Ne place să mâncăm, să dansăm, să călătorim, să pictăm, să explorăm, să citim, să facem sport. Pătimim și suferim pentru pasiunile noastre, pentru că scopul depășește durerea sau frustrarea de moment. Dar care e mecanismul neuronal care ne determină să învățăm lucruri noi și să căutăm satisfacția, cu prețul chinului și durerii (uneori fizice)?
Până la mijlocul anilor ’90, dopamina era considerată substanța chimică a plăcerii din creier. Neurologii constatau că ea se secretă în timpul activităților plăcute – mâncare, sex, droguri -, așa că a devenit neurotransmițătorul plăcerii. Însă în urma altor cercetări, s-a observat că dopamina se secretă ca răspuns la activități neplăcute, cum sunt șocurile electrice sau zgomotele puternice. Cumva dopamina era legată de anticiparea unei activități și de pregătirea corpului pentru aceasta. Aceste descoperiri relativ recente au pus sub semnul întrebării celebrul principiu al plăcerii formulat de Freud, dar cunoscut de mii de ani, și anume că oamenii caută plăcerea și evită durerea. Descoperirea modului în care creierul secretă dopamină pentru a anticipa activitatea arată că ceea ce ne place nu este atât scopul obținut (mâncarea sau drogurile), cât acțiunile care ne duc acolo. Ceea ce a schimbat fundamental modul în care încercăm să explicăm de ce facem ceea ce facem și cum obținem satisfacție din pasiunile noastre.
Trăim într-o lume imprevizibilă, unde surprizele ne așteaptă la tot pasul. Prin urmare, natura ne-a înzestrat cu un creier care să facă față acestei lumi, adică un creier căruia îi place noutatea. Poate că deseori mintea noastră vrea ca lucrurile să decurgă controlat și previzibil, dar nici lumea, nici creierul nu funcționează așa. Mai mult, spun neurocercetătorii, dacă vrem să ne menținem mintea ageră mult timp este bine să o hrănim cu noutate. Pentru că asta îi place și pentru că noutatea „unge” mecanismul dopaminei, care ne face dacă nu fericiți, cel puțin mulțumiți de viață. Cum putem elibera dopamina? Făcând ceva nou, văzând un tablou pentru prima oară, învățând o limbă străină (există cercetători car susțin că este cel mai bun exercițiu pentru a ne menține în formă), trăind experiențe noi, călătorind în locuri noi, plăcute sau neplăcute. Factorul cheie însă este de fiecare dată surpriza. De altfel, chiar dacă pare straniu, procesul este cel mai bine înțeles când ne gândim la un lucru concret. Senzația de satisfacție ce apare după ce încheiem sarcini neașteptate și noi sau după ce efectuăm activități nefamiliare și obositoare fizic și mental este exact semnalul pe care ni-l dă creierul că facem lucrul pentru care suntem cel mai bine înzestrați de natură.
Dincolo de mâncare, sex și bani, lucruri care plac (aproape) tuturor, oamenii se înhamă și caută activități și experiențe ce transcend confortul și plăcerea și trec dincolo de provocările simple. „Ce vor oamenii” este întrebarea la care se chinuie să răspundă, de mii de ani, filosofii, medicii, psihologii și preoții. Neurocercetătorii pot arunca un pic de lumină asupra acestei probleme pentru că au reușit să explice mecanismul recompensei, adică motorul ce ne împinge să facem lucruri noi, nebunești, ieșite din comun și care ne aduc satisfacții imense.
Să începem cu dopamina. Celulele care o produc sunt în număr de 30.000-40.000 și se găsesc în două grupuri distincte din creier: într-o zonă aflată deasupra glandei pituitare și în trunchiul cerebral (aici se secretă dopamina legată de recompensă), o structură de țesut nervos care leagă creierul de măduva spinării. Dopamina însă acționează ca o cheie: are nevoie de un lacăt pe care să-l deschidă. Receptorii de dopamină se află, în concentrație mare, în corpul striat, care flanchează, ca un U întors, trunchiul cerebral. Corpul striat se află aproximativ în centrul geografic al craniului și acționează ca o placă turnantă, primind informații de la tot creierul. Nu le poate procesa în același timp pe toate, așa că le filtrează. O mare parte din informații vin din lobii frontali, unde are loc pregătirea acțiunii și a oricărei forme de mișcare fizică. Dacă privim corpul striat ca pe o gară, dopamina este cea care ia decizia ce tren trece mai departe. Ea pregătește sistemul motor pentru acțiunea aleasă din sutele de posibilități. Sistemul tocmai descris controlează comportamentul nostru. Dacă pierdem o bucată din cortex este posibil să nici nu observăm. Dar dacă pierdem sistemul de dopamină, cum se întâmplă în maladia Parkinson, sau dacă corpul striat se deteriorează, ca în boala Huntington, simțim imediat efectele devastatoare. Fără dopamina care inundă corpul striat nu putem face mișcări precise, în caz că ne putem mișca. Mai mult, senzația internă de sens – capacitatea de a ne da seama ce ne dorim să facem și ideile despre cum să facem acel lucru – va fi complet dată peste cap. Motivația și hotărârea sunt catalizate de dopamină. Dar ce anume determină eliberarea ei?
Studii efectuate cu dispozitivul de rezonanță magnetică nucleară (RMN) arată că sistemul dopaminic răspunde cel mai bine la stimuli noi, imprevizibili. Fluxul sangvin din zona corpului striat crește uluitor când subiecții testați așteptau să obțină recompensa promisă de experimentatori. Ce înțelegem noi prin recompensă este înscris în sistemul cerebral. Dopamina acționează ca o recompensă chimică pentru creier și dacă identificăm condițiile în care ea este eliberată putem înțelege cum obținem satisfacția în viața cotidiană. Ca răspuns la lucrurile plăcute, dopamina e baza biologică pentru principiul plăcerii descris de Freud. Dar când este eliberată în avans, în mod anticipativ, ca motivator, atunci recompensa include procesul de implicare într-o acțiune, proces care devine o formă de recompensă în sine. Din cercetări reiese că corpul striat răspunde mai degrabă la recompense imprevizibile, acesta este factorul cheie. Creierul pare mai preocupat de ceea ce nu poate prevedea, tocmai ca răspuns adaptativ la un mediu extern necunoscut și nou. Dar în același timp vrem să trăim într-o lume previzibilă, pentru că asta ne asigură supraviețuirea. Dorința de a prezice, într-o lume fundamental imprevizibilă, duce la un singur rezultat: nevoia de noutate. Iar asta vor, la bază, toți oamenii.
Când facem ceva la care ne pricepem foarte bine, nu întâlnim decât rareori ceva nou și neașteptat. Astfel, producția de dopamină este scăzută, la fel și satisfacția. Dar dacă începem ceva nou, informația nouă inundă corpul striat și se pompează dopamină în creier. Experiența devine satisfăcătoare și astfel se pune în funcțiune sistemul motivațional. Iar dincolo de senzația plăcută a dopaminei, efectul de noutate care declanșează eliberarea ei schimbă, fizic, creierul. Când o informație ajunge în creier, ea nu se stochează într-o bancă de date. Creierul transformă informația într-o manifestare fizică a sinapselor neuronale și o unește cu alte bucăți de informație. La nivelul ADN-ului, dopamina și ceilalți neurotrasmițători determină sintetizarea unor proteine noi. Iar cercetările arată că unele tipuri de informație sunt mai bune ca altele pentru a stabili trasee noi în creier. În prezența unui eveniment nou și necunoscut, unii oameni se retrag în coconul siguranței și previzibilității, alții explorează lumea pentru a înțelege noutatea. În acest caz curiozitatea nu omoară pisica, căci nevoia de noutate ne face inteligenți, curioși și în căutarea lucrurilor noi. Iar asta ne oferă avantaje evolutive considerabile. Dar curiozitatea nu apare în mod magic. Ea este legată de căutarea noutății și de circuitele motivaționale din creier. Dacă informația nouă declanșează fie răspunsul de retragere, fie pe cel de explorare, atunci curiozitatea deschide calea explorării. Pentru a avea experiența de Aha!, creierul trebuie să se schimbe. Iar câteva experimente din anii ’50 efectuate de psihiatri și neurologi din SUA arată că, în creier, plăcerea și durerea nu sunt aspecte foarte diferite. Tot corpul striat este implicat în evaluarea importanței plăcerii și durerii, chiar dacă nu aici este locul care le determină. Creierul este preocupat în primul rând de informație, nu de întrebarea dacă aceasta este bună sau rea. Iar corpul striat, structura cheie care ne motivează comportamentul, este ai puțin preocupat de plăcerile fizice, cât de felul în care poate folosi informațiile pentru a prezice viitorul.
În loc de rezumat
Calea spre satisfacție trece prin noutate. Ea este diferită de vânarea plăcerii și se deosebește de fericire prin faptul că include dimensiunea acțiunii motivate. Când facem ceva ce nu am mai făcut niciodată, se eliberează dopamină, care țintește sistemul de acțiune din creier. Apare senzația de satisfacție și putem fi siguri că creierul nostru s-a transformat. Biologia procesului se reflectă în comportament: alergăm maratoane, dezlegăm cuvinte încrucișate grele, gătim mese sofisticate. Experiențele noi, sarcinile imprevizibile și destul de dificile, surprizele care ne obligă să acționăm sunt cea mai sigură cale spre satisfacție.
