„Ai o canapea pe-aici, să mă-ntind și să-ți povestesc?” Interviu cu Michael Haulică

SB: La mulți ani, Michael Haulică, cu multe traduceri, editări și scrieri de literatură F&SF! Multă lume te percepe de 40 ani, nu de câți ai reali, în bulentin. Pe bune, cum te simți?

MH: Multe traduceri nu vor fi, nici măcar puține (sub semnătura mea). Dar cu restul… da, sînt de acord. 🙂 Mă simt ca la 40, dar fac mai multe lucruri decît făceam la 40. Și totuși ce fain ar fi să am acum 40… Ei, probabil m-aș gîndi iar câte cărți voi publica pînă la 60. Și, tot probabil, vor fi aceleași pe care le am și acum înșirate frumos, în niște subdirectoare ale directorului CĂRȚI de pe laptopul meu. Cu alea pe care le-am publicat deja, cu cele pe care le-am mai adăugat… să tot fie vreo 20. La planuri mă pricep. Cu împlinirea lor e mai greu…

Dar e bine. Îmi doresc să ies la pensie, deși m-am lămurit că, a doua zi după ce se va întîmpla asta voi face exact același lucru ca în ziua precedentă. Pentru că acum citesc, scriu, fac reviste, fac cărți. Exact asta o să fac toată viața. Oricum, la citit și scris n-o să renunț. Poate doar la făcut cărțile altora…

Michael Haulica, 2014-sodermalm

Michael Haulică, 2014, Sodermalm

SB: Pentru că, inevitabil, dacă se aduce în discuție ficțiunea speculativă, cu genurile și subgenurile sale, printre scriitorii români care se identifică cu aceasta este și numele tău. Cum și când ai pornit pe acest drum?

MH: Prima proză am scris-o pe la 18 ani, pe la 20 scriam un soi de proză fantastică, pe la vreo 30 dădusem într-un soi de realism magic (nu cunoșteam noțiunea de pe atunci), iar la 32 un prieten m-a atras în cenaclul Quasar de la Iași. cenaclu de SF. Și așa a început nebunia de care n-am scăpat nici în ziua de azi. Eram programator, scriam SF (cred că a fost și momentul în care am renunțat definitiv la poezie – scriam poezii de la 14 ani) și aveam viața pe care o consideram ideală pentru mine. Așa e și acum. Bineînțeles că mă gîndesc uneori de ce n-am făcut filologia (tot liceul era convins că asta o să fac, deși eram elev la o clasă specială de matematică). Bineînțeles că uneori mă gîndesc de ce n-am scris eu proză realistă, cel mult fantastică; m-ar fi luat și pe mine lumea în serios, în loc să mă expedieze la sefeuri, roboți, literatură pentru copii și tineret. Sînt membru USR, Filiala București – Literatură pentru copii și tineret și nici măcar nu mă pot transfera la proză, deși Aurel Maria Baros, președintele Filialei București – Proză mi-a aprobat cererea, dar șeful meu, Gheorghe V. Stan, nu vrea să-o semneze, venind probabil dintr-o vreme în care mujicii erau legați de glie etc., nu vreau să mai comentez, USR trebuie reformată, începînd cu modul de primire de noi membri, care să nu mai permită formarea cuiburilor de pensionari no name, dar mulți, care să perpetueze acest dolce far niente și să dea din cap precum cîinele ăla de și-l puneau șoferii în fața lunetei daciilor de pe vremuri. Și da, trebuie să dispară și prevederea aia din statut cu președintele ales la infinit pentru cine promite o ciorbă și-o mîngîiere pe creștet. Oriunde face bine ca, din cînd în cînd, să mai apară sînge proaspăt.

Mă întrebai cînd am pornit pe drumul sefeului și eu îți povestesc despre lucrurile care mă obsedează. Ai o canapea pe-aici, să mă-ntind, să-ți povestesc despre relația mea cu tata? 🙂

SB: Ești redactor de carte, editor și redactor de reviste și coordonator de colecții. Se citește F&SF în România, în 2000-și-ceva? Cum arată cititorul fervent de SF?

MH: Guilty as charged!
Se citește, da. , , (Art) sînt mari edituri care au colecții F&SF. Dacă așa mari edituri consideră că e musai să publice F&SF, înseamnă că or ști ele ceva… Da, se citește F&SF, se scrie F&SF, se publică multă literatură de gen, avem vreo 10 reviste care publică frecvent proză SF&F, cineva număra acum ceva vreme că în România apar cam 2-300 de povestiri F&SF pe an, scrise de autori români. Se publică OK, cîteva cărți pe lună, publicul și le însușește pentru că cele mari edituri vin cu o ofertă bine echilibrată între clasicii încă nepublicați (sau numai buni de republicat – eventual în traduceri noi, cum facem la ) și noile nume care apar pe piața mondială, cititorii-cumpărători sînt bine informați, ei știu exact ce publică editurile, chiar nu e nevoie ca editura să spună cine e autorul tradus, ce-a făcut la viața lui, penru că imediat ce se răspîndește zvonul că autorul X a fost achiziționat de editura Y, apar aplauzele și strigătele de bucurie, ah, de cînd așteptam să apară, nu credeam să-l văd vreoadată în românește… Bine, astea asezonate cu alte strigăte: dar pe autorul Z nu-l publică nimeni, uite că apare a treia carte din serie și la noi editorii dorm în papuci, măi băieți, mai ieșiți odată cu volumul al doilea sau mă duc și mi le cumpăr în engleză? Ce spun eu ACUM e o palidă schiță a cititorului de F&SF.

Cititorul român de F&SF (ca orice cititor de F&SF din lume) este, în primul rînd, unul foarte inteligent. Ca să înțelegi conceptele cu care se lucrează în romanele SF (vorbim aici despre Asimov, Clarke, Brin, Rajaniemi, McAuley, Reynolds, Egan etc.) chiar trebuie să fi fost pe la școală, și nu cu gîndul la vrăbii sau la alte paseri, chiar ai în grila tv posturile de știință pentru că te uiți la ele și nu pentru că ți le-a băgat operatorul de cablu pe gît… Ca autor, e greu să publici SF, pentru că nu-ți poți păcăli publicul, nu poți scrie bazaconii, pentru că te trezești că ai scris ceva de fizică cuantică după ureche și vine unul cu doctorat în fizică cuantică și te face de baftă pe net. O carte SF nu este judecată numai la nivelul intrigii și al personajelor, mai e și construcția lumii, trebuie să vii cu o lume care să funcționeze, pentru că cititorul e oricînd gata să-ți spună unde scîrțîie construcția. La mainstream e simplu, am mai spus-o: autorul se uită pe geam și gata, are lumea construită, treaba lui e doar cu personajele și intriga. Scriitorul de SF trebuie să creeze întreaga lume, iar ea să fie funcțională. De-abia apoi începe povestea.

Cititorul de F&SF este și foarte informat în legătură cu literatura mondială. Știe tot ce apare, știe cînd urmează să apară o carte nouă, este cititor de cărți în limba engleză, îi place să citească literatura preferată imediat ce apare în original. Sînt cititori pe care nu poți să nu-i iubești cînd îți spun ”am citit cartea în engleză, cînd a apărut, dar cumpăr și versiunea voastră în limba română, ca să susțin editura”.

SB: Demersul Siminei Diaconu (manager de proiect Revista de Povestiri, n.r.) de a organiza un atelier de scriere creativă pe SF&F este un bun prilej să se facă mult mai cunoscuți scriitorii români atașați acestui gen și să se identifice scriitorii aspiranți, de asemenea. Cum a fost la Atelier din perspectiva de lector?

MH: Atelier literar, curs de tehnici narative… poate reușim pînă la urmă să găsim ceva pentru creative writing. Așa. Mă întorc în timp și îmi amintesc că unul dintre motivele (poate singurul) pentru care nu am făcut filologia a fost acela că nu voiam să devin profesor. Iată-mă, după 40 de ani, în postura de profesor. Lector. Cum vrei să-i zici. E clar că nu tu îți alegi meseria, ci ea te alege pe tine. Și am mai rămas cu ceva după atelierul ăsta: am aflat că marii profesori sînt ăia care au avut noroc de elevi extraordinar de dotați. 🙂 Am întîlnit 14 tineri (pînă la urmă au fost doar 13) extrem de talentați, dar nu cu talent dovedit de publicări, premii etc., ci oameni care și-au simțit talentul zăcînd undeva în ei, cerîndu-se scos la lumină și presupun că tocmai pentru asta s-au înscris la atelier, să-și scoată demonul la primbare. Puțini dintre ei au scris înainte, și mai puțini au publicat ceva. Sînt tineri care au scris în timp ce noi (eu, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman – “profii” de SF&F) ne străduiam să le zicem una-alta, despre cum poate ajunge gîndul operă scrisă și cum ajunge opera scrisă operă publicată. E nemaipomenit să vezi primul draft al unei povestiri și apoi să-i urmărești drumul pînă la varianta publicată în antologia care înseamnă, practic, examenul de absolvire.

Încă ceva. Mie nu mi-au plăcut cenaclurile în formula aia clasică: vine unul, citește ceva, alți 20 șușotesc între ei, dorm, se scobesc în nas etc, apoi își dau cu părerea. N-am mai fost la un cenaclu de-ăsta de nu știu cînd. Ei bine, copiii ăștia m-au făcut să le propun eu să prelungim atelierul cu un cenaclu (una dintre ultimele ședințe din cadrul atelierului am folosit-o pentru a simula un cenaclu, să se obișnuiască să primească critici, să se obișuiască să-și citească textele unii altora și să se obișnuiască să se exprime în legătură cu creațiile celorlalți; ideea e că învățăm mai repede din greșelile altora decît dintr-ale noastre – pe care, pînă la urmă, cîți și le recunosc?). Și, așa, a apărut Secția 14, un cenaclu al lor, la care vin cu mare drag, vorbește toată lumea, toți vin cu lecțiile făcute – cu textul citit și adnotat. Îmi place tare mult ce se întîmpă, țin foarte mult la ei și cred că, în următoarea perioadă, își vor pune amprenta pe literatura F&SF românească. Unii vor apărea în Argos și Galileo (cu contracte, cu drepturi de autor încasate), în numerele următoare, în antologia ARGOS DOI, dar toți vor fi în antologia Secția 14 – sper să se întîmple asta la Bookfest. Apoi, sper să publice peste tot, ca să își dovedească în primul rînd lor înșiși că sînt publicabili, că orice redactor-șef de revistă le achiziționează textele, că nu sînt scriitori doar în publicațiile pe care le fac eu și în rest nu există. Iar eu am să le public primele texte nu pentru că n-am încredere în ele, nu pentru că am îndoieli că-i va publica altcineva, ci pentru că vreau eu musai să-i public, mă simt onorat să-i public, mă gîndesc cu bucurie că peste 20 de ani se va ști că eu i-am debutat etc. Știu, astea-s mici orgolii de editor, dar uite că nu numai amorul mișcă luna și stelele… În fine, tot un fel de amor e și ăsta. 🙂

Michael Haulica, 2012-suedia-sodertalje2

Michael Haulică, 2012, Suedia, Sodertalje

SB: Constat că filmele SF sunt din ce în ce mai premiate (& blockbuster-e, box office-uri etc) și, chiar dacă genul este nișat, numărul fanilor este în creștere. De ce nu se întâmplă asta și cu literatura F&SF (pare-se că apariția filmului îndeamnă și la lectură, când lucrurile ar trebui să stea invers)?

MH: Nișa asta este foarte clară, iar numărul fanilor e destul de bine conturat. Plus că fanii SF sînt fani adevărați, care se comportă ca atare. Adică ies 10 filme, se duc și le văd. Iar dacă aduni fanii din toată lumea… se pune de niște venituri frumușele. Și la cărți e la fel. Nu știu dacă numărul filmelor SF pe care le văd la cinema este mult mai mare decît al cărților SF pe care le cumpără și le citesc. Aș zice că dimpotrivă. În lume sînt milioane de inși care cumpără cărțile lui George R.R. Martin sau Stephen King. Dacă ne referim la România, situația e la fel, Păstrînd proporțiile, desigur. Și la noi bănuiesc că tirajele celor doi sînt destul de mari. Dar cîți fani SF sînt în România? Comparăm numărul lor cu cel al cititorilor de mainstream? Și numărul cărților pe care și le cumpără, procentul cumpărat din totalul publicat? Cred că lumea asta mică a sefeului stă foarte bine la capitolul cititori. Dacă vorbim însă de scriitorii români… da, situația e cam jalnică. Dar cîți scriitori români – în general – cîștigă mult din scris, adică vînd bine? Că astea sînt legate, iar cifrele sînt direct proporționale, lucru pe care îl evită toți partizanii situației ingrate a scriitorului român care, iată, scoate o carte la cinci ani, vinde 400 de exmeplare din ea și nu poate trăi din scris, săracul! Concurența foarte mare de-afară face ca acei scriitori care știu să scrie pentru public, care își propun, în primul rînd, să scrie o poveste care să și placă (pentru că nimeni nu cumpără decît cărți care îi plac, nu?), să o ducă foarte bine. Pe cînd la noi, oricine poate publica, oricine se crede mare scriitor dacă publică și pe nici un scriitor nu-l preocupă vînzările, toată lumea spune că aia e treaba editurii, scriitorul consideră că odată cartea predată la editură treaba lui s-a terminat și nu înțelege de ce nu vin zilnic la ușa lui cecurile cu bani. Nu, tată, ai 7%-10% DIN VÎNZĂRI! Nimeni nu plătește un scriitor pentru că e talentat, doar pentru asta. Eventual o editură poate oferi un avans gras pentru un scriitor cu potențial, dorit de public sau de care un redactor e convins că va avea vînzări mari. Industria editoruală este o industrie, iar editurile sînt niște afaceri. Nu editura are nevoie de mine, ci eu, scriitorul, am nevoie de editură și de prestigiul pe care editura și-l pune la bătaie atunci cînd mă scoate pe piață. Editura are nevoie de mine numai atunci cînd se bat editurile pentru a-mi obține semnătura, în cazul în care am două- besteselleruri la activ. Și ar cam trebui să renunțăm și la povestea aia anarhisto-socialistă că selfpublishingul îl scoate pe scriitor de sub jugul editurilor. Ferească-ne gîndul cel bun de ziua în care scriitorii români își vor publica operele așa cum le scriu (bine, nu toți, dar destui dintre ei – Facebook arată de multe ori goliciunea împăraților). Am scris cîndva un articol în Observator cultural despre selfpublishing…

Știu, nu e părerea pe care o are sciitorul român despre ceea ce se întîmplă, dar întîmplarea face ca eu să fi fost de ambele părți ale baricadei, sînt și scriitor, și editor, știu cum gîndește și unul, și celălalt. Desigur, ca toți scriitorii români, și eu sînt liber să public doar acolo unde sînt plătit sau să public doar ca să-mi văd numele pe o carte. Înțeleg că nu vînd cît să pot trăi doar din drepturile de autor (e și aici o discuție despre ce înseamnă a trăi din scris la noi și la alții), dar nici nu mă plîng toată ziua că vai, în România nu se poate trăi din scris (deși unii trăiesc din scris și dacă unii pot, înseamnă că se poate) etc. Evident, toți sînt geniali și de-aia nu trăiesc din scris, pentru că vulgul nu știe să aprecieze adevărata valoare și cumpără doar prostii.

Cred că mai scap iar de niște zeci de prieteni de pe FB, după vorbele astea. 😀

MikeHaulica_mass-effect-3

SB: Sunt câteva „iconuri” (cum etichetează americanii personalitățile prestigioase) în genul SF: scriitori, scenariști, ilustratori, designeri, regizori, chiar și actori, care și-au dedicat timp, bani și energie genului SF. Cât de departe suntem noi față de ei?

MH: E complicată problema la noi. Cred că, pentru publicul de mainstream Cărtărescu, Djuvara, Liiceanu, Pleșu sînt adevărate iconuri, face lumea coadă la ei, se declară fericiți dacă maestrul le-a adresat două cuvinte în timp ce-i semna exemplarul la lansarea cărții. În SF relația e un pic diferită. Noi avem convenții, cenacluri, bloguri unde fanii (cititorii) discută cu scriitorii, în general editorii de reviste și cărți sînt scriitori sau traducători și relația este mai apropiată, fani SF sînt toți, și scriitorii, și traducătorii, și fanii propriu-ziși. În condițiile astea e mai dificil să vorbim despre iconi, cînd te-ai îmbătat aseară cu iconul la convenția de SF. Pe de altă parte, există și la noi partea de celebritate a iconului și bănuiesc că Liviu Radu sau Dănuț Ungureanu sau Sebastian A. Corn pot fi considerați iconi ai sefeului românesc. În sefeul românesc, nu se prea întîmplă lucruri la ani-lumină față de ce se întîmplă în sefeul mondial, doar că noi nu avem 100 de scriitori, ci doar vreo 30, nu avem 5000 de fani care să vină la o convenție, ci doar 100-200, deși organizatorii tîrgului de carte SF Final Frontier (apropo, în zilele de 28-29 martie va avea loc cea de-a patra ediție) afirmă că, la un astfel de tîrg, vin cam 1000 de oameni. Dar în rest… cum ziceam, la fel. Avem și noi fani care vin la un eveniment, unde se știe că vei fi prezent, și îți cer autograf pe o revistă în care acum 20 de ani ai publicat nu știu ce poveste care a rămas celebră în fandom.

Michael Haulica, 2010, Bucuresti

Michael Haulică, 2010, București

SB: Am constatat că F&SF este nișat și din cauza faptului că s-a etichetat greșit că este „multă maculatură”. La fel ca „romanul polițist” (și genul „crime”) și genurile „” și „” au stigmatul literaturii „de jos” ori „marginală”. Repet, consider o greșeală, dar ce crezi că a condus la această clasificare nemeritată?

MH: Bănuiesc că te referi la marginalizrea dinspre mainstream. Că nișa se formează din oameni care au aceleași preocupări, aceleași preferințe. Da, problema e că la noi încă se vorbește despre literatura înaltă și despre paraliteratură (în asta din urmă fiind băgate sefeul, fantasy-ul, literatura polițistă, crime, noir etc.). Acum, nu știu în ce măsură un scriitor de care rîde lumea pe facebook (sau alții poate că îl premiază pe undeva prin țară) se poate uita de sus la Bradbury sau la Neil Gaiman sau la Graham Joyce, la Miéville, la M. John Harrison, Gene Wolfe sau Guy Gavriel Kay. Ba cred că puțini din idolii mainstream pot juca în aceeași divizie cu cei pe care i-am pomenit. Ca literatură. Ca scriitură. De multe ori, am întîlnt oameni care mi-au spus că au citit două-trei cărți SF și nu vor mai citi în viața lor, că tot sefeul e o prostie. Și, cînd i-am întrebat care erau acele cărți, am recunoscut că nici eu nu le-aș fi putut citi. Să-mi amintesc cîte cărți mainstream proaste am citit? Dar asta nu m-a făcut să spun că toată literatura mainstream e proastă. Sînt cărți bune și cărți proaste peste tot. Dar probabil mulți cred că ar fi priviți cu condescendență dacă ar declara că le-a plăcut Dune sau Sfîrșitul copilărieiSolaris? A, dar Solaris nu e SF, nici Fahrenheit, nici… în general, toate cărțile SF bune sînt considerate alegorii și mai știu ce năzbîtii se pot scorni ca să arăți cît de cult ești. Mai bine acceptați că sînt cărți bune și cărți proaste și puneți în mîinile copiilor Jules Verne și Frank Herbert și fantasy și învățați-i să citeacsă pentru că poveștile fac sinapsele să danseze și dezleagă imaginația. Cum își poate dezvolta imaginația un copil dacă tot ce i se bagă sub nas sînt povești din lumea asta? Lăsați copiii să viseze la alte lumi, să cunoască alte lumi, să învețe să gîndească și să-și pună întrebarea care a dus omenirea mai departe: ce-ar fi dacă…?

SB: Am salutat, felicitat și mediatizat FILB. Anul trecut, Festivalul Internațional de Literatură București – 2014 a adus în față genul F&SF. Am publicat un cu Paul McAuley, unul dintre invitații speciali ai evenimentului, iar înainte de asta am discutat cu traducătorul Nicu Gecse (pe tema „Războiului liniștit”), la clubul de lectură organizat de Paladin. Marketingul cultural, în palierul editorial, are un mare deficit în piața de carte autohtonă. Cum crezi că ar trebui să fie marketingul și PR cultural pentru a deveni salutar în această nișă?

MH: Trebuie să existe. Și atîta tot. Să-și facă treaba așa cum și-o face cu orice carte. Să se asigure că cititorii află de apariția cărților. Că, mai departe, cititorii de F&SF știu ce au de făcut. Fanii F&SF (aici vorbim de fani, nu de cititori pur și simplu) au comportament de colecționari, le place să aibă tot ce apare, cît mai repede după ce apare, le place să aibă cărți cu coperte frumoase, arătoase – și, dacă e posibil, să nu se schimbe designul și formatul colecției din 3 în 3 cărți. Oamenii care lucrează în edituri pentru cartea F&SF trebuie să știe toate astea, trebuie (ar fi de dorit) să fie ei înșiși pasionați de F&SF (altfel, e ca și cum ai angaja ca redactor de beletristică pe cineva care nu citește decît carte motivațională). Producția de F&SF se face cu pasiune. Altfel nu merge.

SB: Statisticile provenite de la mari case de edituri americane arată că un procent foarte mare din achiziția de carte F&SF o au copertă și ilustrația de carte de foarte bună calitate estetică. Seriile de bandă desenată poartă numele unor desenatori renumiți. La fel și designeri și scenografi cu notorietate implicați în producția filmelor de gen. Întrevezi o relație cu personalități din „visual”-ul autohton, pentru a atrage noi adepți ai genului, implicit cititori?

MH: Mi-ar plăcea, am încercat, am făcut chiar descoperiri în domeniu. Și frumos așa ar fi. Am avut însă și experiența ca un artist român să ceară pe o ilustrație de 4-5 ori mai mult decît un artist celebru din vest. Așa că… Răspunsul meu e că ar fi bine dacă, dar numai dacă.

SB: Scrii, citești, scrii, citești. Dincolo de acestea, ce profil de consumator de cultură ai (teatru, film, genul de muzică preferat, o trupă favorită etc)?

MH: Cu teatrul stau prost, deosebit de prost. Trăiesc doar din amintirea vremurilor în care mă apucase așa o febră pentru teatru, vedeam – dar mai mult citeam (am găsit pînă și cartea lui Ian Kott, Shakespeare contemporanul nostru, într-un anticariat am găsit-o); filme SF&F, normal, dar aș revedea oricînd Shakepeare in Love, The End of the Affair, Damage sau filme de Tarantino; tot la film trec serialele – SF&F, normal, cu preferințele îndreptate spre Battlestar Galactica, Odissey 5 (mare păcat că l-au oprit), dar și cele polițiste, mai nou pasiunea mea polițistă merge spre producțiile scandinave – Bron, filmele după cărțile Lizei Marklund; muzică clasică iarăși ascult foarte rar, mă mai apucă uneori și atunci apelez tot la concertele de vioară pe care le știu de pe vremuri (Ceaikovski, Beethoven, Wieniavski, Bruch) sau de pian (Beethoven Ceaikovski, Rahmaninov); dacă vorbim de trupe, hai să zic: Nirvana, Nirvana, Nirvana (semnalul de apel pe telefon este Come As You Are) și Soundgarden cu tot cu ieșirile solo ale lui Chris Cornell, Alice in Chain, adică vechiul grunge; apoi fetele: Alanis Morisette, Björk, Tori Amos, Annie Lennox, P.J. Harvey, mai nou Ane Brun. Noutăți? Da, îmi place să descopăr voci noi. Uite cîteva: Chlöe Howl, Tango with Lions, Nonono, Lykke Li, Wolf Larsen, Idiot Wind, London Grammar; și îmi plac coverurile. Ai ascultat vreodată Billie Jean cîntat de Chris Cornell? A, și un băiat: Raleigh Ritchie (dacă vi-l amintiți pe Viermele cenușiu din seria Urzeala tronurilor). Și multă, multă muzică suedeză. Dacă se poate în suedeză. Să n-o mai lungim, uite playlistul cu care m-am dus la emisiunea Vorba de cultură, realizată de Ema Stere și Attila Vizauer la Radio România Cultural acum cîțiva ani. Vei găsi acolo și români. Printre ei Grimus, Implant for Denial, Amsterdams, Mono Jacks.

Bio narativ: MICHAEL HAULICĂ (n. 1955) a debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A publicat poezie, proză, articole. A susţinut rubrici despre literatura SF și Fantasy în Observator cultural, Dilemateca, Știință & Tehnică. Este prezent cu povestiri și articole în antologii apărute în România, Cehia și SUA. Numele lui este legat de mai multe suplimente SF și reviste apărute în ultimii 20 de ani (Supernova, Alternativ SF, Lumi VirtualeFiction.ro, Nautilus, Galileo, Galileo Online, Argos) și de colecții de carte pe care le-a coordonat pentru editurile Tritonic, Millennium Books și Paladin. În prezent este redactor la Editura Paladin (în cadrul Grupului Editorial Art), coordonator al colecțiilor de SF și fantasy, redactor-șef al revistelor Argos, Galileo, Galileo Online. Scrierile i-au fost traduse în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză, cehă, japoneză, portugheză. A publicat șase volume de proză (Madia Mangalena – premiile „Vladimir Colin”, 2000, şi RomCon, 2002; Despre singurătate şi îngeri – Premiul SIGMA 2002; Aşteptînd-o pe Sara; Povestiri fantastice; Transfer – Premiul „Vladimir Colin”, 2014; O hucă în minunatul Inand), două volume de publicistică (Nu sînt guru; …nici Torquemada) și patru antologii. Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor. În 2014 a fost printre scriitorii invitați la Festivalul Internațional de Literatură București și, tot în 2014, a susținut cursuri de creative writing în cadrul primei ediții a Atelierului SF, organizat de Revista de povestiri.

Michael Haulica, 2014-suedia-sodertalje

Michael Haulică, 2014 Suedia, Sodertalje

realizat de Ciprian Burcovschi. Fotos: Arhiva M. Haulică și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62