De câte ori în adolescență n-am auzit noi, femeile, acel „nu se cuvine să faci asta, că ești fată”? Fie pentru cine știe ce aiureală lipsită de importanță, fie pentru ceva mai serios, dar care era taxat doar în cazul fetelor. Iar acel „nu se cuvine să faci asta” ni s-a întipărit în creier la fel ca nevoia de a dormi sau de a mânca. Și a devenit nevoia de a ne încadra în niște norme socio-culturale stabilite în vreun secol îndepărtat, dar pe care continuăm să le târâm după noi, într-o formă mai mult sau mai puțin diluată.
Mult timp, mie mi-a plăcut să cred că am depășit toate problemele din așa-zisul război al sexelor. Noi, ca societate. Fie pentru că eu mi-am dezvoltat un sistem de ignorare a remarcilor și gesturilor misogine, fie pentru că în timp am învățat să-i ocolesc pe oamenii care le făceau și să-i înfrunt pe cei cu care, totuși, mă trezeam față în față. Și în felul acesta mi-am creat o perspectivă oarecum deformată a realității din jurul meu. Și probabil că din cauza asta uneori strâmbam din nas când auzeam de feminism și de nevoia de a spune răspicat niște lucruri pe care eu le credeam de domeniul trecutului. Mă gândeam că în secolul nostru feminismul e ceva perimat. Până când am început să ies din bula pe care o construisem inconștient în jurul meu și să observ că nu e chiar așa. Că în realitate lucrurile astea nu s-au schimbat suficient. Încă există femei care nu știu să spună nu, femei care au nevoie de confirmare din partea societății care le pune să meargă pe un anumit drum îngrădit, la fel cum încă există bărbați cărora le plac toate astea și bărbați care recurg la un anumit gen de agresivitate pentru ca lucrurile să nu se schimbe. Pentru că agresivitatea este de mai multe feluri, nu doar fizică. Poate fi și una de limbaj sau de atitudine.
În esență, feminismul ca mișcare vizează drepturile femeii, în general. Unii spun că nu are legătură sau nu ar trebui să aibă legătură cu bărbații, cu acel război al sexelor, care s-ar manifesta doar în cultura populară. Eu nu sunt convinsă că le poți separa. La urma urmei, această discriminare a femeilor s-a manifestat încă de la început în raport cu bărbații, care aveau toate drepturile posibile și erau considerați superiori femeilor. Sigur că unele lucruri țin de relațiile personale dintre femei și bărbați, nu sunt instituționale, dar fac parte din același întreg al discriminării. Și nici măcar aspectele cărora eu le spun instituționale nu s-au rezolvat complet încă. Mă gândesc la salarii, la reprezentarea în politică, în diverse funcții de conducere șamd. Sigur că lucrurile nu mai sunt la fel ca în urmă cu un secol, să zicem, dar sunt încă departe de a fi echitabile. Există foarte multe lucruri cu care ne-am obișnuit într-atât încât le considerăm normale, deși nu sunt. De exemplu, citeam recent un interviu cu ministra Egalității și Feminismului din Catalonia – cred că este un departament, nu un minister, dar chiar și așa, am fost surprinsă să aflu că există -, care vorbea despre o serie de măsuri care vizează perioadele în care femeile sunt afectate de menstruație. Și de discuții pe această temă, care încă este văzută de mulți ca una tabu sau este banalizată. De exemplu, spunea ea: «Au existat relativ puține reacții de respingere. Unii politicieni de dreapta au spus: „Sunt atât de multe lucruri mai relevante de făcut decât distribuirea de cupe menstruale.” Dar reacția multor femei a fost: „Nu vei fi tu cel care va decide ce este relevant pentru femei” și că era timpul ca instituțiile să înceapă să vorbească despre asta, astfel încât la fiecare loc de muncă, școală și familie să se deschidă această conversație.»
Iar aceasta este doar una dintre problemele nu doar nerezolvate, dar nici măcar acceptată ca problemă. Mai este apoi hărțuirea și violența de gen, care pot lua forme foarte diferite și care fac parte din problemele devenite deja structurale și tocmai de aceea greu de pus pe masa discuțiilor. Aceeași ministră din Catalonia spunea:
«Imaginați-vă un cadru universitar în care o studentă a fost violată sau suferă de violența partenerului intim, dar agresorul nu are nicio legătură cu universitatea. Imaginați-vă dacă universitatea ar avea obligația de a sprijini femeia în acest moment foarte dificil din viața ei, astfel încât studiile ei să nu fie puse în pericol și să nu se simtă la fel de singură. S-ar putea face ajustări la cursuri sau la examene sau, dacă este necesar, s-ar putea oferi o formă de sprijin financiar. Și puteți extinde acest lucru la o studentă, la un profesor sau la o persoană din administrație – toată lumea este inclusă și acoperită. Este un mesaj adresat femeilor: „Vei supraviețui. Știm că veți supraviețui. Vom merge mână în mână în acest proces.”
Pentru a face acest lucru, am adoptat un cadru de protocol pentru intervenția în situații de hărțuire sexuală, violență pe bază de gen sau LGBTI-fobie cu diligența necesară, care se va aplica fiecărei instituții publice în parte – universități, transport public, sistemul de sănătate sau sistemul de servicii sociale. În prezent, multe instituții au propriile protocoale, dar există o mare fragmentare.
O altă problemă este că protocoalele de răspuns la situații precum violența de gen au fost concepute ca un instrument de raportare și sancționare. În noul cadru, prevenirea și repararea se află în centrul intervențiilor. Aceasta înseamnă să știm cum să detectăm cazurile și să identificăm factorii de risc. De asemenea, colaborăm cu organizațiile profesionale pentru a ne asigura că formarea pentru primii respondenți în aceste cazuri – psihologi, avocați – este sensibilă la problematica de gen și că aceștia știu cum să nu revictimizeze.»
Sigur că astfel de lucruri necesită timp și nu se vor întâmpla peste noapte și nici în toate țările în același ritm. Eu mă întreb acum dacă la noi s-au pus măcar în discuție astfel de lucruri, dacă suntem pregătiți ca societate pentru așa ceva. Iar exemplele pot continua, se poate vorbi mult despre subiectul femei, dar mă opresc aici. Mai spun doar că încă avem drum lung de parcurs. Și am scris despre asta astăzi pentru că mâine este 8 Martie, ziua în care mulți bărbați se plâng că trebuie să dea bani pe flori sau pe vreun cadou, considerând că doar despre asta e vorba. Ei bine, nu, Ziua internațională a femeii este despre conștientizarea unor probleme.
În fiecare an Organizația Națiunilor Unite stabilește o campanie pentru această zi. În 2024 este „Investiți în femei. Accelerați progresul.” Iar tema campaniei este „Inspiră incluziunea.” Pe website-ul International Women‘s Day apare inclusiv un gest pentru asta (cel din poza de mai sus, luată chiar de acolo) și un haștag: #InspireInclusion.
Așadar, doamnelor, nu vă mai sfiiți să fiți femei, orice o însemna asta. Și nu mai lăsați pe nimeni să vă facă să credeți că sunteți mai puțin sau prea mult, nici prea sensibile, nici altfel. Și bucurați-vă că cel puțin o dată pe an lumea se oprește o clipă în loc și își amintește că există femei.
Surse foto: pixabay și Internationalwomensday.com.
