Un nou roman al lui Sally Rooney va apărea în această toamnă; schimbările climatice, subiect al genului cunoscut deja sub denumirea de Climate Fiction; despre cărțile care stau la baza unor filme care tocmai au luat Oscarul și despre aceste filme; versurile cântecelor pot fi considerate literatură?; anul acesta Al Pacino își va publica memoriile – iată ce mi-a atras atenția prin presa literară a lumii.
♣ Fanii scriitoarei irlandeze Sally Rooney vor avea parte de un nou roman al acesteia, în toamna lui 2024. O știre de pe Kirkus Review anunță publicarea în septembrie a romanului Intermezzo, o poveste „emoționantă despre durere, dragoste și familie.” Cărțile lui Sally Rooney au fost traduse și la noi, așa că este foarte posibil să găsim în librării și acest nou roman anunțat pentru toamna anului în curs. Primele două romane ale lui Sally Rooney, Conversații cu prietenii și Oameni normali, au fost și ecranizate. Trebuie să recunosc că pe mine m-au impresionat mai mult ecranizările decât cărțile și pot spune că este prima dată când se întâmplă asta. De obicei, cartea îmi pare mai bună decât filmul. În cazul ei, însă, scrisul mi s-a părut cumva prea simplu, dar poveștile ei au elementele necesare pentru a stârni emoție, care se simte mai bine pe ecran. Cel puțin așa mi s-a părut mie. Cel mai mult mi-a plăcut Oameni normali. De fapt, nu doar mi-a plăcut, m-a impresionat cât de bine surprinde lucruri precum imposibilitatea de comunicare, lumea interioară a unor introvertiți și altele. Poate că este și meritul actorilor principali, Daisy Edgar-Jones și Paul Mescal, care îmi par perfect aleși. De altfel, romanul Oameni normali a fost inclus și pe lista lungă pentru Man Booker Prize și Women’s Prize for Fiction.
Intermezzo, romanul anunțat pentru acest an, „va urmări doi frați, Peter și Ivan Koubek, primul un avocat de succes în vârstă de 30 de ani, iar cel de-al doilea un jucător de șah de competiție în vârstă de 22 de ani. Amândoi sunt îndurerați de moartea tatălui lor, în timp ce navighează în relațiile cu femeile”, aflăm de pe Kirkus Review. Mitzi Angel, președinta și editoarea Farrar, Straus and Giroux, editura care va publica romanul, a declarat: „Prin componentele vieții de zi cu zi, Sally Rooney construiește o lume de o complexitate etică care se potrivește cu cea a marilor romane din secolul al XIX-lea. Intermezzo este un roman uimitor: marchează încă un progres în opera unei scriitoare care surprinde viața și vremurile noastre cu mai mult elan stilistic și mai multă generozitate a spiritului decât oricând.”
♣ Pe Literary Hub am găsit un eseu interesant despre genul numit Climate Fiction, prescurtat Cli-Fi. Potrivit unui alt articol citat în acest eseu, genul Cli-Fi include „romane care își propun să avertizeze cititorii cu privire la posibilele coșmaruri ecologice care vor urma.” Eseul ne introduce în subiect astfel:
„Metaversul este la modă în acest moment. Nu doar pentru Marvel (sau Everything, Everywhere, All at Once), ci și în cărți, jocuri video, chiar și în compania mamă a Facebook, metaversul este omniprezent în mod necenzurat. Eu însumi am scris un roman despre dispariția unui eu din universul paralel, o premisă pe care am simțit-o ca fiind adevărată încă de când aveam doi ani și am fost adoptat din Coreea. Sentimentul că realitatea noastră a deviat de la realitatea reală a devenit ceva obișnuit. Este un fel de melancolie în care pierderea pe care nu o putem depăși este sentimentul nostru de normalitate. Este adesea provocată de un eveniment precum alegerea lui Donald Trump ca președinte sau, mai recent, pandemia de coronavirus. La apogeul pandemiei, acest sentiment a fost exacerbat de film și televiziune, care au descris o lume în care COVID nu s-a întâmplat niciodată, astfel încât ne-am întâlnit în mod constant cu o versiune a lumii noastre care ne făcea imposibil să o plângem.”
Autorul trece apoi la acest nou gen numit Cli-Fi și explică de ce consideră el că romanele de acest fel nu reușesc deocamdată să-și atingă scopul. În esență, pentru că noi preferăm să ne concentrăm pe povești individuale și refuzăm să vedem în ansamblu. «O parte din eșecul nostru de a intra în panică ar putea avea legătură cu ceea ce cercetătorul Timothy Morton numește „hiperobiecte” sau obiecte atât de uriașe și distribuite masiv în timp și spațiu, încât este imposibil să le arătăm cu degetul în mod direct. Elisa Gabbert explică mai departe: „[Masivitatea schimbărilor climatice] o face, în mod paradoxal, mai greu de văzut, în comparație cu ceva cu margini definite. Acesta este o parte din motivul pentru care nu am reușit să o oprim sau chiar să o încetinim. Cum poți lupta împotriva a ceva ce nu poți înțelege?”»
Eseul continuă cu o comparație cu literatura realistă contemporană, vorbind despre tematici, personaje și multe altele, foarte detaliat și foarte interesant. Am spicuit doar aceste câteva idei, ca să vă fac să îl citiți în întregime, pentru că este lung și, zic eu, merită toată atenția, chiar și numai pentru că te scoate din imediat pentru scurt timp și te face să vezi altfel unele lucruri.
♣ Rămânem deocamdată pe Literary Hub, unde Ryan Coleman scrie un articol intitulat Ghidul tău literar pentru premiile Oscar 2024. „Un film bazat pe o operă literară importantă nu a mai câștigat un premiu Oscar de peste 10 ani. Dar rata de apariție a nominalizărilor la Oscar acordate adaptărilor literare a rămas constantă încă de la prima ceremonie. (…) În acest an, adaptările reprezintă cinci din cele 10 nominalizări pentru Cel mai bun film, mult mai multe decât la ceremoniile din 2023, 2021 și 2019, unde au fost nominalizate doar două sau mai puține adaptări literare. Lista de Cel mai bun film din 2024 ar trebui să pună capăt plângerilor literare cu privire la Oscaruri. Dar este vreunul dintre cei nominalizați cu adevărat demn de celebrat pe merite proprii? Își păstrează adaptările valoarea literară a materialului sursă? Sunt textele sursă în sine de calitate în primul rând? Și cum rămâne cu valoarea literară a scenariilor originale? Haideți să analizăm toate aceste aspecte”, spune el în deschiderea articolului, care este mai degrabă eseu, nu știu de ce i-am spus articol.
Și sunt luate și analizate pe rând American Fiction, Killers of the Flower Moon, Oppenheimer, Poor Things, The Zone of Interest. Chiar dacă ați văzut deja filmele și/sau ați citit cărțile, vă recomand acest eseu, pentru că vă poate oferi o perspectivă diferită, la care poate că nu v-ați gândit. Iată câte ceva din ce spune despre Oppenheimer, de exemplu:
«Făcându-se ecoul filozofului Paul Ricœur, Agnes Varda a declarat cândva că „cinematograful este lumină și timp.” Imaginile cinematografice prind viață doar atunci când lumina este expusă la halogenurile de argint din materialul de film, transformându-le în argint metalic pur. Timpul este cel care transformă aceste imagini în povești. Christopher Nolan a găsit în timp singurul mare obstacol în a spune povestea lui J. Robert Oppenheimer pe care autorii materialului său sursă, Kai Bird și Martin Sherwin, nu l-au împărtășit. Deși Oppenheimer și American Prometheus descriu aceeași poveste, prezintă aceleași personaje, folosesc strategii narative similare și ajung la concluzii asemănătoare – Nolan este fermecător de fidel non-ficțiunii ciudate și anti-cinematografice -, diferența de format modifică foarte mult experiența publicului. Acest lucru este valabil pentru toate adaptările de la carte la ecran, dar Oppenheimer este un caz special.
Nolan este un cineast încăpățânat și explicativ. Filmele sale folosesc tot felul de manevre stilistice pentru a fi cât mai directe, de la trecerea de la un format de filmare la altul și mise en abyme, la tăieturi eliptice și efecte speciale create cu camera. El vrea ca tu să-i înțelegi personajele și să-i urmărești povestea. Problema este că poveștile sale sunt întotdeauna pline de detalii științifice complicate, prezintă piste narative dens împletite și adesea incongruente și refuză să simplifice de dragul clarității. Oppenheimer este probabil cel mai clar, direct și elegant structurat film pe care l-a făcut, dar s-ar putea să fie nevoie să-l vezi de trei ori pentru a înțelege asta.»
Și mă opresc aici, pentru că nu vreau să vă traduc tot, vreau doar să vă fac să citiți. Dar vă asigur încă o dată că este un material interesant.
♣ Un titlu care mi-a atras atenția pe The Guardian a fost – De la Dylan la Ishiguro: pot fi versurile cântecelor literatură? Iar articolul începe așa:
«Cu mult înainte de a scrie romane premiate cu Booker și scenarii nominalizate la Oscar, laureatul Premiului Nobel Kazuo Ishiguro a scris cântece proaste. În propriile sale cuvinte, aceste versuri neauzite erau „în cea mai mare parte îngrozitoare”, dar i-au permis să-și găsească vocea. A trecut prin stângaci și pretențios înainte de a se îndrepta spre stilul mai simplu la persoana întâi, care îi va defini ficțiunea: „versuri discrete, aproape banale, cu emoții plasate între rânduri, care doar ocazional ies la suprafață.” În 2002, Ishiguro a ales o piesă a cântăreței americane de jazz Stacey Kent, din emisiunea Desert Island Discs, și a început o prietenie. Soțul și colaboratorul lui Kent, Jim Tomlinson, i-a sugerat lui Ishiguro să încerce să-i scrie câteva versuri – primele sale versuri după 30 de ani. Acestea au fost mult mai bune. Acum, Faber a adunat 16 dintre ele (cinci încă neînregistrate) în volumul The Summer We Crossed Europe in the Rain: Versuri pentru Stacey Kent, cu ilustrații elegante de Bianca Bagnarelli.»
Sunt exemplificați apoi muzicieni/compozitori care scriu romane, romancieri care scriu versuri pentru muzicieni, compozitori care publică poezie șamd. Și totuși, spune autorul articolului, rămâne întrebarea dacă aceste versuri sunt în sine literatură. „Deși pot fi cu siguranță literare, versurile sunt doar un canal de transmitere a sensului într-un cântec. Interpretarea vocală, melodia, ritmul, aranjamentul și producția, toate sunt folosite pentru a îmbunătăți sau, uneori, pentru a submina ceea ce spun cuvintele.”
Și articolul continuă cu exemple de cântece ale căror versuri sunt valoroase, dar depind foarte mult de felul în care li se dă viață, de spectacol, cum este cazul lui Bruce Springsteen sau Eminem, să zicem. Iar la un moment dat se revine la versurile unor cântece publicate ca poezie și autorul articolului spune: „Totuși, imaginați-vă că citiți una dintre colecțiile Faber fără să fi ascultat vreodată cântecele.” Altfel spus, am putea simți aceeași emoție?
Iată un subiect bun, vă recomand articolul în întregime, pentru că eu doar am subliniat câteva idei.
♣ O să închei tu o știre pe care am găsit-o tot pe The Guardian și recunosc că de data asta am fost ceva mai subiectivă când am ales s-o includ aici, pentru că este vorba despre unul dintre actorii mei preferați: Al Pacino. Se pare că în acest an vor apărea memoriile lui Al Pacino, într-un volum intitulat Sonny Boy. Cartea va apărea la Penguin Random House și reprezintă „memoriile unui om care nu mai are nimic de care să se teamă și nimic de ascuns”, potrivit unui comunicat al editurii, citat în articol. „Toate marile roluri, colaborările esențiale și relațiile importante își primesc pe deplin locul, la fel ca și mariajul încurcat dintre creativitate și comerț la cel mai înalt nivel”, se mai spune în același articol.
«Memoriile vor cuprinde copilăria actorului, acum în vârstă de 83 de ani, în New York, educația sa alături de „mama foarte iubitoare, dar bolnavă psihic, și de părinții ei”, trupa sa de prieteni tineri din South Bronx și perioada petrecută la legendara High School of Performing Arts din New York. Apoi, va aborda activitatea sa pe scena teatrală de avangardă din New York, în anii 1960 și 1970, înainte debutul lui cinematografic semnificativ la începutul anilor ’70, cu Panică în Needle Park, Nașul și Nașul Partea a II-a, Serpico și După-amiază de câine.»
Recunosc că abia aștept cartea, fie că se va traduce la noi sau nu. Am mai citit un volum de interviuri cu Al Pacino, care este savuros, deci sunt sigură că și aceste memorii vor fi la fel.
sursă foto: Penguin Random House.
