Andra Rotaru: „A fi acasă înseamnă pur și simplu să simt că respir, și nimic nu mă poate opri din a inhala guri sănătoase de aer”

(n. 1980) este autoarea volumelor “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura , 2005; “En una cama bajo la sabana blanca”, Bassarai Ediciones, Spania, 2008, “Ţinuturile sudului”, Editura Paralela 45, 2010, “Lemur”, , 2012. Volumul „” a fost adaptat de coregraful american Robert Tyree și prezentat în America și Europa. A realizat documentarul „All Together” împreună cu scriitorul , prezentat în Iowa și Chicago. De asemenea, a realizat proiectul fotografic „Photo-letter pairing”, care a implicat comunitatea din Iowa și scriitori. A beneficiat de rezidențe în Europa și America, dintre acestea cea mai recentă fiind International Writing Program, Universitatea Iowa.

SemneBune: În ultimul timp, termeni precum nomadism/ apar în cele mai diverse și neașteptate contexte, uneori pierzându-și chiar semnificația „centrală”, acumulând sensuri care deschid noi posibilități de (re)utilizare a lor. Ce ar însemna pentru tine, în secolul XXI, „a fi ”?

: Am avut șansa să am în preajma mea „oameni călători”, încă de mic copil. Să colecționez vederi trimise din Bangkok, Kuala Lumpur, Taipei, Jakarta etc. și, pentru fiecare dintre ele, să îmi imaginez un scenariu, o poveste. Apoi, senzația plăcută, când aștepți pe cineva plecat pe mare luni de zile, și intuiția exactă a zilei în care va veni. Sunetul porții, când intră în curte, și zgomotul pașilor. Bucuria asta nu am mai reîntâlnit-o în aceeași formă. Iar odată pierdută, probabil că am încercat să o asimilez, să devin eu cea așteptată.

Au fost multe lucruri adunate care au dus sau au creat nomadismul personal (pe care îl văd și ca nestatornicie, imposibilitate de a prinde rădăcini, imposibilitate de a renunța la o anumită libertate, imposibiltate de atașament; dependență care își caută independența – pentru că și fuga peste mări și țări poate fi tot o fațetă a dependenței, cu care ți-e teamă să te confrunți). Dacă la început am vrut să plec, și a fost un nomadism de fugar care nu s-a confruntat cu realitățile vieții, am ajuns să asociez nomadismul cu o căutare continuă a ceva ce încă nu am găsit decât în proporții oarecare. Sunt dependentă de stările intense (bucurie extremă, tristețe extremă), fără să cunosc căile de mijloc, așa că poate mi-e mai ușor să mă arunc pur și simplu într-o direcție, fără să mă gândesc prea mult. Apoi, mă trezesc deja departe. Acum, îmi construiesc și zone intermediare, zonele dintre excese.

Crescând, am avut și un „Oracol”, în ale cărui răspunsuri sau provocări am crezut. Dorințe de atunci văd că se împlinesc acum. Dacă mi-am dorit mereu să vizitez Suedia, de exemplu, a fost pentru că eram înnebunită (pe la 12 ani) după Stefan Edberg, tenismanul. Tot datorită lui mi-am petrecut o vară întreagă la Stadionul Steaua, încercând să îi calc pe urme. M-am lăsat de tenis din lene și pentru că mi-era rușine să îmi port racheta prin tramvaie, mi se părea că toată lumea se uita la mine și la racheta aproape cât înălțimea mea.

Revenind la ceea ce creează mintea, niște patternuri în care ajungi să crezi, am crescut cu ideea că mi s-a ghicit în palmă, după ce m-am născut, când încă nu aveam liniile încă bine definite, că voi călători. Poate de asta am adorat personajul lui Truman Capote, care își trecuse pe cutia poștală titulatura „călătoare”.

Iar acum, mă bucur de călătorii tocmai pentru că mi-e teamă de ele. Și cu cât îmi va fi mai teamă de ceva, cu atât mai mult voi dori să nu fiu victima propriei frici.

Nomadismul zilelor noastre este uneori un fals nomadism: mai ești când pleci dintr-o țară membră UE, în altă țară membră UE? Nu e un pic exagerat să mai pui granițe? Nu mai cred în marginile unui spațiu sau în contururile unei persoane – trecem ușor, ușor, unii într-alții și ne creăm spații de confort sau de autoiluzionare.

SB: Ai spus, în repetate rânduri, că nu ai fi scris niciodată „Ținuturile Sudului” sau „”, dacă nu ai fi călătorit. Este schimbarea spațiului atât de importantă în actul de a scrie?

A.R.: Nu ai cum să controlezi nimic. Atunci când nu mai ești în zona confortabilă a lucrurilor știute, îți este angrenată întreaga structură, e un fel de competiție cu limitele tale. E mai multă adrenalină, e mai multă curiozitate. Deși, unele plecări înseamnă și o însingurare care poate fi dureroasă. Dar până acum, călătorind, am fost doar stimulată creativ.

Tescaniul – acolo unde am scris în mare parte Lemur – a fost spațiul ideal pentru mine. Am crezut în relația mea cu el, pentru că nu era doar spațiul care se vede, ci avea o putere ce depășea realitatea. De câte ori ai ocazia să te întâlnești cu animale sălbatice, care te vor păzi noaptea, iar apropierea se va face prin frecarea blănii lor de mâinile tale. Blană care îți va lăsa mâinile pline de sânge, pentru că ele au vânat, iar tu poți fi (uneori) pentru ele doar o pradă, nu un prieten.

Cea mai bună definiție a unui spațiu cu care ajungi să te contopești sunt versurile unui poet pe care-l ador, Adonis: „My kingdom is in light/ and the earth is my house door”. Pământul acesta îl caut când scriu, instinctele legate de ceva de dinaintea gândirii înseși.

Cred în micile descoperiri care pot influența; în relaxare, frustrare, încordare care angrenează tot sistemul psihic și fizic; cred în perioade bune și mai puțin bune. Am nevoie să mă hrănesc cu imagini noi, cu poezie nouă, cu oameni noi, cu tot ce poate devora tinerețea. Un psihic care se va hrăni la nesfârșit din aceleași lucuri și spații va ajunge să se autodevoreze. Eu aș ajunge să cred că îmi sunt atotsuficientă sau să renunț la plăcerile vieții, implicit la scris. Așa că am nevoie să mă descopăr, mai departe de limitele sau îngrădirile oarecare.

SB: Cum se reflectă spațiile străbătute în spațiul alb și gol al foii?

A.R.: Cu multe cărți împrăștiate prin cameră, cu poeme scrise în câteva caiete fără să știu pe care să le transcriu/rescriu mai întâi. Cred că din fiecare călătorie am adus cu mine volume la care altfel nu aș fi avut acces sau nici nu aș fi avut idee de autorii respectivi. Acum, când simt că vreau să scriu, deschid o carte la întâmplare și apoi încep să scriu. Dacă ar fi să fac o hartă a scrisului, aceasta ar conține câte un pic din autori ca Maggie Nelson, Alex Dimitrov, Jack Gilbert, Wisława Szymborska, Louise Glück, Alain de Botton, Cole Swensen, Anne Carson, Adonis, Doris Lessing, Nikola Madzirov, Daniil Kharms, Julien Gracq, Tomas Tranströmer,  Mahmoud Darwish etc.

Spațiul alb al foii ar fi ideal atunci când „I will be all that which I can be in my final orbit” (Mahmoud Darwish).

E imposibil să nu rămână o amprentă, atunci când iei contact cu o altfel de scriitură, cu altfel de experimente literare sau alte limbi. Simpla ascultare a ritmului sau modului în care cineva citește, accentul altei limbi…Chiar și râsul sau plânsul au tonalități diferite!

SB: De-a lungul timpului, ai fost plecată în mai multe rezidențe și, așa cum ai mărturisit, intenționezi să nu te oprești la ele, aplici mereu, ești mereu în căutare de altele noi. Cum ai descrie locul ideal în care ai vrea să ajungi și cum te-ar ajuta/influența această experiență (a căutării și găsirii lui)?

A.R.: Până să ajungi undeva, îți poți crea multe scenarii, majoritatea neconcordante cu realitatea de la fața locului.

Chiar dacă îmi propun să stau, să prind rădăcini, după o lună, două se retrezește chemarea, acel „wanderlust”. Nu am fost conștientă de aceasta, până nu am experimentat „nomadismul”.

Locul ideal e legat de senzația că în acel spațiu poți să faci tot ce îți dorești, e un amestec de serenitate și libertate, senzația unui început, mirosul unei mări sau al unui pâmânt după ploaie. Nevoia de stimulare a creierului, oriunde te duci: într-un bar, pe o pajiște, într-un cimitir. Iowa, de exemplu, mi-a oferit foarte multe: un campus universitar unde totul era posibil, de la accesul la biblioteci imense, până la petreceri cu lecturi, expoziții, oameni curioși, vii.

Oamenii au identitate acolo, de exemplu, nu le este frică să nu meargă după „turmă”, nu le este frică să tacă, asumându-și că își vor pierde un prieten, doi. Nu se practică îndobitocirea, așa cum se manifestă ea pe alocuri la noi. Oamenii sunt încurajați să fie ei înșiși, să nu plece capul, să nu creadă toate prostiile pe care le spun unii, să gândească și să se manifeste. Și, acolo, un eveniment organizat de X nu este sabotat de nici un Ku Klux Klan (KKK) local. Nu ai timp săți pierzi vremea cu prostii și cu orgolii de prost gust. Au înțeles de mult timp că diversitatea e bună, iar „outsiderii” au ceva de spus. Sunt curioasă cât de toleranți suntem noi cu alte etnii, cu alte curente, cu cei care nu ne seamănă, pe care nu-i înțelegem? Cred că, mioritic vorbind, ne uităm ca boii la poarta nouă, apoi le mai și dăm un șut, din ignoranță sau lene de a învăța mai mult decât ne limitează propria îngâmfare. L`ombelico del mondo mai trebuie și tăiat, cred că i-au crescut deja prea multe capete, toate identice.

SB: Cum ai lega ideea de nomadism de nevoia de a fi permanent în mișcare (din)/spre noi „rezidențe”? Poate deveni această căutare obsesivă?

_DSC0459_A.R.: În cazul meu, ar fi nevoia de a o lua de la capăt încă o dată, și încă o dată, de a mă adapta și acomoda; de a testa până unde reușesc să exist, dacă reușesc să mă reinventez, după ce am renunțat la o zonă sigură. Mai este dorința de a întâlni oameni noi, de a citi și altceva, de a simți și alte persoane/ personaje, de a mă aventura în necunoscut. Teama de schimbare e mai mare decât alte temeri, iar cu fiecare nouă călătorie, te mai dezvolți emoțional și psihic un pic.

E totodată periculos, am simțit deja cât de mult mă cheamă dezrădăcinarea. Aș putea-o asemăna cu o senzație pe care am avut-o sub apă, când m-am scufundat atât de mult încât ceea ce era la suprafață nu mai conta. Uitasem și că nu am oxigen, uitasem și că în adâncuri pot fi pericole: lumea nouă pe care o vedeam avea o putere care îmi anihilase simțul autoconservării, mă duceam fericită tot mai mult înspre fundul apei. Iar fericirea, într-un moment periculos, poate fi autodistructivă.

SB: Cum se vede de la distanță spațiul rămas în urmă? Ce înseamnă „a fi acasă” pentru tine?

A.R.: A fi acasă înseamnă pur și simplu să simt că respir, și nimic nu mă poate opri din a inhala guri sănătoase de aer.

Nu rămâne nimic definitiv în urmă. Tot ce a existat cândva în viața mea m-a creat, oamenii care nu mai sunt, prietenii pe care nu-i mai am. A fi acasă înseamnă să fii împăcat și să-ți asumi ceea ce faci și ceea ce ești. Acasă ești tu, oriunde ar fi această casă.

SB.: Actul propriu-zis de a scrie (atunci când te oprești din mișcare pentru a-ți da răgaz să lucrezi la un volum) îl vezi ca pe un moment de odihnă necesar, care va fi urmat de o nouă deplasare? Sau este vorba, în cele din urmă, de o altă călătorie, o altfel de „rezidență”?

A.R.: Nu știu. Uneori lucrurile se întâmplă. După ce am terminat volumul Lemur, am crezut că am început un nou manuscris. Dupa trei ani, îmi dau seama că de-abia acum câteva zile am găsit acel personaj și acea voce pe care le așteptam. A scrie nu înseamnă odihnă, înseamnă uneori coșmaruri și perioade în care nu mai recunoști agitația ca făcând parte din actul premergător scrierii. Doar scriind volumul de debut, m-am simțit liniștită, nu mă cunoșteam atât de bine, era totul nou, nu exista nici o anxietate anticipatorie a finalului unui manuscris.

SB: Foarte interesant (mai ales în contextul actual al „scenei literare românești”), mi s-a părut proiectul tău, pornind de la volumul „Lemur”, realizat în colaborare cu un coregraf din State (proiect foarte puțin mediatizat la noi). În ce a constat de fapt întregul proiect, care era ideea din spate? Și de ce crezi că există la noi acest dezinteres al scriitorilor și al criticii literare pentru astfel de manifestări?

A.R.: Am învățat să nu-mi mai bat capul cu „de ce?”, “cum ar fi dacă?”. Că sunt sau nu dezinteresați X sau Y este până la urmă o alegere personală, o limitare personală, o ignoranță sau dezgust la fel de personale. Demersul trebuie făcut altfel, dinspre ce vrei tu, ca scriitor, ce șii tu că poți să faci, pentru că ești singurul care se poate îmbogăți interior sau care poate merge mai departe. Dacă cineva nu e interesat de ceea ce faci, nu este problema ta. Singurul care își poate impune limite sau noi orizonturi ești tu. Și nu este egoism, este un echilibru realist între ce vezi în jur, ce știi că este în jur, mode, tendințe etc. și tu, ca individ unic, care te dezvolți având o perspectivă a spațiului în care trăiești. Restul ar fi autosabotare, să trăiești după așteptările altora, să îți fie frică să fii tu.

Lemur a fost o intuiție, intuiția unei mișcări în care brațele și picioarele erau aceleași, intuiția că o entitate se hrănește cu lapte care este totodată o otravă, intuiția că această entitate poate împrumuta elemente de la oameni și animale, din natură, devenind ceva nou. Lemurii, în mitologia romană, erau voci ale spiritelor. Cu vocea asta m-am jucat, ea devine elementul central, care se transformă în timp ce personajul capătă diverse forme. Vocea mișcă totul în lemur, iar multiplele valențe pe care le capătă devin nucleul central.

Am avut însă nevoie și de o vizualizare a unor mișcări pe care le făcea personajul. Am avut noroc că în 2011 mă aflam în America, într-o rezidență literară, și gazda mea era Portland Institute for Contemporary Art. Am vizionat multe casete cu spectacole, în ideea că aș vrea să lucrez cu un coregraf, eu să-i citesc poeme deja scrise, să-i explic un pic ideea, iar el să poată crea mișcarea acestui personaj multifațetat. L-am selectat pe Robert Tyree și au început experimentele. Uneori îi citeam poeme fără ca el să aibă acces la traducere, se lua după sunet ca să recreeze poemul prin dans.

Experiența aceea de o lună avea să conteze atât de mult, încât volumul a fost lansat în 2012. La fel și performance-ul cu același nume, care a fost prezentat în NY, Seattle, Portland, Viena, Berlin, București etc.

La București a fost prezentat o singură dată, în ZonaD – studio Paradis Serial, spațiu coordonat de Cosmin Manolescu, apoi au urmat Viena și Berlin.

SB: Ce semnificație are pentru tine trecerea de la text, la imagine și mișcare?

A.R.: Nu cred să existe delimitări sau treceri. Așa cum un corp funcționează fără să fie conștient în permanență de faptul că respiră sau sângele e pompat în inimă, la fel și un text poate conține toate elementele vitale, fără să dezvăluie tot ceea ce se petrece în „subteranele” sale. Desigur, dacă intenția e ca unele dintre aceste elemente vitale să fie scoase în prim plan, atunci le poți accentua.

În toate artele există în proporții diferite text, imagine și mișcare. Poate chiar din prima zi a existenței noastre.

SB: Care este următoare destinație? Un nou volum? Un nou spațiu? Un alt proiect?

După workshopul de traduceri literare din Stockholm, organizat de ICR Stockholm, unde am lucrat cu Elisabeth Berchtold, am început să aud noul personaj al volumului la care lucrez. Căutam această voce de foarte mult timp, iar experiența de a citi și asculta „altceva”, mi-a produs declicul. Am uneori nevoie doar de o tonalitate a vocii sau de un vers minunat ca să realizez ce va urma. Iar Elisabeth, ca să dau doar un exemplu din poemele pe care i le-am tradus, m-a inspirat din plin: „rătăcesc de colo colo în tunele, prin întuneric, intonând și cântând, tremurând pentru tine și pentru mine și pentru Părul nostru, cum se lipește el de obrajii noștri și de frunte; cum cade peste ochii noștri precum zăpada, precum zăpada neagră. Scuipăm de trei ori în fața animalului binecuvântat, saliva se lipește de blană”.

Feature photo credit: Cato Lein

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Iulia Militaru
colaborator SB

Iulia Militaru, autoarea volumelor: „Marea Pipeadă” (2010, premiile „Galei Tinerilor Scriitori”: „Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”), „Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei” (2011) și „dramadoll” (2012, împreună cu Anca Bucur, poezie, şi Cristina Budar, grafică). Câteva din poemele sale vizuale sunt prezente/expuse în: MAINTENANT, A Journal of Contemporary Dada Writing and Art (#9), precum și la „1st International Literary Fair of Mato Grosso (2015)”, Brazilia.

Număr articole publicate : 6