocuri, cu Cezar Paul-Bădescu mi-au reamintit cât de importantă este înțelegerea scriitorului dincolo de text, cât de la îndemână poate fi lectura, în momentul în care cititorul are acces la omul din spatele textului.
Alde Banciu
P.S. Mai avem de zis multe, zilele acestea am strâns o mie de povești, informații și noutăți și le adăugăm ușurel, să ne iertați, venim de la Iași cu gripă și depresie post-FILIT.
Comments are closed.