(1) De vorbă cu Małgorzata Rejmer. Mentalități, românisme, stereotipuri.

După ce am citit „Bucureşti, praf şi sânge”, semnat de Małgorzata Rejmer, reporter polonez, abia așteptam să o cunosc. Ceea ce trebuia să fie un clasic set de întrebări curioase pentru autoare s-a transformat într-un interviu reciproc, dat fiind faptul că Małgorzata avea atâtea întrebări fără răspuns. Ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași, după o savuroasă conferință a reporterilor polonezi, ai cărei invitați au fost ea și reporterul Mariusz Szczygieł, și am petrecut două ore intense împreună. Am reușit să lămurim câteva lucruri în privința motivelor pentru care a ales să scrie această carte și asupra modului în care mentalitățile românești s-au schimbat în timp.

SemneBune: Să începem cu începutul. Impactul Bucureștiului asupra ta.

Małgorzata Rejmer: Cumva, percep Bucureștiul ca pe un manual despre România, pentru începători. Am vrut să scriu această carte deoarece, când am sosit în România, erau atâtea lucruri pe care nu le puteam înţelege, atâtea întrebări pentru care nu primeam răspuns. Spaţiul Bucureştiului în sine era surprinzător! De exemplu, Piața Romană, Piața Unirii și Piața Universității sunt trei spații fundamental diferite din punct de vedere arhitectural, clădiri diferite, tendințe diferite.

SemneBune: Cu o puternică tendință de europenizare, pe măsură ce înaintezi pe Calea Victoriei.

M.R.: De la bun început, am trăit cu impresia că o istorie foarte diversă și complicată a României are un puternic impact asupra arhitecturii, care mi-ar putea spune o poveste. Arhitectura haotică spune o poveste despre oameni, îmi arată că oamenii au multe povești de spus.

S.B.: Cu certitudine, Bucureştiul este diferit de celelalte oraşe mari din ţară. Pe măsură ce te îndrepţi către Vest, către Transilvania, se pot vedea influenţele vestice. Arhitectura este mai unitară, are mai multă logică din punct de vedere conceptual. Partea de est a ţării e o poveste diferită. Există o lipsă de coerenţă, iar Moldova îşi afişează sărăcia pe clădiri, în infrastructură. Pe de altă parte, se întâmplă un fenomen interesant în Moldova. În ultimii 10-15 ani, un val de emigranți moldoveni au ales țări europene, precum Italia și Spania, pentru a munci și pentru a-și crea o situație. Acești au revenit acasă, și-au construit case mari, cu influențe arhitecturale din țările-gazdă. Acum, casele acestea sunt cvasigoale, deoarece locuitorii lor continuă să muncească în străinătate. De obicei, în aceste case, găsești un bunic sau vreo mătușă care crește copiii rămași acasă.

M.R.: Am observat acest fenomen și în zona Maramureș. De exemplu, există sate și chiar orașe ale căror locuitori trăiesc în Franța. Am observat și casele noi, cu arhitectură diferită de cele tradiționale. Casele noi tind să fie inspirate din arhitectura clădirilor publice din străinătate, față de tendințele arhitecturale românești obișnuite.

Când privești casele vechi, detaliile, porțile mari și coloanele (specifice zonei Maramureș), regăsești tradiția în puterea detaliilor.

S.B.: Tradiția în sine nu a dispărut, totuși. Există, e festivă, dar a fost înlocuită din viața de zi cu zi, din mrejmerrezonuri practice. După revoluție, lucrurile s-au schimbat radical. Înainte de 1989, tradiția era singurul lucru de care oamenii se agățau într-o societate în care bisericile erau demolate, religia era dezaprobată, plus că exista un proces sistematic de urbanizare. După 1989, lucrurile s-au schimbat, iar supraviețuirea a devenit mai importantă. Au fost închise fabrici fără un motiv clar, bișnițăreala, comerțul pe piața neagră și importurile au înflorit. Oamenii erau prea ocupați să supraviețuiască tranziției, viața post-revoluție era un soi de ceață, din punct de vedere administrativ și legislativ. Corupția pusese stăpânire pe tot. Provin dintr-un sat din inima Moldovei, un loc în care peste 70% din locuitorii săi depindeau de fabrica locală de zahăr (cea mai veche din țară, de fapt). Imediat după revoluție, fabrica a fost dărâmată și vândută la fier vechi. Închipuie-ți o întreagă comunitate distrusă din cauza lipsei de locuri de muncă și a lipsei de stabilitate. Bucureștiul e diferit. Mulți oameni asemeni mie au migrat din restul țării, către București, pentru o viață mai bună. Au adus cu ei și obiceiuri vechi, stereotipuri regionale (probabil, ai auzit glumele și poveștile despre olteni, moldoveni și ardeleni) [aprobă și zâmbește]

M.R.: Stereotipurile sunt formula ușoară de a înțelege lumea, o scurtătură adecvată de categorizare și înțelegere.

S.B.: Exact. Despre ardeleni, se știe că sunt mai avuți și mai calmi, că stilul lor de viață e mai vestic. Moldoveni sunt săraci și cam bețivi (sărăcia, alcoolismul și abuzul merg mână în mână, e drept, în consecință, e destul de ușor să dea naștere unor stereotipuri). Apropo de sărăcie, există o legendă a moldovenilor care călătoreau către București, în perioada Foametei, literalmente pe tren. Trebuia să se ferească pentru a-și proteja capetele de firul de deasupra trenului, așa că cel aflat în față striga ”Sârma!”, pentru ca ceilalți să aibă timp să se ferească. Am ajuns în punctul în care povestea în sine e tulbure, dar a rămas replica. Probabil ai observat că avem tendința de a glumi despre aproape orice, dar nu ne omorâm să discutăm deschis despre chestiuni grave. Discutam astăzi (n.ed. la conferința sus-menționată) despre mame și avorturi, înainte de 1989.

M.R.: În perioada în care am locuit în România, discutam cu aceste femei și le întrebam dacă văd vreun rost în a discuta despre situația lor, dacă simt nevoia de a discuta despre asta. Îmi răspundeau că vor să îmi spună poveștile lor. Vorbeau cu mine, dar știu că nu ar avea aceeași discuție cu fiicele lor.

S.B.: Nu prea poți discuta despre astfel de lucruri cu fiica ta. Nu este punctul meu de vedere, ci mentalitatea generală. Nu poți discuta cu fiica ta despre avorturi, pentru că riști să fii judecată și înțeleasă greșit. Ca femeie, dacă decizi să dezvălui detalii atât de intime, trebuie să spui întreaga poveste, adică pe cea a soțului tău, pe cea a familiei tale, pe cea a unui sistem opresiv, pentru că lucrurile acestea se leagă între ele. Familiile comuniste trăiau sub presiunea incapacității de a obține un divorț. Existau multe cazuri în care femeile nu puteau divorța de soți abuzivi deoarece, dacă încercau să obțină un divorț, erau chemate în fața unei comisii, li se cerea să ofere explicații și erau umilite public, pentru că nu reușeau să păstreze familia unită. Avortul este doar o parte a problemei.

M.R.: Chestiunea avortului dezvăluie o situație complexă, situația unei familii, poziția tatălui, a fraților. E chestiunea fratelui dorit/nedorit, pe care am menționat-o în carte. Chiar dacă această chestiune, a copilului ”accident” nu era pomenită în mod deschis, există o problemă în familie.

S.B.: Permite-mi să te întreb: cât de deschiși sunt polonezii când e vorba despre chestiuni de familie? Când se întâmplă ceva important și grav, membrii familiei dezbat această chestiune, în mod deschis, până ajung la o soluție/o rezolvare?

M.R.: În familia mea, da, dar nu sunt sigură că aceasta e regula. Aș putea să îți spun câteva vorbe despre poporul polonez, în schimb. Se întâmplă un fenomen foarte interesant, care a apărut cu mai puțin de 10 ani în urmă. Am început să discutăm deschis nu doar despre , ci și despre Al Doilea Război Mondial. Am fost întotdeauna asociați cu stereotipul victimei: victimele poloneze ale celui de-al Doilea Război Mondial, susținătorii comunității evreiești, asasinați în lagăre de concentrare etc. După 2000, s-a schimbat ceva. Narațiunea a devenit mai complexă. A avut loc o dezbatere intensă, în media publice, cu privire la polonezii care au ucis evrei, în timpul războiului, despre masacrul de la Jedwabne, unde polonezii au încuiat evreii într-o biserică și au dat foc clădirii. A avut loc o dezbatere mare, care a durat ani de zile, cu impact din ce în ce mai mare asupra opiniei publice, mai multe cărți, mai multe filme.

S.B.: Trebuie să existe un factor extern, care a declanșat o astfel de schimbare. Care a fost acela?

M.R.: De obicei, e o carte scrisă de un intelectual curajos, care schimbă perspectiva asupra problemei. De exemplu, există un grup de oameni care au intuiția faptului că există o problemă. E suficientă o persoană care atrage atenția asupra acestei probleme și toată lumea privește lucrurile într-o lumină nouă. În cazul vostru, tind să cred că această persoană este istoricul . Schimbarea nu s-a produs imediat, ci a fost un proces prin care v-ați permis să ascultați opinia sa și să recunoașteți că e posibil să aibă dreptate.

S.B.: Recunoaștem întotdeauna că cineva poate să aibă dreptate. Nu aici e problema. Problema e că mulți intelectuali din România, după revoluția din 1989, au fost suspectați că ar fi colaborat cu Securitatea.

M.R.: Și Ana Blandiana?

S.B.: Nu am informații cum că ar fi fost colaboratoare și, personal, nu cred că ar fi avut vreo legătură în sensul acesta.

M.R.: Bineînțeles că nu a avut! E fondatoarea Memorialului Durerii de la Sighetul Marmației și s-a ținut departe de politică, într-un fel sau altul.

S.B.: Într-adevăr. Au existat, pe de altă parte, cazuri cum este cel al lui Mircea Diaconu, în care oameni cu imagine curată s-au dovedit a fi colaboratori. Și, când spun ”dovedit”, mă refer la faptul că existau documente cu nume concrete. În consecință, neîncrederea este generalizată, este posibil ca oricine să fi turnat la un moment dat. Ai citit volumul ”Sunt o babă comunistă”, al lui Dan Lungu?

M.R.: Da, am avut ocazia.

S.B.: Ți-amintești că maistrul de la fabrica unde lucra personajul principal, cel care spunea toate bancurile anti-sistem, era turnător, de fapt? Cam asta e varianta scurtă. Așa se întâmpla de multe ori. Astfel, când un intelectual de talia lui susține că există lucruri pe care nu trebuie să le uităm și așa s-a întâmplat, există oameni care pun la îndoială sursa informațiilor. Neîncrederea generală este o problemă gravă. Mi-ai povestit despre tinerii cu care ai intrat în contact și care te avertizau asupra conținutului SMS-urilor pe care le trimiteai. Mi se pare un pic extremă abordarea și, trebuie să recunosc, m-a speriat puțin. Nu mi s-a întâmplat niciodată și cred că nici oamenilor din jurul meu nu li s-a întâmplat, dar faptul că un astfel de fenomen continuă să existe, la 24 de ani de la revoluție, este înspăimântător.

M.R.: Românii par să fie mai dispuși să creadă în tot soiul de teorii ale conspirației decât, să zicem, germanii. Sunt mai dispuși să creadă că se întâmplă lucruri pe care nu le pot controla.

va urma

Sursa foto, aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167