Cred că cel mai potrivit anotimp să citești volumul de povestiri Quilt al Veronicăi D. Niculescu este toamna. Nu pentru că o sugerează coperta și titlul, ci și pentru că stilul în care sunt scrise se pliază perfect pe ceea ce transmite titlul: un (patchwork) quilt, adică o pătură din bucăți îmbinate, accesoriul ideal în diminețile sau serile de toamnă, când simți nevoia să te cuibărești confortabil și să privești spectacolul naturii. În plus, după cum arată însemnările de la finalul fiecărei povestiri și după cum spune chiar autoarea, cele 25 de povești care compun acest volum sunt scrise în ani diferiți, în momente diferite, iar subiectele lor sunt la fel de diverse. Și rezultatul este varianta narativă a unui patchwork quilt…
O caracteristică a acestui volum este atmosfera povestirilor, nota lor melancolică, ce înclină ades spre tristețe, dar fără să alunece de tot în asta, întotdeauna există un detaliu sau o povestire următoare care te readuce pe linia de plutire, nu te lasă să te scufunzi. Se întâmplă asta cu cititorul, dar mă gândesc că elaborarea acestui volum a avut același efect și asupra autoarei. Modalitatea în care dă viață vocilor narative din fiecare poveste este felul ei de a se salva în momentele în care simte că lumea devine prea alunecoasă și prea dificil de purtat. Aproape fiecare poveste este într-un fel un strigăt de protest la adresa răutății din jur, un strigăt după ajutor, un strigăt, pur și simplu… sau o reașezare a lucrurilor, din când în când. De altfel, unele povestiri par foarte personale, dar acesta nu este un aspect foarte important. Contează doar faptul că te poți regăsi în ele, în momentele pe care aceste povești le surprind. Exact ca acel quilt simbolic, te învăluie și îți dau o stare de bine, pentru că nu te mai simți singur și îți spui: uite, nu doar eu simt așa. E meritul unei scriituri bune, la urma urmei, să te absoarbă în poveste și să stârnească emoție.
De fiecare dată când citesc proză scurtă, la final, încerc să fac un top al poveștilor de care m-am atașat cel mai mult. De foarte puține ori și reușesc, pentru că întotdeauna mă mut de la o poveste la alta, găsesc în fiecare câte ceva care mă transpune foarte bine în acel instantaneu pe care îl înfățișează și o iau de la capăt. Din acest volum, însă, cred că pot spune că mi-au plăcut cel mai mult Pedeapsa – nu atât pentru subiect, cât pentru un crescendo pe care l-am simțit, o construcție foarte vizuală, să zic așa, întotdeauna m-a atras în primul rând construcția literară în sine, nu musai ceea ce spune; Vocea – pentru detalii și intensitatea dată de detalii; Muzica – pentru cele două lumi care se intersectează, cea a oamenilor și cea a animalelor, și din care sunt surprinse două momente foarte delicate – nu o să dau detalii, va trebui să citiți. :), cu mențiunea că aș fi vrut un pic de continuare din ambele lumi. Desigur, sunt impresiile mele, poate că voi veți simți altceva. Dar de un lucru sunt sigură, povestirile Veronicăi D. Niculescu nu o să vă lase indiferenți…
Cu riscul să mă repet, nu voi da detalii din nicio poveste, îmi pare că le-aș nedreptăți pe unele, pentru că sunt 25 în total și nu pot să vorbesc aici despre toate, deși fiecare dintre ele merită atenție. Aproape după fiecare m-am oprit și am zăbovit în lumea din ea, pentru că acesta este efectul scrisului Veronicăi D. Niculescu, te înlănțuie în detaliile care compun un microunivers și nu te lasă să pleci imediat, pentru că vrei să îți imaginezi cât mai clar toate detaliile acelea și ajungi să le simți, efectiv să le simți… În plus, pentru că eu nu pot să sufăr când cineva divulgă ce se întâmplă într-o carte și îmi strică surpriza, evit să fac asta. Vă spun doar să vă pregătiți de o lume surprinsă în cele mai mici detalii și în cele mai intime trăiri, cu toată fragilitatea pe care o presupune asta.
Totuși, aduc aici un mic fragment din povestirea Muzica:
„Blestemul succesului – cine nu ți-ar râde în nas dacă te-ar auzi? În ibricul ăsta al nostru… Dar mizeria de gând nu voia să mă lase în pace, nu încă, deși căutam cu privirea în iarbă, pe bănci, pe cer, detalii concrete de care să mă agăț. Oricât m-aș fi străduit, nu înțelegeam despre ce loc dur și impenetrabil vorbea mesajul acela. Urăsc teoriile, sau mai degrabă îmi displace supremația rece a chirurgilor cu nas lung care le manevrează, tăind în carne vie cu unelte metalice, ignorând tremurul dintre tușe, fiorul din fibră, ceea ce nu se explică și nu se poate cântări (deși unii ar susține că are douăzeci și unu de grame), ceea ce, deși invizibil, ține totul la un loc și-i dă viață – un suflet al operei. Expoziția mea, în care selectasem atentă ce și cum să includă din tot ce lucrasem în ultimii patru ani, era despre gol, despre pierdere; în fond, era ea toată un gol, însă ceea ce împrejmuia golul – acest motor al ei tainic și nemărturisit – era spus cu lux de detalii, erau scene și stări atât de explicit expuse uneori și atât de migălos aranjate, fără să lipsească o piesă – acolo unde trebuia neapărat să lipsească, era așezat conturul ei clar, care să sprijine întreaga structură -, încât chiar asta mă îngrijorase în perioada care urmase vernisajului (dacă expoziția la care trudisem atâta era prea ușor de înțeles și prea-totală, prea-plină?).”
