„Să facem bine, ca să nu fie rău“ sau în literatură, ca-n fotbal. Interviu cu George Neagoe

Născut în aceeaşi zi cu un preşedinte (Clinton) şi un compozitor (Enescu), dar şi cu Ian Gillan şi Coco Chanel, George Neagoe a rezistat tentaţiilor acestor meserii decadente, alegând, ca cineva care-şi ştie măsura, o alta care le conţine pe toate. Cititor de literatură. Iar de aici traseul a fost unul previzibil. Student, masterand şi apoi doctorand la Litere, critic literar cu apariţii în reviste (Cultura, Apostrof, Transilvania, România literară, Limbă şi literatură) şi semnătură pe o carte (Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013), profesor asociat la Facultatea de Litere. Încinge spiritele la colocvii şi dezbateri literare, joacă fotbal de plăcere şi ştie să aprecieze întotdeauna un pahar de vin bun. Cu condiţia să fie alb şi sec.

1. Ca să stabilim lucrurile importante de la început. Pronosticuri pentru Campionatul Mondial de anul ăsta?

Îmi ceri de la început clarviziune. E unul dintre punctele comune între fotbal şi critica literară. Vrei rezultate din grupe? Cine pierde în prelungiri? Te interesează loteria loviturilor de la 11m? Îţi spun cine nu câştigă sigur: Argentina. Messi e problema lor. Atac au – Agüero, Higuain, Tevez, Palacio. Unde joacă vedeta? Număr 9 fals? Pe cât de bun e, pe atât încurcă naţionala. El e minunat la Barcelona, deşi clubul s-a mai învăţat cu absenţa lui. Nici Spania nu va avea drum prea lung. Se opreşte în sferturi. Le ajunge. Oricum, au răscumpărat atâtea turnee jenante printr-un titlu mondial câştigat cu fabuloasa echipă a Olandei care, totdeauna, arată că dispune de potenţial. Atât. Potenţialul neconcretizat nu există din păcate. Sper ca jucătorul meu preferat – Cristiano Ronaldo – să ajungă în finală. Poate ţine Portugalia în cârcă. Măcar să iasă golgheter. Tot i-ar rămâne numele. Surpriza o face Belgia. Desigur, surpriză doar pentru cei nefamiliarizaţi cu naţionala lor. Să număr câţi jucător au titulari la cluburi: portarul Thibault Courtois (Atletico Madrid, aparţine de Chelsea), fundaşul Vincent Kompany (căpitan Man. City), mijlocaşii Eden Hazard (încă la Chelsea), Radja Nainggolan (AS Roma), Dries Mertens (Napoli) şi preferatul meu, atacantul Romelu Lukaku (Everton, împrumutat de Chelsea). Sper ca şi Uruguayul să găurească plasele. Se va bate cu Italia (cam plictisitoare) şi cu Anglia (ieşită din formă). Edinson Cavani şi Luis Suarez joacă excelent împreună. Cine câştigă? Seleção.

2. Ești critic literar, proaspăt (încă – până îi iei din moț ești tot trufanda) învestit cu titlul de doctor în filologie, ai scos nu de mult un studiu la Cartea Românească și ții cursuri de literatură română interbelică și postbelică (mai păcătuiești și cu pașoptismul, dar rămâne între noi) – mai mult, umblă vorba în târg că ai fi și printre cei mai cool profi de pe-acolo. Ce valoare nutritivă are micul tău dejun? Glumesc. Care e secretul pentru performanță?

Ştii deja prea multe. De acord, sunt critic literar, dar mie-mi place postura de cercetător literar, pe care am ilustrat-o în „Asul de pică”. E plină presa de critici, adică de recenzenţi. „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat” – vorba lui Arghezi. Mă complimentezi pentru că faci parte din seria cea mai dragă pe care am întâlnit-o la Litere. Cu voi am învăţat şi eu. Aţi fost receptivi. De aceea, par cool. Micul meu dejun are valoarea nutritivă a unei fripturi. Sunt carnivor. Deocamdată, mă aflu încă în proces de formare. Desigur, monografia Doinaş atinge nişte standarde de performanţă, dar numai pentru că am scris-o cu foarte mare detaşare. Avea dreptate Ion Stratan, într-o discuţie cu nişte elevi, că valoarea se bazează pe CC (nu pe carbon copy!): calmul şi cartea.

3. Că literatură română scria pe tine ai știut din timp. Dar ai avut fixat un anumit traseu sau lucrurile s-au întâmplat după voia lor. Și ce bine s-au întâmplat!

Îmbătrânesc şi-mi pare rău. N-am împlinit 30 de ani şi mă pui să fac confesiuni de octogenar. Eu sunt un istoric reprimat. Am vrut să dau la Istorie în gimnaziu. Ştiam date cu duiumul, citeam romane de Dumas-tatăl şi-mi plăcea să povestesc războaiele daco-romane. Apoi, ziceam să mă fac medic. Dar acolo trebuia să şi aplic, cu riscuri, nu doar să memorez informaţii. În plus, mie fizica şi biologia mi-au căzut întotdeauna greu, asemenea cărnii de porc. M-am orientat către Litere. Voiam neapărat să ajung la Bucureşti. Nu-l văzusem niciodată până la 19 ani. Am dat examen. Aşa era pe vremea mea, în 2005. Am intrat. Nici nu era dificil. Gramatică, literatură română şi gramatică engleză. Trei probe în 4 ore. 1 septembrie parcă. S-au afişat rezultatele şi eram student. Apoi lucrurile decurgeau firesc. Aveam o singură constrângere: cititul. Cu lingvistica procedam la fel. Toceam pe rupte. Mă băzam pe memoria mea antrenată. Cele mai importante evenimente au fost, de un an la altul, întâlnirile cu mentorii mei: Mihai Moraru, Răzvan Voncu, Mihai Stroe (Limbi Străine), Ion Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Eugen Negrici, Gheorghe Chivu şi, în ultimul semestru, Nicolae Manolescu. Aşa s-a întâmplat.

„Există multă viaţă tabloidizată în Arhiva Securităţii”

4. Cartea despre Doinaș este teza ta de doctorat. Cum ți s-a conturat subiectul (controversat, de altfel) și când ai început să lucrezi efectiv la cazul Ștefan Popa?

Am scris în prefaţa cărţii cum am nimerit tema. O sugestie la ultimul curs ţinut în 2008 de profesorul Nicolae Manolescu. După aceea, am privit teza ca o pe cercetare alcătuită în etape. Am redactat la masterat o primă secţiune, referitoare la debutul în reviste, la Cercul literar de la Sibiu şi la anii 1950-1951, când a scris versuri realist socialiste, semnate cu numele unui prieten, Ion Motoarcă. Am auzit tot felul de plângeri că 3 ani sunt prea puţin pentru o teză de docorat. De acord, însă masteratul nu e o tranziţie, ci o perioadă de acumulări şi de conturare a subiectului. Repet, am ştiut că trebuie să am de partea mea calmul oferit de carte. Treptat, am ajuns eu mai controversat decât monografia. Eram amuzat că, la un moment dat, după ce susţinusem teza şi o predasem la editură pentru evaluare, câteva persoane care mă contestau continuau să mă numească „tânăr doctorand”.

5. Dincolo de a fi monografie, Asul de pică e un tablou cu multe perspective al unui scriitor histrionic și inegal în literatura sa, dar considerat, până nu de mult, un simbol al rezistenței culturale în comunism. Nu ți-a fost teamă că publicarea informațiilor descoperite în dosarele CNSAS și presa vremii ar putea leza unele conștiințe critice? Există voci care spun că e (încă) prea devreme să începem să ne expiem demonii istoriei recente. Cât de pertinente sunt ele?

Tocmai fiindcă nu mi-a fost teamă am scris cartea. Suntem într-o societate care vehiculează clişee ca „libertate de expresie”, „pluralism”, „postmodernitate”. Să le respectăm atunci. Observ că efectele cenzurii comuniste scrântesc conştiinţele. Acum, autocenzura conduce, presupusul, „bun-simţ”. Existenţa dosarelor CNSAS nu trebuie ocultată. Dacă avem posibilitatea să le studiem şi să le analizăm public, atunci să ne apucăm de treabă în „interes civic” (altă marotă)! Nu putem să le ignorăm sau, mai grav, să le ignorăm cu intenţie, ceea ce înseamnă să le omitem. La CNSAS nu se află Adevărul – noţiune cu înclinaţii absolutiste şi dictatoriale. Dar se găseşte o arhivă (şi de istorie literară), asupra căreia merită să ne oprim. Cercetătorul testează, filtrează, decantează. Nu are dreptul să elimine documentul scris. Fondurile CNSAS depun mărturie despre constrângerile şi restricţiile impuse de totalirismul de stânga. E cumva o istorie, scrisă de Puterea comunistă, care, neavând opoziţie parlamentară, o identifica (=o inventa) pentru a-şi justifica prezenţa. Or, Securitatea arăta că lucrează: tortura, înscena procese, condamna abuziv la închisoare, anula viaţa privată, fila şi racola informatori. Scriitorimea română, după 1948, a avut un statut bivalent în ochii autorităţilor. Pe de parte, se vedea nevoită să stea alături de Putere. Or, asta o obliga să demonstreze că se încadrează în „proletariat”, în rândul oamenilor muncii. Astfel, slujea Puterea. Pe de altă parte, dacă refuza adeziunea – prin tăcere, nu doar prin protest (făţiş sau clandestin) – devenea suspectă şi pasibilă de privare a libertăţii şi de interzicere a dreptului de semnătură. Însă, după amnistierea deţinuţilor politici din 1964, chiar şi actele de rezistenţă prin cultură (eludarea şi eschivarea directivelor politice în scrieri), erau asumate de Putere, dintr-un motiv banal pentru conducerea socialistă. Regimul era politizat în sensul că orice acţiune, socotită convenabilă, emana de la forţa Partidului Comunist. Aşa că, fără să vrea, scriitorimea a fost acontată/ apropriată de Putere. A fi informator se număra printre regulile jocului. Făcea parte dintr-o bucăţică de „normalitate” a acelor vremuri. Documentele de la CNSAS mi-au permis să contrazic o butadă milenaristă, aplicată şi în discursul laic: omul stă sub vremuri. Nu, oamenii aparţin vremurilor de restrişte. Doinaş, Ştefan Popa, Ştefan Augustin, Ion Motoarcă, Grigore Laza, Andrei Golfin şi Gogu Ivan ilustrează faptul că proteismul şi cameleonismul cuprind mai exact perioada. Compromisul şi duplicitatea sunt verdicte prea tranşante, maniheiste, forjate după gândirea marxist-leninistă. Portretul lui Doinaş din „Asul de pică” nu e în alb, în negru sau în gri. Ci în alb-negru, asemenea imaginilor difuzate la televizoare. Am prins şi eu astfel de meciuri de fotbal în casa bunicilor. Comentatorii precizau „echipament de culoare deschisă” şi „echipament de culoare închisă”. Aşadar, istoria lui Doinaş e pestriţă, conformistă, pe potriva anilor 1948–1989.

6. Și la susținerea tezei tale de doctorat, dar și la lansarea cărții de la Muzeul Literaturii, Eugen Negrici deplângea preocuparea aproape generală a tinerilor cercetători pentru confruntarea scriitorilor postbelici cu (auto)biografiile lor din dosarele Securității. Crezi că fenomenul e doar o modă sau că există și alte rațiuni în spatele acestuia?

Eu am arătat cum s-ar putea apropia un literat de fondurile CNSAS. Dosarul de Securitate în „Asul de pică” nu reprezintă o anexă, o secţiune tangenţială, o curiozitate, o dezvăluire, ca în studiile de până acum, ci e integrat ca o coordonată indispensabilă pentru înţelegerea netrunchiată a mecanismelor de cooperare şi verificare organizate de Putere. Profesorul Eugen Negrici se raporta la utilizarea ineficientă a documentelor, ca o compilaţie de citate, care nu se ridică deasupra evenimentelor. Ispita e mare şi din pricina abordării neştiinţifice. Există multă viaţă tabloidizată în Arhiva Securităţii, deoarece noţiunea de „viaţă privată” fusese anulată. Eu nu am făcut vreun demers. Şi nici nu sunt documentarist. Sunt cercetător literar.

7. Pentru a trece și la altă latură a agendei tale zilnice, o ultimă întrebare despre carte. A fost primită pozitiv de mulți critici literari din toate generațiile, a primit (și va primi, sunt sigură, și în continuare) nominalizări la premii naționale importante. Cum vezi tu traseul cărții de acum încolo și care vor fi proiectele viitoare care vor confirma deviza lucrului bine făcut?

Cartea e desprinsă acum de autorul ei. Eu am rămas doar un nume adunat pe-o carte. Lucrul bine făcut e deja un premiu. Premiile sunt necesare, dar nu indispensabile. Instituţia lor e în pericol. O carte de istorie literară se consumă lent. Recenziile aduc vizibilitate, însă impactul se măsoară în bibliografii. „Asul de pică” e o carte academică, deşi polemizează cu spaţiul public imediat. Deocamdată, volumul are câţiva dinţişori de lapte. Caninii pe mai târziu.

8. Am promis că nu mai insist, dar o întrebare nu-mi dă pace. O carte există în măsura în care ajunge la cititori și e citită, e lucru știut. Ce poate face și ce face un autor pentru ca volumul său să existe?

Să publice. Restul e secretul performanţei.

„Nici nu ştii ce bine e să dai din cap, când studentul are dreptate”

9. „Neagoe – profu’ cu pretenţii”. Cât de mult ţi s-au schimbat perspectivele când ai trecut din bancă la catedră?

Pretenţios? Parcă eram cool… S-a schimbat faptul că văd tot de la catedră. Cine crede, ca liceenii, că am copiat la profu’ de geogra’ nu pricepe nimic. Niciun gest nu trece de ochiul meu ager de miop. Am înţeles că profesorul e o instituţie şi că, dacă el abandonează catedra, studentul se dezorientează. Colaborarea universitară porneşte de la acceptarea ideii că, fără instruire, performanţă nu există. Profesoratul m-a făcut mai exigent cu mine.

10. Mai intră literatura în dialog, sau vremurile şi remuneraţia mică au redus-o la monologul profesorului?

Da, seria ta mă face mândru că v-am îndrumat seminarele. Aveam, la fiecare întâlnire, cel puţin 4 persoane care citeau temeinic. Eu nu făceam decât să separ apele, când le tulburaţi cu prea multe supoziţii. În rest, eu tăceam. Nici nu ştii ce bine e să dai din cap, când studentul are dreptate. Aţi fost aşa de iscusiţi că am înfiinţat întâlnirile „Intertext”. Eraţi vreo 15. Câţiva sunteţi în etapa de confirmare. Scrieţi în presă, participaţi la colocvii, sunteţi angrenaţi în proiecte culturale. Alături de tine, îi numesc pe Florin Stroe, Alex Rotariu şi Alex Rudişteanu. De asemenea, poate se întorc la pasiunea dintâi, autorii volumului „Intertext: pânza de păianjen” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2012): Andreea Popia, Arabella Stan, Gabriela Vătafu, Romina Verdeşi. Apoi, ştii că v-am furat nişte idei despre poezia lui Doinaş, pe care mi le-aţi servit în discuţiile asupra baladelor. Le-am folosit în monologul meu din carte.

11. Cum poate studiul literaturii să devină incitant? Trebuie să vii de-acasă cu pasiunea asta sau se poate deprinde, ca o profesie ca oricare alta?

Literatura e vocaţie. Antrenamentul nu ajunge.

12. Şi există răsplată pe măsură? Se poate trăi din literatură (în orice formă a ei)?

Vocaţia e singura răsplată.

13. Apropo de răsplată, cum vezi refuzul lui Dan Sociu, urmat de cel al lui Andrei Dosa de a primi Premiul pentru cartea de poezie a anului?

Eu privesc viaţa greceşte. Dacă primeşti un dar, trebuie automat să oferi ceva în schimb. Dan Sociu a luat decizia care l-a făcut să se simtă împăcat cu sine. Nu a acceptat comerţul.

Radja-Nainggolan — Studiu de caz: Radja Nainggolan (AS Roma)

14. Nu prea cred în topuri şi verdicte definitive. Dar dac-ar fi să numeşti acum, în 30 ianuarie 2014, 11-le literaturii române, cum cine ai intra pe teren?

Eu intru cu defuncţii. Încep cu prima rezervă: Doinaş. Îi plăcea mult fotbalul, dar nu se prea pricepea. Ce sistem vrei să jucăm? 4-4-2 sau 4-3-3? Vrei să fie cu volante, cu 9 fals, cu centru înaintaş pe bancă? Antrenor cultural: Constantin Noica. Portar: Mihail Sadoveanu – acoperă buturile. Fundaş dreapta (ale tinereţii valuri): Mircea Eliade. Fundaş stânga (improvizat, fiindcă a fost ca regimul comunist, când la stânga, când la dreapta, dar bun datorită experienţei; ştie tactici secrete şi a şi practicat sportul cu oarece înclinaţii): Eugen Barbu. Fundaş central dreapta: Emil Cioran (înalt şi suplu). Fundaş central stânga: Geo Bogza (şi mai înalt, joacă la intercepţie). Mijlocaş dreapta: Liviu Rebreanu (ară banda). Mijlocaş stânga: Mateiu Caragiale (glezna fină a stilului). Mijlocaş la acoperire: Camil Petrescu (a acoperit toate genurile literare). Mijlocaş la creaţie (mai ales la creaţia critică) şi, totodată, coordonator de joc: G. Călinescu. Atacant retras, cu spirit geometric şi bun că stă momeală: Ion Barbu. Atacantul care marchează din orice poziţie: Tudor Arghezi.