Am cunoscut-o pe Sabina Yamamoto cu niște ani în urmă, când am participat la un concurs de proză scurtă organizat de AdLittera. De atunci i-am mai citit câteva proze publicate în diverse reviste și mereu m-a surprins precizia cu care scrie, așa că am fost nerăbdătoare să-i citesc cartea, când am aflat că a apărut. La momentul acestui interviu abia începusem romanul ei, Nu mai e nimeni acasă, dar între timp l-am terminat și îl recomand fără rețineri. Categoric, este una dintre cele mai bune cărți citite în ultima vreme.
Foarte recent ți-a apărut primul roman, felicitări! Eu l-am început, dar încă nu am avut timp să-l termin. Totuși, din cât am citit până acum, cred că multă lume își va pune o întrebare: este un roman autobiografic? Dacă da, în ce măsură?
Sabina Yamamoto: Mulțumesc pentru felicitări! Sper că vei găsi finalul romanului la fel de intrigant precum a fost și începutul. Poate fi considerat un roman autobiografic, da. Dar, pe de altă parte, creerea personajului a implicat o abordare atentă a relației dintre propria mea viață și ficțiunea pe care o construiam. În dezvoltarea personajului, am integrat elemente inspirate din experiențele personale, am păstrat emoții și trăiri autentice. Cu toate acestea, pentru a contura mai bine universul romanului, am realizat modificări și ajustări.
Care este mesajul romanului tău?
Cred că e mai ușor să-l descoperi citindu-l decât să-l explic – e ca un cadou surpriză, cu multe straturi de înțelesuri. N-aș vrea să impun o anumită interpretare sau să limitez posibilitatea cititorilor de a găsi sensuri proprii.
De ce scrii? Pentru tine, pentru alții…
Începutul a fost, într-adevăr, simplu și plin de necesitate. Acum 15 ani, când Facebook și Instagram nu erau încă la ordinea zilei, blogul era platforma preferată de mulți. Așa că am început să scriu din dorința de a comunica în limba română, într-un mediu predominant japonez, împărtășindu-mi experiențele de zi cu zi și impresiile legate de viața din Japonia. Scriu și pentru mine și pentru alții. De aceea mi-am dorit și publicarea romanului, ca să fie citit. Altfel îl țineam la sertar.
Ai avut un miniturneu de lansare a cărții, cum a fost reacția publicului?
Reacția caldă și entuziasmul publicului din fiecare oraș au fost cu adevărat reconfortante. Oamenii au fost primitori, calzi și foarte curioși să afle mai multe despre mine, atât ca autor, cât și ca expat. A fost o oportunitate minunată de a crea conexiuni și de a împărtăși povești și experiențe cu oameni din diferite medii și culturi. Este o amintire prețioasă și încurajatoare care mă motivează să continui să scriu.
Trăiești în Japonia de mulți ani, dar scrii în română și ai publicat în România. Cum e să te împarți între aceste două lumi? Mai ales că sunt foarte diferite.
Nu cred că sunt singura autoare care trăiește în străinătate dar publică în România. E cumva natural să îți fie la îndemână să scrii în limba maternă. Deși sunt în Japonia de aproape 20 de ani, țara asta rămâne plină de mister pentru mine, dar, în același timp, aici am crescut și m-am format ca adult. E un fel de jonglare între cele două lumi, dar cu timpul am învățat să găsesc un echilibru.
Este posibilă traducerea romanului tău în Japonia? Cum crezi că ar fi primit acolo? Legat de asta, mă gândesc acum că nu știu în ce măsură se traduce literatură străină acolo. În afară de numele mari, foarte cunoscute deja. Știi ceva despre piața lor de carte? Există vreun român tradus în Japonia? O grămadă de întrebări… :))
Habar n-am dacă romanul scris de mine s-ar traduce aici. Dar, pe de altă parte, subiectul cărții – lupta unei familii cu sărăcia în perioada post-comunistă – ar putea captiva cititorii japonezi, oferindu-le o perspectivă unică și exotică asupra unei realități îndepărtate.
Haruya Sumiya a tradus în limba japoneză numeroase opere literare ale scriitorilor Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Mircea Cărtărescu. Atsushi Naono a tradus și alți scriitori ca Vintilă Ivănceanu, M. Sadoveanu. De asemenea mai sunt traduși și Panait Istrate, Herta Muller, Emil Cioran și Vasile Ernu.
Cu ce gen literar te simți mai confortabil, proză scurtă sau roman? La scris mă refer, nu la lectură.
M-am simțit mai confortabil în proza scurtă. Am început cu acest gen literar, iar ideea de a aborda un roman m-a speriat inițial. Îmi era teamă că nu voi reuși să mențin coerența și calitatea pe o durată atât de extinsă.
Proza scurtă oferă o platformă mai concentrată și agilă pentru a explora idei și emoții. Este un teren de antrenament în care am putut experimenta și să-mi dezvolt stilul fără a mă simți copleșită de dimensiunea unei narative extinse.
Poți să alegi un scriitor care îți place foarte mult, al cărui scris te inspiră, să zicem. Poți să alegi unul singur?
Scriitor inspirator? Doamne, să aleg unul singur e ca și cum aș încerca să decid între ciocolată și pizza. Dar dacă trebuie doar unul, probabil Gabriel Garcia Márquez, pentru că nu oricine poate face magie realistă și să o servească cu atâta eleganță.
Îți place literatura japoneză?
Da, îmi place literatura japoneză. Am citit mult în trecut, dar în ultimii ani nu am fost la fel de dedicată. În 2023, am citit doar două cărți ale scriitorilor japonezi: Yoko Tawada și Hiromi Kawakami.
Crezi că se poate vorbi cu adevărat despre literatură română, literatură britanică, americană, japoneză șamd? Și nu cu referire la naționalitatea scriitorului, ci la particularitățile creațiilor. Poți recunoaște cărei nații îi aparține unui scriitor doar citindu-l? Sau e o demarcație artificială?
Cred că există particularități distincte în literatura română, britanică, americană, japoneză și în altele. Aceste caracteristici nu sunt neapărat legate de naționalitatea scriitorului, ci mai degrabă de influențele culturale, istorice și sociale din care provine și scrie.
Nu știu dacă aș putea recunoaște imediat naționalitatea unui scriitor doar citindu-l, dar uneori stilul literar specific al anumitor regiuni, cum ar fi cel sud-american sau japonez, poate avea trăsături inconfundabile.
Vei mai scrie vreun roman? Ceva mai puțin autobiografic?
Da, voi mai scrie. Mă joc cu câteva idei, iar viitorul meu literar nu se oprește aici.
Pentru foarte multă lume, Japonia pare un tărâm pe cât de îndepărtat, pe atât de minunat. Cum este să trăiești în Japonia? Te-ai gândit să scrii o carte despre această experiență?
Genul de cărți care explorează viața în Japonia a fost deja abordat de alți autori, și nu mă atrage în mod deosebit să mă îndrept spre această direcție. Mai mult, în a doua parte a romanului, am introdus o parte din propria mea experiență în Japonia, chiar dacă într-o manieră mai mult sau mai puțin fictivă. Astfel, aspecte ale vieții mele în Japonia sunt deja încorporate în narativul romanului meu.
Mai ai timp să citești de plăcere, să te lași cufundată în povestea unei cărți? Ce citești acum?
Îmi fac timp să citesc, simt că am foarte multe de învățat din fiecare carte citită. Acum citesc „Pasagerul” de Cormac McCarthy.
Ce este mai important pentru tine la o carte, stilul sau povestea?
Pentru mine, ambele aspecte, stilul și povestea, sunt la fel de importante. Fără un stil bine conturat, povestea ar putea deveni plictisitoare sau lipsită de viață. În același timp, o poveste captivantă și bine construită poate fi afectată negativ de un stil slab.
Ce carte citită în 2023 ți-a plăcut cel mai mult?
Uf, iar o întrebare grea. Nu pot alege între „Hașdeu: duhuri” de George Cornilă și „Insuportabila ușurătate a ființei” de Milan Kundera.
Fetele tale citesc? Ce le place? Sunt foarte multe discuțiile despre generațiile tinere și lectură…
Copilele au citit mai mult când erau mai mici, când gestionarea timpului în fața ecranului era mai simplă. Acum, fiind adolescente, mi-aș dori să acorde mai mult timp lecturii.
Ai un scriitor român contemporan preferat? Sau mai mulți.
Există mulți scriitori români contemporani care m-au inspirat și pe care îi admir. În rândul doamnelor, Tatiana Țîbuleac, Lavinia Braniște, Veronica D. Niculescu, Anca Vieru. Printre domni, am admirat creațiile lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Tudor Ganea, Mircea Cărtărescu, Florin Lăzărescu, Marin Malaicu-Hondrari. Aceasta nu este o ierarhizare, ci doar o listă a unora dintre scriitorii contemporani români pe care îi apreciez.
Crezi că AI va ajunge să scrie foarte bine? E un subiect tot mai abordat, o teamă tot mai vizibilă…
Deși AI reprezintă un instrument deosebit de util și revoluționar, personal nu sunt convinsă că va ajunge să scrie cu adevărat „foarte bine” în sensul creativ al cuvântului. Cel mult, AI ar putea genera texte precise din punct de vedere gramatical și științific.
Deoarece inteligenței artificiale îi lipsesc experiențe umane: emoții și subiectivitate, este puțin probabil să creeze opere literare care să aibă profunzimea și conexiunea emoțională pe care o oferă operele scrise de oameni. Așa cum menționezi, cred că experiența umană și unicitatea scrierii umane nu pot fi înlocuite complet de către AI.
Te simți acasă în Japonia? Te-ai întoarce în România? De tot.
Acasă e Japonia și România. Da, e ca și cum aș avea două inimi care bat în ritmuri diferite, dar se completează reciproc. Nu cred că aș putea trăi fără sushi și fără mămăligă, așa că stau la granița între cele două lumi.
Îi mulțumesc Sabinei pentru că și-a făcut timp să răspundă întrebărilor mele, o felicit încă o dată pentru acest roman (voi reveni asupra lui, la un moment dat) și aștept cu nerăbdare următorul ei proiect literar. 🙂
