Am cunoscut-o pe Alunița Voiculescu pe FB, așa cum probabil că mulți dintre noi am ajuns să cunoaștem diverși oameni în ultimii ani. Și mă bucur, pentru că este o traducătoare de la care se pot învăța multe, o foarte bună cunoscătoare a limbii române și, per ansamblu, un personaj fascinant :), veți vedea și voi din acest interviu. Este o femeie foarte directă și vehementă ades, motiv pentru care cred că unii se simt intimidați de ea, și foarte activă pe FB atunci când se impune luarea de atitudine, lucru care îmi pare foarte important, în general vorbind.
Când ai început să traduci cărți și cum (de ce)?
Alunița Voiculescu: În general, am mers cu valul în viaţă, nu mi-am programat propriu-zis ce să fac. La fel s-a întâmplat şi cu colaborările mele cu domeniul editorial: în vara lui 2016, m-a întrebat o prietenă de la editura Trei dacă nu vreau să încerc să lucrez cu cărţile şi am acceptat. Am făcut câteva corecturi, apoi am trecut la redactări, apoi, în toamna aceluiaşi an, m-a întrebat altă prietenă dacă nu vreau să încerc şi traduceri, şi uite-aşa am ajuns ca acum să lucrez la a 100-a carte a mea, după 8 ani de astfel de colaborări, din colaborator în colaborator. E o lume mică şi, atunci când îţi faci treaba corect, devii căutat.
Traduci doar ficțiune? Mai multe genuri? Ce gen preferi?
Mi se întâmplă rar să refuz o colaborare. Doar dacă mi se pare că îmi depăşeşte competenţele sau chiar nu am timp deloc. Sunt o fidelă de felul meu şi păstrez colaborări frumoase, pe termen lung, cu oamenii din edituri (pe care nu îi cunosc pe toţi personal, uneori ne ştim doar din comunicări electronice). Aşa că, în general, accept aproape tot ce mi se propune. Dar am şi principii în munca mea: refuz colaborările cu edituri care au practici comerciale discutabile, care publică personalităţi controversate sau care scot maculatură, pseudoştiinţă, bullshit, cum ar zice englezul.
Până acum, am tradus mai multă ficţiune decât non-ficţiune, deşi am impresia că mi se potriveşte mai mult genul din urmă.
Ce înseamnă o traducere bună?
Pentru mine, ca om cu câteva zeci de redactări la activ, o traducere bună este una la care mă surprind citind cartea, efectiv, şi uitând că ar trebui să intervin cu corecturi, pentru că nu este nevoie.
Ce anume îți place la munca asta și ce te irită?
Îmi place libertatea de a-mi organiza programul aşa cum doresc, pentru că lucrez de acasă cu un termen-limită convenit de comun acord cu editurile. Îmi plac provocările pe care mi le aduce fiecare carte nouă, pentru că fiecare carte, indiferent de gen sau stil sau limbă originală, îmi ridică întrebări pe care nu mi le pusesem niciodată înainte. Îmi place să ţin în mână, concret, cartea cu care mi-am trăit câteva luni din viaţă, atunci când iese de la tipar. Nu-mi place dependenţa pe care mi-o dă munca asta: de când o fac, nu mai ştiu să separ zilele săptămânii de weekenduri, nici orele zilei de ale serii.
Mai citești de plăcere? Care e ultima carte care ți-a plăcut?
Citesc mult mai puţin decât citeam înainte să lucrez în domeniu. Faptul că stau toată ziua cu ochii într-un ecran, pe rândurile unei cărţi, mă face ca seara să îmi doresc să mă arunc pe canapea şi să mă uit la un film. În plus, de când m-am obişnuit să citesc cu un ochi atent şi critic, în scopul de a detecta greşelile şi a le corecta, îmi este foarte greu să mai citesc cărţi proaste – scrise, traduse sau redactate prost, adică –, deoarece le observ toate defectele şi nu reuşesc să trec peste ele decât cu eforturi mari, care îmi anulează plăcerea lecturii.
De-abia aştept vacanţele, însă, pentru că atunci pot citi mult. Iar dintre cărţile ultimelor vacanţe aş aminti câteva pe care chiar le-am devorat cu plăcere: Dispariţia lui Adèle Bedeau, de Graeme Macrae Burnet, Less, de Andrew Sean Greer, Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman.
Ce părere ai despre literatura young adult? Unii o desconsideră, alții spun că nu își are rostul…
Întâmplător, ultima mea traducere publicată, chiar zilele trecute, face parte din acest gen greu de caracterizat. Nu am lucrat multe astfel de cărţi, dar am observat că ele sunt cumva între cal şi măgar, o categorie pe care nu ştii dacă să o recomanzi, într-adevăr, adolescenţilor sau mai degrabă părinţilor lor. Faptul că aceste cărţi au de obicei o intrigă simpluţă, destul de previzibilă, le face neatractive pentru adulţi. Însă eu cred că trebuie văzut ceva mai departe de poveste şi stil: trebuie căutate mesajele acestor cărţi. Căci am descoperit idei foarte profunde în ele, trăiri adolescentine foarte generos descrise şi explicate, am regăsit emoţii pe care le-am trăit şi eu în tinereţe, într-o epocă în care nu era deloc uşor să te exteriorizezi sau să vorbeşti despre ceea ce simţi cu adevărat. Cred că adulţii ar avea, de fapt, de câştigat dacă ar citi cărţi cu adolescenţi. Şi-ar aminti să fie mai îngăduitori cu copiii lor care trec prin această perioadă complicată şi sensibilă a vieţii.
Ai o fiică adolescentă, care e relația ei cu cărțile? Se vorbește mult despre cât citesc sau nu generațiile tinere…
Din păcate, începutul gimnaziului la fiica mea s-a suprapus cu începutul pandemiei, deci şi cu şcoala la distanţă, pe tabletă, aşa că s-au combinat deodată toţi factorii potrivnici lecturii (calculator, anxietate, lecturi obligatorii plicticoase, pubertatea…). De unde înainte citea mult şi cu drag, în doar câteva luni a ajuns să nu mai citească deloc. Acum o face doar cu mari insistenţe din partea mea sau obligată de profesoara de română. Şi mă doare sufletul pentru asta.
Crezi că ar trebui regândită programa școlară și redus numărul de clasici studiați și plusat cu literatură contemporană?
Cred că ar trebui regândită şcoala cu totul, pentru că tot ce se întâmplă acolo este jalnic, dar asta este o altă discuţie. Strict despre orele de română, cred că se pune accentul pe ceva greşit. Copiii sunt îndemnaţi să citească cărţi nepotrivite cu vremurile în care trăim şi cu vârstele lor, orele de română sunt prea multe şi lecţiile sunt axate pe stilistică, cu definiţii mult prea complicate şi inutile pe termen lung… Eu aş transforma orele de literatură în ore de discuţii libere pe nişte texte mai atractive pentru copii, aş axa orele de gramatică pe scris şi vorbit corect, nu pe analize gramaticale alambicate, aş introduce gramatică şi la liceu, unde aş muta literatura veche (gen Creangă, care mi se pare de necitit acum, dar este impus încă din clasele mici) şi… aş înlocui unele lecţii despre literatură scrisă cu lecţii despre filme. Mi se pare de-a dreptul absurd să ignorăm o realitate clară, şi anume că generaţiile tinere consumă mult mai multă imagine decât text scris. Să ne încrâncenăm să discutăm cu copiii numai despre literatură clasică şi să lăsăm la voia întâmplării educaţia non-formală pe care şi-o fac singuri, prin filme, mi se pare o mare eroare.
Cum traduci, ești foarte fidelă textului original sau intervii pe ici-pe colo, dacă simți că scârțâie? Cred că toți cei care traducem cărți ne-am lovit și de scrieri mai puțin bune…
Faptul că sunt o mare fidelă, pe care îl aminteam anterior, se răsfrânge şi asupra stilului în care traduc. Când mi s-a întâmplat să traduc poezie, chiar am fost foarte mândră de mine că am reuşit să păstrez aproape exact vers cu vers, nu doar ideea generală a poeziei. E greu, dar nu imposibil. Mi s-a întâmplat şi să simt nevoia să reformulez o frază, două, din originalul vreunei cărţi mai slabe. Dar cred că acest lucru este de evitat, la urma urmei cititorul trebuie să decidă dacă îi place sau nu un scriitor, nu traducătorul. În schimb, găsesc relativ des greşeli în originale, iar atunci evident că intervin cu corecturi. Ştiu, s-ar putea să sune ciudat, dar se întâmplă mai des decât s-ar putea crede ca o carte să fie publicată cu greşeli, în ciuda faptului că a fost verificată de multe perechi de ochi înainte de a mea, a traducătorului…
Care dintre cărțile traduse ți-a plăcut cel mai mult?
Câmpul de luptă, de Jérôme Colin (ed. Vellant, 2020). E drept, a fost şi primul roman tradus de mine, dar nu doar din cauza aceasta mi-a plăcut mult, ci şi pentru că s-a potrivit teribil de bine cu perioada prin care treceam în viaţa personală. Este o carte pe care am tot recomandat-o şi voi continua să o recomand părinţilor care încă nu ştiu ce înseamnă pubertatea şi adolescenţa copiilor lor. Sunt încercări de foc pentru părinţi, iar lectura unui astfel de roman, scris cu sensibilitate şi umor, dar şi cu profunzime, autenticitate şi inteligenţă, te poate face să nu te mai simţi singur şi dezarmat în lupta cu demonii vârstelor acestora complicate.
Recitești vreodată cărțile pe care le traduci?
Nu recitesc niciodată nicio carte, deci nu văd de ce aş face o excepţie pentru traducerile mele.
S-a vorbit mult în ultima vreme despre numele traducătorului pe copertă. Știu că tu nu ești chiar încântată de idee… 🙂 Nu este traducătorul lăsat un pic prea mult în umbră, totuși? Fără el, cartea n-ar ajunge la cititori.
Dacă n-aş fi fost şi redactor şi n-aş fi văzut cât de multe traduceri proaste există şi cum unele cărţi sunt efectiv re-traduse de redactori, poate că aş fi fost mai încântată de ideea de a pune numele traducătorului, automat, pe copertă. Nu, chiar cred că pe copertă trebuie să stea doar numele autorului. Ceea ce nu înseamnă că nu mi se umple inima de bucurie când îmi văd numele pe vreo copertă, în vitrina vreunei librării, desigur.
Crezi că ai fi făcut munca asta înainte de epoca internetului? Mă gândesc de multe ori că noi suntem privilegiați, avem la dispoziție aproape orice, imediat. Eu mă uit uneori la numele traducătorului de pe vreo carte veche și am așa… un sentiment de mare respect, când mă gândesc că nu avea internet.
E posibil să o fi făcut şi înainte, pentru că am o fire meticuloasă şi probabil că mi s-ar fi părut interesant să muncesc aşa şi atunci, cu nasul în multe cărţi. Însă e drept că nu aş fi putut să o fac la aceleaşi tarife pe care lucrez acum, pentru că ar fi luat mult mai mult timp să caut în dicţionare tipărite şi enciclopedii, în loc să fac câteva clicuri. După cum presupun că deja ştie toată lumea, a fi traducător literar este o ocupaţie care nu prea e suficientă pentru a pune pâine pe masă în fiecare zi…
Traduci din franceză și din engleză, parcă așa știu… care îți place mai mult și de ce?
Mă simt mai în siguranţă cu franceza, pentru că e singura limbă pe care nu doar că am studiat-o 11 ani în şcoală, dar pe care am şi practicat-o zeci de ani. Ba chiar am şi făcut cândva un curs la Sorbona (mă plictiseam în weekenduri pe vremea când lucram la Paris…) şi am obţinut o diplomă care atestă că sunt foarte bună la limba şi civilizaţia franceză. Engleza am prins-o din zbor, nu am studiat-o niciodată formal, nici măcar o lecţie de engleză nu am luat vreodată (am făcut germana în şcoală, ca limbă secundară, iar în facultate am făcut chineza, tot în secundar, pe lângă română). Am descoperit însă că la ultimele traduceri din engleză am început să îmi asum mai multe libertăţi, probabil pentru că am căpătat experienţă, şi mi s-a părut că aceste traduceri sunt, stilistic vorbind, mai reuşite decât unele din franceză. La traducerile din franceză fac, vreau, nu vreau, şi furculiţioane uneori, dată fiind apropierea foarte mare, de structură şi vocabular, dintre limbile noastre. Engleza e foarte diferită de română (încă, pentru că tendinţa limbii noastre contemporane e una foarte evidentă de a se apropia de engleză…) şi de aceea pot îndrăzni mai multă depărtare de textul original în traduceri, mai multă „românizare”.
Ai un ritual de lucru? Un anumit loc, o anumită parte a zilei, muzică, liniște… chestii din astea?
Ritualuri nu aş spune, dar linişte, da, îmi trebuie.
Există vreo limbă străină de care te simți atrasă, să vrei s-o înveți?
De mulţi ani încoace îmi tot propun să învăţ portugheză, îmi place muzicalitatea ei (de la filmul Love Actually mi se trage, în principal, dar şi de la muzica lui João Gilberto sau de la fado). Încă nu s-au aliniat astrele în acest sens, însă. După cum spuneam, munca noastră este una adictivă şi îmi lasă prea puţin timp pentru altceva.
Ai lua cărți cu tine pe o insulă pustie? Întrebarea clasică e ce cărți ai lua, eu întreb DACĂ ai lua. :))
Nici n-aş concepe să plec fără cărţi undeva. Deci răspunsul este clar „da”, dar mă bucur că nu m-ai întrebat şi ce carte anume aş lua, pentru că n-aş fi ştiut să-ţi răspund. Ca să nu mai spun că, de fapt, nici nu m-aş duce vreodată pe o insulă pustie, mie îmi trebuie aglomeraţie, forfotă, locuri de vizitat… Vorba poetului: „Mie daţi-mi străzi pavate, măturate, daţi-mi cinematograf.”
Cu ce scriitor ai vrea să stai la un pahar de vorbă?
Cu niciunul. Încerc să separ cât de mult pot opera artistică de autorul ei. Am cunoscut mulţi creatori în viaţă – muzicieni, artişti plastici, scriitori – şi doar rareori mi-a plăcut şi omul pe măsura creaţiei lui. Ca să nu mai spun de toate scandalurile despre vieţile private ale celebrităţilor, despre care auzim chiar şi fără voie în zilele noastre, din cauza acestui internet care a ajuns să semene cu o mare laviţă de la porţile satului românesc, pe care stau la bârfă toate babele virtuale. Prefer să îmi păstrez intactă bucuria aprecierii unei cărţi, fără să aflu că autorul ei a fost cine ştie ce beţiv sau abuziv sau chiar un mare prost, de fapt.
Ce ai face dacă te-ai lăsa de traduceri? Ai vreun vis, vreo fantezie?
În momentul de faţă, simt că nu mă pot lăsa de munca asta (vezi, din nou, explicaţia cu adicţia, de mai sus). Dar dacă m-aş putea opri, sigur că mi-ar plăcea să scriu Cartea Mea, aşa cum probabil visează toţi cei care lucrează în domeniu. Şi să fac o curăţenie serioasă în casă 😉
Să încheiem cu niște recomandări, să zicem că mâine îmi fac bagajul pentru concediu, recomandă-mi trei cărți pe care să le iau cu mine.
Oricând, cele trei pe care deja le-am amintit mai sus, din vacanţele mele (suspectez că nu ţi-ar plăcea Backman, ştiu că e un gen considerat facil, dar cartea aceea mi-a oferit simultan lacrimi şi zâmbete cum nicio altă carte nu îmi amintesc să o fi făcut vreodată). Iar dintre cărţile traduse de mine, cunoscându-te doar un pic, aş zice că s-ar putea să îţi placă Odiseea genelor, de Évelyne Heyer (ed. Nemira, 2021). Genul de carte care curge ca o poveste frumoasă, dar este împănată de informaţie ştiinţifică – povestea vieţii umane pe Pământ.
