Salman Rushdie despre cea mai recentă carte a sa, cea referitoare la tentativa de asasinat asupra sa; ce așteaptă localnicii din „Macondo” de la ecranizarea celebrului roman Un veac de singurătate; un eseu despre rolul artei, inclusiv al literaturii; memoriile lui Navalnîi în pregătire pentru toamna acestui an; ecranizările ce pot fi văzute pe platformele de streaming începând cu luna în curs – iată știrile literare care mi-au atras atenția pentru Mondolitul din această lună.
♣ M-am oprit mai întâi pe website-ul The New York Times, unde am găsit un interviu cu scriitorul Salman Rushdie, interviu pe care l-a acordat pentru podcastul The Ezra Klein Show. După cum probabil că știți toți, în august 2022, un fanatic l-a atacat cu un cuțit pe Salman Rushdie și a încercat să-l omoare. Acesta a supraviețuit, dar și-a pierdut un ochi. Cea mai recentă carte a sa, Cuțitul: Reflecții în urma unei tentative de asasinat, este despre atac și consecințele acestuia. Cartea a fost tradusă și la noi, la Editura Polirom. În introducerea interviului din The New York Times se spune despre carte că este și „despre viața sa. Este despre căsnicia sa. Este despre copiii săi. Și este despre inventarea altor versiuni ale sale care au devenit mai reale în lume decât era el, alte versiuni ale sale care aproape că l-au ucis.”
În interviu se vorbește foarte mult despre cum a ajuns Salman Rushdie să fie considerat un pericol și să fie conadmnat la moarte de Ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul suprem al Iranului, după publicarea cărții Verstele satanice, la fel și toți cei implicați în publicarea ei. Se vorbește despre carte în sine și despre reacțiile publice care au schimbat viața lui Salman Rushdie. De exemplu, el spune: «Apoi, ostilitatea a fost însoțită de o tensiune literară foarte supărătoare. Scriitori la care nu m-aș fi așteptat – John Berger, Germaine Greer, John le Carré. Unul dintre ei a spus că nimeni nu poate insulta o mare religie mondială cu impunitate. Ca și cum ar spune: „Dacă faci asta, atunci nu meriți să fii în siguranță.”»
Discuția continuă despre felul în care presiunea sub care a fost nevoit să trăiască toată viața i-a schimbat scrisul, despre viața lui la New York și reputația falsă uneori care i-a fost creată, despre felul în care social media poate crea o falsă imagine a cuiva și cum această falsă imagine poate deveni un pericol pentru însăși persoana respectivă, dar și despre multe altele. Interviul este destul de lung și, categoric, interesant, vă invit să-l citiți integral.
Eu nu am citit încă acest volum scris de el după tentativa de asasinat, urmează, este pe lista mea de lecturi, cu atât mai mult cu cât Salman Rushdie este unul dintre scriitorii mei preferați.
♣ Următoarea oprire o facem pe website-ul The Guardian, la un articol despre ecranizarea celebrului roman Un veac de singurătate, al scriitorului columbian Gabriel García Márquez. Adaptarea este făcută de Netflix, sub forma unei serii din 16 episoade, care urmează să apară în curând. Nu s-a vehiculat încă o dată anume, dar trailerul există deja pe Netflix. În așteptarea filmului, în articolul din The Guardian se vorbește despre orașul natal al scriitorului columbian și care a inspirat celebrul Macondo din roman și despre ce cred sau ce așteaptă locuitorii lui de la amintita ecranizare.
„Liniștitul oraș Aracataca (40.000 de locuitori) ar fi putut rămâne la fel ca multe altele din interiorul coastei columbiene – torid, prăfuit, sărac și necunoscut de restul lumii -, dacă nu ar fi fost sursa de inspirație a scriitorului pentru decorul fantastic al romanului său din 1967, Un veac de singurătate”, se spune în articol.
«Acum, localnicii speră că o adaptare a filmului One Hundred Years de către Netflix ar putea face din Aracataca ceea ce este Dublinul pentru James Joyce sau Stratford upon Avon pentru Shakespeare. (…) Unii localnici se simt trădați de faptul că serialul nu a fost filmat acolo. În schimb, a fost filmat în orașul industrial Ibagué, situat la 430 de mile spre sud. „Suntem dezamăgiți de faptul că Netflix a decis să nu filmeze aici, dar știm cu toții că oricine este inspirat de serial va trebui să vină la Aracataca, deoarece inima Macondo se află aici”, a declarat Robinson Mulford, un profesor de liceu din localitate.”»
«Imagini cu chipul zâmbitor și mustăcios al lui Gabo pot fi găsite pe aproape fiecare stradă, iar statuile autorului și ale personajelor sale sunt răspândite în tot orașul. Gara locală a fost vopsită într-o combinație Instagram-friendly de galben, alb și turcoaz, în tonuri aprinse; biroul de telegraf unde a lucrat tatăl lui Gabo este acum muzeu, iar casa copilăriei sale a fost reconstruită și umplută cu bunurile sale originale. „Încerc să le arăt oamenilor nu doar locurile din Aracataca, ci și poveștile sale, pentru că, la urma urmei, este locul de naștere al realismului magic”, a declarat Manuel Kike Mojica, un ghid turistic entuziast în vârstă de 36 de ani, care este dedicat readucerii la viață a unei Aracataca din trecut. Nu toată lumea din Aracataca este convinsă că Macondo poate fi transpus din pagină pe ecran, chiar și cu un buget Netflix. Romanul are puține dialoguri, include mai multe personaje cu același nume, iar cronologia sa sare înainte și înapoi”», se mai spune în articol.
Mai sunt prezentate unele surse de inspirație ale faimosului realism magic al lui Gabriel García Márquez, fie locuri, fie întâmplări. Perspectiva locală este una interesantă, vă recomand să citiți tot articolul. Și cert este că există așteptări foarte mari din partea acestei serii, care sperăm să se ridice la nivelul pe care îl merită literatura lui Gabriel García Márquez. Pentru că am citit romanul cu mulți ani în urmă – cred că a fost prima mea lectură din literatura sud-americană -, mă gândeam recent să îl recitesc, să văd ce impresie îmi face acum. De altfel, a apărut chiar o reeditare a lui în 2023, la Editura RAO.
♣ Pentru că în ultima vreme am tot auzit discuții despre ce se presupune că ar trebui să ne ofere literatura și arta, în general, și s-au iscat multe controverse pe această temă, m-am întors pe website-ul The New York Times, la un eseu cu titlul Arta nu ar trebui să te facă să te simți confortabil. Jen Silverman începe așa:
„Când eram la facultate, am dat peste The Sea and Poison, un roman din anii 1950 scris de Shusaku Endo. Acesta spune povestea unui medic din Japonia postbelică care, în calitate de intern cu ani în urmă, a participat la un experiment de vivisecție pe un prizonier american. Perspectiva lui Endo asupra poveștii nu este cea mai ușoară din punct de vedere etic; el nu stăruie asupra suferinței victimei. În schimb, alege să exploreze un element mai tulburător: umanitatea făptașilor.
Când spun „umanitate” mă refer la confuzia, autojustificările și disponibilitatea lor de a se minți pe ei înșiși. Atrocitatea nu vine doar din răutate, spunea Endo, ci se naște din interesul propriu, timiditate, apatie și dorința de statut. Romanul său mi-a arătat cum, în creuzetul potrivit al presiunilor sociale, și eu m-aș putea amăgi să fac o alegere din care să rezulte o atrocitate. Poate că acesta este motivul pentru care cartea m-a bântuit timp de aproape două decenii, astfel încât am citit-o de mai multe ori.”
În articol se vorbește apoi despre diverse opinii exprimate online pe marginea mai multor cărți celebre, despre felul uneori surprinzător în care unii cititori înțeleg mesajele lor. Cărți ale unor scriitori foarte cunoscuți, precum John Milton, John Updike, Nabokov și alții. Despre faptul că unele personaje sunt imorale, perverse, dezgustătoare șamd și mulți cititori sunt deranjați de asta. Iar Jen Silverman spune în articol: „Râdeam în timp ce le parcurgeam, dar curând am realizat. Acolo, pe ecranul meu, se afla concentrarea unei boli americane anume: mai exact, faptul că avem o înclinație profundă și periculoasă de a confunda arta cu educația morală și viceversa.”
Și continuă cu o încercare de a explica această dorință de a vedea în literatură doar lucruri bune și oameni frumoși, această pornire de a „exorciza” răul din povești, de a-l ține departe de ele, de parcă acest lucru l-ar face să nu mai existe. Nu o să redau aici tot articolul, scopul meu este să vă fac să îl citiți și să vă formați propriile opinii și, mai ales, să vă determine să vă puneți întrebări. Cert este că acesta este în continuare un subiect deschis și interesant, care merită atenție și dezbatere.
♣ De pe website-ul BBC am aflat că în toamna acestui an, mai exact în octombrie, va apărea un volum de memorii al lui Aleksei Navalnîi «Militantul politic „și-a scris singur toate memoriile”, a declarat editorul Vintage pentru BBC. Navalny a început să lucreze la cartea sa în timp ce se recupera după otrăvirea sa din 2020 cu un agent neurotoxic. El a murit în februarie, după trei ani de închisoare pentru acuzații considerate pe scară largă ca fiind motivate politic. Memoriile sale vor fi „povestea completă a vieții sale: tinerețea sa, chemarea sa la activism, căsătoria și familia sa, precum și angajamentul său față de cauza democrației și libertății rusești în fața unei superputeri mondiale hotărâte să-l reducă la tăcere.”»
Văduva lui Navalnîi, Iulia, a declarat: „Această carte este o mărturie nu numai a vieții lui Alexei, ci și a angajamentului său de neclintit în lupta împotriva dictaturii – o luptă pentru care a dat totul, inclusiv viața. Prin intermediul paginilor ei, cititorii vor ajunge să îl cunoască pe omul pe care l-am iubit profund – un om de o profundă integritate și de un curaj de neclintit.” Ea a mai declarat că împărtășirea poveștii lui îi va onora memoria și „îi va inspira și pe alții să lupte pentru ceea ce este corect și niciodată să nu piardă din vedere valorile care contează cu adevărat.”
Eu aștept cu interes această carte și sper să fie tradusă și la noi, pentru că Navalnîi chiar este un personaj care merită reținut în istoria colectivă pentru curajul de a-l înfrunta pe cel care în prezent este unul dintre cei mai malefici oameni care dispun de putere.
♣ Revenind la lucruri mai plăcute, oricât de cinic sună, m-am oprit la cele mai recente recomandări de ecranizări de pe website-ul Literary Hub. Despre unele știam deja, despre altele am aflat din acest articol devenit deja tradițional. Fiecare dintre ecranizări este prezentată cu un sumar foarte succint și cu menționarea cărții, desigur, plus trailerul și canalul de streaming unde poate fi văzut. Amintesc doar câteva dintre ele, lista este generoasă. De exemplu, pe Netflix este deja A man in Full, după romanul omonim al lui Tom Wolfe; eu încă nu l-am văzut, dar urmează, deoarece actor principal este Jeff Daniels, care îmi place foarte mult. Mi-a atras atenția ecranizarea din 1953 a nuvelei Three-Ten to Yuma, de Elmore Leonard, care poate fi văzută pe Prime Video (sper doar să fie disponibil și în România, uneori, aceste platforme nu difuzează anumite filme concomitent în toate țările, nu am verificat încă). Eu nu am văzut această versiune, am văzut-o în schimb pe cea din 2007, cu Russell Crowe și Christian Bale, care mi-a plăcut foarte mult, așa că aș vrea s-o văd și pe cea dinaintea ei. Tot pe prime este Malcolm X, ecranizarea The Autobiography of Malcolm X, as told to Alex Haley. Plus altele, pe care vă las să le descoperiți singuri.
