De vorbă cu Georg Aescht: În spațiul germanofon, literatura română continuă să fie o necunoscută

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași are de multe ori o baghetă magică de care se folosește pentru a transforma ceasul într-un obiect suprarealist, așa cum obișnuia Dali să o facă în picturi. Dar ce te faci când un personaj ca apare punctual pentru discuție și îți descrie la fel de punctual toate micile detalii pe care nu le știai în legătură cu spațiul germanofon și raportarea acestuia la cultura românească.

este traducător din română în germană, petrece timp la târgurile de carte de la Frankfurt și Leipzig și a aflat după mai mulți ani trăiți în Germania ce bomboane le plac nemților. Una dintre ele va fi servită chiar între 16-20 octombrie, la târgul de carte de la Frankfurt.

SB: Voiam să încep prin a te ruga să scanezi profilul traducătorului. Cine ar fi cel mai potrivit pentru a face o astfel de muncă?

E necesar ceea ce în germană se numește Sitzfleisch (termen folosit pentru a descrie „carnea de șezut”, acea trăsătură de caracter admirabilă, anduranța, răbdarea, puterea de a rezista la sarcini dificile, plictisitoare sau solicitante și de a le duce la bun sfârșit), deci trebuie să ai disciplină și voința de a renunța la multe altele, de a nu te da în vânt după cine știe ce senzații tari și de a urmări textul. Este într-un fel și o renunțare la sine, pentru că te expui textului. Ești doar tu cu el și este necesar să îi dai cea mai bună formă.

Or, varianta cea mai bună în traduceri nu există. Există doar varianta mai puțin proastă. De tradus, poți traduce în mii de feluri, din care 95% este prost, dar restul de 5% este acceptabil. Orice traducere este anevoioasă. E un compromis, dar niciodată să nu ai pretenția să fii mulțumit de o traducere. Dacă ești mulțumit, înseamnă că e o traducere proastă și o poți da uitării. Asta e soarta traducătorului, să nu fie niciodată mulțumit de sine și de ce a făcut. Din toate cărțile pe care le-am tradus, nu ar fi una pe care să nu o traduc din nou.

SB: Și cât ai schimba din ea?

Poate că tot. Întotdeauna există alte posibilități. Într-o mare măsură, găsesc ce e mai potrivit pentru mine, dar în momentul în care te complaci, totul s-a terminat. Nu e cazul să faci asta vreodată.

SB: S-a întâmplat la începutul carierei să îți dorești să găsești formula magică, care să te ajute să redai ceva anume și nu reușeai să o găsești? Spre exemplu, cum s-ar putea traduce replica lui Moromete ,,Fă, ce belești fasolea la mine” ?

Uf! Da, ăsta este un exemplu de referință nu numai pentru traducerea făcută din germană în română, ci din română în orice limbă. Româna încă este o limbă foarte vie și vioaie. Tinerică aproape. Și zurlie, în multe privințe. Este plină de expresii idiomatice, cu o savoare cu totul și cu totul specială. Germana nu le mai are pe toate astea, e bătută în cuie. E o măsură structurată și rigidă, încât cu greu reușești să o desțelenești, în așa fel încât să fie un corespondent al românei. Să traduci din română în germană este ca și cum ai pune o nemțoaică să umble cu pantofi cu toc pe caldarâmurile Bucureștiului. Acea doamnă nu are altă soluție decât să înceapă să danseze, dar adevărata artă este să o faci să danseze elegant pe caldarâmul ăla foarte accidentat. Exista o expresie a unui epigramist filosof german din perioada iluministă, Georg Christoph Lichtenberg, care zice că mulți oameni de știință susțin că ar trebui  inventată o limbă în care greșelile de gândire să se evidențieze în greșeli de limbaj. Or, eu zic că limba asta nu mai trebuie inventată, ea există deja și e limba germană. Germana nu iartă greșelile de gândire. În momentul în care formulezi ceva greșit în germană, înseamnă că ai gândit greșit din start.

SB: Cum se raportează spațiul germanofon la literatura română?

În primul rând, este o mare necunoscută.

SB: Cum? Chiar și după ce România a fost țară invitată oficial la târgul de carte de la Leipzig în 2018?

Eu am participat an de an la târgurile de carte de la Frankfurt și Leipzig. Încerc să promovez literatura română nu doar prin traducerile pe care le fac, ci și prin prezentările pe care le-am ținut de-a lungul anilor acolo. Din cauza lipsei de promovare, România și literatura română continuă să fie o mare necunoscută. România este undeva la periferie. Ceea ce află neamțul din ziare și din media este că România nu este o țară normală, ci o bulibășeală.

SB: Fie vorba între noi, nici nu cred că s-a dat o definiție clară a normalității.

Așa e, dar neamțul e deranjat de situația politică și economică a României, așa că nu-și mai pierde timpul cu ceva periferic, la doi pași de Turcia. Mai ales că Germania și Turcia au o legătură strânsă, datorită turcilor care au migrat către Germania în anii ’60. Interesul pentru cultura română e scăzut din cauza relației României cu spațiul germanofon, chiar dacă sunt și mulți români în Germania. Bineînțeles, literatura are și ea partea ei de vină.

Literatura română nu este deloc simplă, nu este deloc sociabilă sau îmbietoare. Deseori este zurlie, stranie, iar neamțului îi plac lucrurile puse la punct, rânduite. Cu literatura română nu prea ai tu șanse să găsești ceva rânduit sau structurat. Trecând și peste toată situația României, literatura nu îl poate satisface pe neamț. Eu nu cred că munca de traducător, de care ținem cu dinții, va da roade în timpul vieții noastre, dar sper să mă înșel. Pe termen lung se vor întâmpla însă multe, pentru că nu ai cum să pui stop globalizării. Și un festival internațional ca FILIT este o piesă în puzzle.

SB: Acum, că tot am adus vorba de târguri de carte și am reamintit de Târgul de Carte de la Leipzig, ce a însemnat el, de fapt, pentru literatura românească?

A fost un oarecare succes, pentru că a fost vizitat pe măsură. Nu avem de ce să ne plângem, dar câți cititori vor fi răsărit din această măsură culturală nu mă încumet să calculez. Am avut, spre exemplu, mari speranțe cu editorul, ca Pădurea Spânzuraților a lui Rebreanu să percuteze. Fiind și aniversarea Primului Război Mondial, care a fost foarte dezbătut, și fiind vorba și despre un ofițer austriac, ne-am gândit că publicul germanofon va fi interesant, dar ce să vezi, n-a mers așa cum ne așteptam. Nu prea au fost și nici nu sunt vânzări. Pe piața de carte este nevoie de multă publicitate, și asta funcționează și mai abitir în spațiul germanofon. Or, editurile nu prea fac nimic, chiar dacă interesul lor e să-și vândă cărțile. Primesc banii veniți din România pentru tipar, traducere, pentru că Institutul Cultural Român finanțează multe din aceste proiecte, cartea apare, dar aici se cam opresc lucrurile.

SB: De aici, viața culturală se vedea mult mai efervescentă. Faptul că România a fost țară invitată oficial la Târgul de Carte de la Leipzig sau că Adina Pintilie a luat Ursul de Aur la Berlinale cu filmul  ,,Touch me not”. Prejudecățile tot la loc de cinste sunt.

Impresia mea este că România este cu fundul în două luntre. Pe de-o parte, încă nu este văzută ca o țară europeană, astfel încât să fie luată în serios. Pe de altă parte, nu este nici exotică, ca să fie interesantă măcar din punctul ăsta de vedere.

De exemplu, țările balcanice au devenit mult mai interesante după război, la începutul anilor ‘90. România duce o existență marginală și destul de anostă din punctul neamțului de vedere. Poate se doresc senzații tari, dar din România nu vin.

SB: Cumva e o contradicție. Vor ca totul să fie pus la punct, așezat, dar în același timp și exotic și din cale afară.

Da, în creația literară vor o ordine. Pe de altă parte vor și bombonica aia gustoasă. Dar, sigur, toate astea sunt niște speculații. Eu am acum în palmares autori foarte diferiți pe care îi traduc, începând cu Gellu Naum, Gabriela Adameșteanu, Filip Florian și terminând cu Norman Manea. Fiecare dintre ei este cu totul special și are câte o bomboană de oferit.

SB: În curând, urmează și Târgul de Carte de la Frankfurt. Cum va decurge totul acolo, ce bomboane se mai dau?

La târgul de carte de la Frankfurt, care va avea loc între 16-20 octombrie, totul este eclipsat de cel de-al treilea volum a lui Mircea Cărtărescu, care a apărut acum în limba germană în traducerea berlinezului Ernest Wichner. La târg va fi și Mircea Cărtărescu și se va discuta despre carte, aceasta fiind locomotiva standului românesc. Vor fi, de asemenea, conferințe și mese rotunde, dar personajul principal rămâne ,,Solenoid”.

Până la urmă, târgurile de la Leipzig și Frankfurt sunt niște evenimente foarte importante unde se întâmplă literatura mondială. Noi nu disperăm, suntem acolo și muncim în continuare. Anul acesta, țara invitată oficial la târgul de la Frankfurt este Norvegia. Dat fiind că România a fost țară invitată oficial de 2 ori la Leipzig, în 1998 și în 2018, se așteaptă și momentul în care va fi invitată la târgul de carte de la Frankfurt.


Georg Aescht (n. 28 septembrie 1953, Codlea), critic literar, publicist, scriitor de limba germană și traducător. A studiat germanistică între 1972-1976 la Facultatea de Filologie din Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj. A publicat critică în revistele germane din România: Echinox, Karpatenrundschau, Neue Literatur, Neuer Weg și a colaborat la manuale de literatură germană. În 1984, a emigrat în Republica Federală Germania și s-a stabilit la Bonn. Pe lângă activitatea sa de foiletonist și publicist, a tradus din mai mulți autori români, între care Ion Agârbiceanu, Carmen Francesca Banciu, Filip Florian, Norman Manea, Gellu Naum, Alexandru Papilian, Andrei Pleșu, Mihail Sebastian, Alexandru Vona, Gabriela Adameșteanu, Adela Greceanu, pentru care a fost și editor.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.