De vorbă cu scriitoarea Care Santos: Adolescența e o vârstă dificilă, în care se pierd mulți cititori

Am stat de vorbă cu scriitoarea catalană , înainte de lansarea volumului „” (, 2016), la Librăria de la Cișmigiu. Venisem cu temele făcute (ceea ce nu e foarte complicat, când e vorba de un volum bogat în detalii și o structură narativă fascinantă, cum e „”) și cu o „Rom” în dar pentru autoare: nu pentru aromă și gust, cinstit vorbind, ci pentru lunga istorie și relația afectivă cu un brand cultivat intens în ultimii ani. Peste emoții am trecut destul de repede (de fiecare dată am trac, nu mă învăț minte) și am stat la povești cu și traducătoarea Jana Balacciu Matei (cea care semnează traducerea volumului), despre istorii mari și mici, , personaje memorabile și pofte de lectură adolescentine. Enjoy!

SB: La un moment dat, ați declarat că vă place să scrieți romane care sunt greu de definit.

Care Santos: E stilul meu preferat de roman, cel despre care îți ia minute bune să povestești când cineva întreabă despre ce e vorba.

SB: Am încercat totuși să definesc cumva ultimele două romane pe care le-am citit, El aire que respiras și Deseo de chocolate (n.ed. am pronunțat cu grijă, așteptând să primesc confirmarea autoarei, ca un elev scos la tablă. Mi-a zâmbit și a zis „very good”); am zis așa: sunt romane în care istoria mare este construită din istorii individuale (mici).Care Santos

C.S.: De fapt, această definiție se aseamănă mult cu definiția vieții. Romanele se aseamănă vieții, prin complexitate, prin poveștile pe care le cuprind și prin lipsa de sens, în fond.

SB: Mă refeream și la istoria umanității (realitatea istorică), în raport cu poveștile individuale. Descoperisem liantul, și anume ciocolatiera, colecția de cărți interzise. Fiecare poveste privată se lega cumva de istoria mare.

C.S.: Aceste obiecte mici sunt, de fapt, pretexte pentru a vorbi despre istoria mică, despre istoria fiecărui bărbat, a fiecărei femei. Mă interesează istoria care se petrece înăuntrul caselor, nu cea a oamenilor mari și femeilor celebre. În acest sens, cărțile interzise și ciocolatiera sunt același lucru: legătura între istorii.

SB: Mi-ați lăsat puțin impresia că sunteți voyeur (n.red. un cuvânt universal înțeles, care a stârnit chicoteli). Nu în sens erotic, ci din perspectiva faptului că vă place să aruncați o privire în viețile oamenilor. Aveți tendința de a observa oamenii din jur, pe stradă, de a asculta poveștile care curg pe lângă dumneavoastră, de a trage cu urechea când povestea e de neratat?

C.S.: (zâmbește complice) Apropo de asta, stăteam odată la o cafea, într-o piață din Barcelona. Alături, un domn vorbea la telefon cu soția lui: îi spunea că are o întâlnire importantă și nu poate ajunge la cină. Ascultam cu ochii în carte și cafeaua în mână. Domnul i-a închis soției și și-a sunat amanta. A lăsat banii pe masă și a plecat. Nu puteam lăsa povestea așa și am pornit după el. L-am urmărit o jumătate de oră, să văd ce se întâmplă. Cred că asta răspunde la întrebarea ta.

SB: Răspunde cu vârf și îndesat! Nu m-aș fi așteptat la o astfel de poveste. Mă așteptam să trageți cu urechea, nu să fiți și detectiv. (n.red. moment în care m-a pufnit râsul și m-am blocat. Notă pentru fani: Care Santos are un râs molipsitor). Revenind, mi-s foarte dragi detaliile, sunt unul dintre motivele pentru care vă iubesc romanele.

C.S.: Teoria mea este că romancierii trebuie să fie, în primul rând, verosimili. Dacă nu suntem verosimili, restul nu mai contează – cititorul trebuie să ne creadă și să ne urmeze. Cred că detaliile mici sunt cele care contribuie la plauzibilitatea poveștii.

SB: Detaliile sunt atât de importante încât, citind „”, nu mai reușeam la un moment dat să separ ficțiunea de realitatea istorică.

C.S.: Asta urmăresc când scriu. Cum sunt o persoană curioasă, adaug întotdeauna la final o notă în care explic ce e real și ce nu – pe mine, ca cititor, mă enervează enorm scriitorii care nu spun ce e real și ce e imaginar.

SB:  Ați văzut notele (n.red. zecile de post-it-uri care se ițeau dintre paginile volumului meu). Scopul lor era să înțeleg de unde ați început să scrieți.

C.S.: Ai ajuns la o concluzie?

SB: Sincer? Nu cred că ați început cu Oriol și Sara. Cred că ați început de la coadă, oarecum. Nu sunt sigură: cred că primul capitol a fost, de fapt, un pretext.

C.S.: Ești bine orientată, dar nu ai dreptate: cartea a fost scrisă exact în direcția în care ai citit-o. Ești totuși în direcția bună, pentru că nu încep niciodată să scriu o carte, înainte de a fixa bine tema și structura. Înainte de a începe, testez diversele voci ale cărții. Povestea din „Poftă de ciocolată” a început cu Fernandes ciocolatierul și cu vocea lui.

SB: De ce nu a mers?

C.S.: În primul moment, am crezut că Fernandes va fi protagonistul unui întreg roman. Când i-am testat vocea, am realizat că ar fi fost plicticos să croiesc un întreg roman bazându-mă doar pe vocea lui. Îmi era imposibil să-l situez pe Fernandes într-o singură carte, așa că am recuperat o idee mai veche, aceea de a construi un triptic într-un roman: trei voci, trei povești, trei părți.

SB: Dintre toate personajele (masculine), Oriol mi-a plăcut cel mai mult. Nu pentru că era un tip atrăgător, ci pentru că era neobișnuit.  (N.red. Jana Balacciu Matei dă din cap aprobator, în timp ce îi traduce scriitoarei, iar Care Santos zâmbește larg și spune „Me too”).

Jana Balacciu Matei: Cu siguranță Oriol, un personaj cinic și inaccesibil, mi-a plăcut cel mai mult (n.red. așa s-a născut clubul de carte al cititoarelor pasionate de bărbați inaccesibili și cinici).

S.B.: Ce e drept, băiatul bun (Max) s-a ales cu nevasta, iar Oriol a cam rămas o fantezie.

C.S.: Marele triumfător în această primă parte este Max. Oriol face ce trebuie să facă, Max este surpriza în acest fir narativ.

SB.: Ei bine, nu a fost o surpriză, cel puțin nu pentru mine. Poate pentru soția lui.

C.S: Cum de nu a fost o surpriză pentru tine?

SB: Mi s-a părut că reacția lui a fost pregătită pas cu pas: un tip educat, rafinat, care știe să trateze situațiile de criză, cu stăpânire de sine. Aproape am știut că Max știe despre soția lui.

C.S.: Ești singura care întrezărit posibilele reacții ale lui Max.

SB: Aveam în minte două scenarii: să trateze situația cu calm sau să aibă o cădere nervoasă. Dar era prea elegant și prea bine construit.

C.S.: Max are un rol pe care, de obicei, îl au femeile: rămâne acasă, face lucruri pe care bărbații nu le fac, așteaptă știind că la final obține ce și-a dorit. E oarecum ironic faptul că tot volumul vorbește despre ce se întâmplă cu femeile de-a lungul secolelor, despre supunerea lor față de bărbat, în timp ce, în secolul nostru, bărbații fac ceea ce făceau înainte femeile.

SB: Ce e drept, la un moment dat, se cerea o schimbare în raportul de forțe. Era nevoie de un soi de echilibru.

C.S.: În același timp, Sarei – o femeie foarte puternică, ce nu ar fi putut trăi în secolul al XIX-lea, îi lipsește un lucru pe care l-ar fi vrut: bărbatul pe care îl dorea.

SB: M-am atașat foarte mult de Madame Adelaide, fără să o cunosc. Bănuiesc că a existat foarte multă documentare în spate, pentru construirea imaginii personajului. Nu îmi dau seama cât e ficțiune și cât e realitate istorică.

C.S.: Nu am citit bibliografie despre Madam Adelaide, dar sunt sigură că există. Tot ce știu despre ea am descoperit într-o vizită la Versailles. Am văzut apartamentul în care trăia cu sora ei și am folosit informațiile despre viața ei, disponibile acolo. Ce m-a interesat mai mult despre Madame Adelaide e ceea ce nu a fost ea. Nu a fost o femeie cu putere decizională în politică, deși voia și era pregătită pentru acest lucru. Nu a apucat să ajungă niciodată un personaj regal, deoarece era foarte tânără când a fost nevoită să fugă din cauza revoluției. În același timp, nu a fost un personaj nefericit, nu a sfârșit decapitată. Madame Adelaide e un personaj al tranziției, trăiește între cele două epoci, suportă ce are de suportat. De aici, lipsa de notorietate și, într-un fel, uitarea ei.

SB: Am aflat o groază de lucruri despre istoria europeană a ciocolatei din volum. Am învățat că indiferent ce îmi spun francezii, spaniolii dețin supremația în materie de ciocolată. Am învățat lecția corectă?

C.S.: Excelent! Bine, se poate discuta despre diverse aspecte. De exemplu, francezii sunt cei care au adus ciocolata la cel mai înalt nivel de calitate, în domeniul bomboanelor. Totuși, Barcelona (Catalonia) a fost primul loc în care ciocolata a fost oferită ca produs de lux. E un detaliu care trebuia povestit și e un merit care trebuia revendicat. I-aș trage un pic de urechi pe spanioli că nu au știut să cultive această tradiție.

SB: Bănuiesc că nu aveți nimic de împărțit cu elvețienii. (n.red. râde îngăduitor; ciocolata mea cu rom va fi o cruntă dezamăgire, comparativ cu aromele descrise în volum). Revenind, de ceva vreme, revista SemneBune se ocupă intens de literatura pentru copii. Ne dorim să stârnim pofta de lectură a copiilor și a adolescenților. Știu că aveți trei copii. Am trei curiozități: în primul rând, ai dumneavoastră citesc? În al doilea rând, dacă da, cum i-ați apropiat de cărți, în ciuda faptului că s-au schimbat obiceiurile de lectură? Trei la mână, ce mai citesc copiii?

C.S.: În primul rând, da, copiii mei citesc. În al doilea rând, pofta de lectură a copiilor mei mi-a depășit așteptările. Când au ajuns la vârsta cititului, m-am gândit că trebuie să evit anumite lucruri. De exemplu, să îi oblig să citească, să cumpăr cărți pe care nu vor să le citească sau să le impun gusturile mele. Știam mai bine ce nu trebuie să fac, decât ce trebuie să fac. A fost o întâmplare faptul că i-am apropiat de cărți. Când eram mică, aveam nevoie de timpul meu și de spațiul meu de lectură. Trăiam într-o casă nu foarte mare și simțeam nevoia unui colț al meu și a câtorva clipe de liniște, alături de o carte. La vârsta adultă, când copiii erau mici, aveam obiceiul ca, duminică după-amiază, să mă retrag în camera mea și să citesc. Efectul era imediat: când mă duceam în camera mea, cu o carte în mână, copiii dispăreau. Le-am zis așa: puteți veni în camera mea cu condiția să veniți cu o carte și să citiți, altfel nu vă primesc în spațiul meu. La început, au fost un pic nedumeriți, dar s-au obișnuit repede cu ideea. Dacă vorbeau, îi invitam afară (n.red. începe să râdă molipsitor). La început, eram doi, eu și fiul meu cel mare, apoi ne-am transformat într-un mic club de lectură. Cel mic era întotdeauna dat afară, pentru că nu citea încă.

În privința lecturilor pentru copii, din experiența mea de autor invitat la școli, adolescenții citesc foarte mult cărți cum sunt volumele mele. Adolescența e o vârstă dificilă, în care se pierd mulți cititori. Secretul e să le oferi cărți pe care să simtă nevoia să le citească. De multe ori, cărțile pe care adolescenții vor/simt nevoia să le citească nu le plac părinților.

SB: Se întâmplă întotdeauna, fie vorba între noi. Părinții le impun copiilor să citească volumele care le-au marcat lor copilăria.

C.S.: Exact. Dacă vrem să determinăm adolescenții să citească, trebuie să începem prin a-i educa pe părinți.

SB: … să citească volumele adolescenților.

C.S.: Doamne, nu! S-ar speria dacă ar citi cărțile adolescenților. Părinții sunt o specie umană foarte sperioasă. Sunt convinși că adolescenții sunt o specie aparte, că nu trebuie să le vorbești despre subiecte sensibile, cum ar fi sexul. Soluția e să îi recomanzi tânărului o carte care să îl provoace. Anul trecut, în vacanța de vară, pe fiul meu nu părea să-l intereseze niciun titlu din literatura universală. I-am dat un volum semnat de o autoare americană și l-am rugat să citească un capitol: dacă nu îți place, poți să-l lași baltă, i-am zis. Era o carte despre o fetiță de 13 ani, vândută de părinți către un bordel, o fetiță care trece prin experiențe traumatizante. Fiul meu a citit și s-a implicat emoțional enorm: fetița avea vârsta lui, iar fiul meu nu credea că așa ceva se poate întâmpla. Mi-am atins scopul, stârnindu-i cheful de a citi cartea până la final. Nu îmi iese întotdeauna, dar rețeta cu un capitol de test merge de multe ori.

Surse foto, aici și aici. Mulțumesc, Ioana Iancu, pentru imaginile de la interviu. Se vedea pe fața mea câtă plăcere îmi făcea compania în care mă aflam.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165