Interviu Simona Antonescu: „Am folosit cuvintele pe care bunica mea le folosea atunci când îmi povestea despre toată viaţa ei.”

este deja o autoare cunoscută. A debutat furtunos cu un roman de epocă, Fotograful Curții Regale, Cartea Românească, 2015, a continuat cu , Cartea Românească, 2016 și anul acesta a publicat un nou roman, Hanul lui Manuc, Polirom, 2017. Îi place să scrie despre trecut, dar nu-i displace prezentul și s-a hotărât să devină scriitoare „serioasă” destul de recent. A participat recent la festivalul FILIT, de unde a și răspuns acestor întrebări, pe care i le-am adresat din dorința de a afla mai mult despre ea, despre cum scrie, despre cum își găsește inspirația și multe altele. Citiți acest scurt și apoi, dacă nu ați făcut-o deja, citiți și cărțile.

SemneBune: Crezi că ai debutat prea târziu? Există o vârstă a debutului?

: Cred că am debutat mai târziu decât alţii – aveam 45 de ani atunci când a apărut Fotograful Curţii Regale. Dar nu a fost prea târziu, nu am sentimentul că cineva mi-ar fi răpit ceva. Dacă ar fi existat în mine cărţi bune, cu siguranţă ele ar fi ieşit la iveală mai devreme. Există o vârstă a debutului, dar ea nu este legată de numărul anilor, ci de gradul de coacere al lucrurilor pe care le ai de spus.

SB: De unde pasiunea pentru istorie, pentru ficțiunea istorică? Nu îți place lumea modernă sau pur și simplu îți place mai mult să cobori prin timp în lumi trecute?

SA: Îmi place lumea modernă. Îmi plac mai mult trotuarele asfaltate decât drumurile pline de noroi de acum 150 de ani, îmi place să scriu la lumina puternică a patru becuri şi îmi plac blugii. Dar această lume modernă care îmi place nu prea mai iubeşte lecţiile venite din trecutul apropiat (200 de ani nu reprezintă o perioadă prea mare), aşa că încerc să împac două lucruri care mie îmi plac.

SB: Dacă stăm să ne gândim puțin, Manuc a fost o persoană foarte controversată a timpului său. Crezi că deprinderile sale diplomatice ar mai avea succes în ziua de azi sau ar fi considerat puțin corupt, cu picioarele în două bărci?

SA: Există o diferenţă între Manuc cel real şi personajul romanului . Ca să creez personajul, am folosit trăsături care aparţin unor persoane din viaţa mea reală. Cu ele am completat golurile care există, le-am grefat pe scheletul găsit prin documente şi mărturii, dar cu siguranţă nu am căzut exact pe adevăr. Ar fi o coincidenţă prea stranie.

Totuşi, dacă acel Manuc din roman şi-ar face astăzi apariţia în lumea politică, părerile cred că ar fi împărţite. Cei aflaţi la putere, cu interese în păstrarea unor situaţii strâmbe, cu siguranţă l-ar considera corupt. Cei care au cântarul inimii bine echilibrat ar vedea însă în el numai un om puternic, cu valori morale pe care a învăţat să le apere cu armele duşmanilor săi.

SB: Ce anume te-a atras la fiecare din personalitățile despre care ai scris, Franz Mayer, Nicolae Malaxa sau Manuc Bei? De ce ei și nu alții? Sau e vorba de mai mult decât personajele în sine, e cumva legat de epocile lor, de cei din jurul lor?

SA: Este legat în primul rând de personalităţi. Îmi plac oamenii puternici care reuşesc să-şi păstreze echilibrul şi să se ferească de capcana îngâmfării. Forţa stăpânită este mult mai impresionantă decât forţa dezlănţuită. Acestea au fost motivele pentru Malaxa şi Manuc. Iar în ceea ce-l priveşte pe Franz, pentru el am vrut să fac un pic de dreptate. Nu părea prea drept ca toată lumea să-l cunoască pe Carol Popp de Szathmari, dar să nu ştie nimic despre Franz Mandy.

SB: Citind romanul tău, , m-a amuzat foarte mult să descopăr cum se desfășura un Concurs de Miss acum mai bine de 80 de ani. E destul de diferit de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Unde ai citit despre subiectul acesta? Cum te-ai documentat?

SA: Am aflat din revista Historia despre jurnalul Zoicăi Dona, găsit într-un coş de gunoi din strada Moxa. Zoica Dona fusese Miss România 1930, iar tatăl său fusese general. Mi s-a aprins imaginaţia imediat. Pentru o clipă am avut chiar sentimentul neplăcut că domnişoara ne vede cum tratăm jurnalul ei intim, cum ajunge mai întâi la coşul de gunoi, apoi mai rău, este scos de acolo şi răsfoit cu multă curiozitate.

Restul informaţiilor le-am găsit în presa vremii. Organizatorul concursului din 1932 a fost revista Realitatea Ilustrată, pe care am găsit-o pe net, cu articole detaliate despre mersul concursului. Am găsit filmări de la concursurile de frumuseţe Miss Universe 1929-1932, bucăţi de peliculă alb-negru, filme mute de 2-3 minute. A fost uşor să intru printre fete şi să trag cu urechea la discuţiile din culise.

Am fost nevoită să schimb anul din cauza servietei cu 100 de milioane a lui Malaxa – întâmplarea este reală şi a avut loc în 1932.

SB: e deja la a doua ediție. Ai primit și oferte de traducere pentru vreuna dintre cărțile tale? Unde ai vrea să apară, în ce țară crezi că ar avea ele succes?

Deocamdată nu există oferte pentru traducere, dar mi-ar plăcea să văd Fotograful în limba franceză şi pe Manuc în limba turcă.

SB: Crezi în ceea ce se numește „specificul românesc”?

SA: Cred că fiecare popor are o personalitate. Ea este într-o măsură mai mare dobândită decât născută, adică ne învăţăm unii pe alţii, creştem în mediul acesta şi ne luăm valorile de aici. Au existat perioade lungi de timp în care am fost puternic influenţaţi de turci, de ruşi, am avut şi o modă franţuzească. Din această cauză ne preocupă mai mult decât pe alţii să săpăm prin istorie după adevăratul nostru filon.

SB: , dar și , sunt scrise într-o limbă românească veche, foarte frumoasă, cum nu se mai vorbește astăzi. Cum ai ajuns să înveți cuvintele acelea, expresiile? Ai citit programatic cărți vechi, ai scos cuvinte într-un vocabular, ai stat pe net și la bibliotecă în căutarea „cuvintelor potrivite”?

SA: Nu a existat o astfel de muncă de cercetare, serioasă, metodică, mai ales la Fotograful Curţii Regale. Acolo am folosit multe din cuvintele pe care bunica mea le folosea atunci când îmi povestea despre toată viaţa ei. Am crescut cu sute de poveşti despre vecinii bunicii mele-copil, spuse în limbajul acela.

Abia la Hanul lui Manuc am scris cu Dex-ul în bară, pentru că intrasem mai adânc în istorie şi verificam adesea dacă nu cumva un cuvânt avea vreun alt sinonim, uitat astăzi. Tot la Hanul lui Manuc am mai avut un alt ajutor important: o culegere de documente vechi ale Starchiojdului – unul dintre Chiojdele Buzăului, care apar în roman. Am găsit acolo hrisoave de la 1700 până pe la 1900, scrise în limbajul folosit în fiecare epocă în parte. Au fost de mare ajutor.

SB: Cred că Ruxăndrița din „Han” este un personaj feminin foarte bine creat, cum nu prea se mai fac astăzi. Ți-ai propus să creezi personaje feminine puternice sau personaje puternice în general sau „ți-a ieșit” pur și simplu? Crezi că personajele fac un roman bun sau narațiunea în sine sau toate la un loc?

SA: Categoric personajele fac un roman bun.

Un personaj este o locomotivă care trage după el toate celelalte vagoane – naraţiunea, imaginile, întregul tren. Cum merge un tren a cărui locomotivă duduie puternic, făcând şinele să vibreze cu mult înainte ca ea să treacă pe ele, şi cum merge un tren a cărui locomotivă pufăie cu oboseală, opintindu-se curajoasă într-o sarcină peste puterile ei?

Mi-am propus să creez personaje puternice, le caut şi îmi doresc să-mi fi ieşit.

Este adevărat că muncesc cu mai multă plăcere la un personaj puternic feminin, poate dintr-o răzvrătire care încă ne mai bântuie pe noi, femeile, din când în când.

SB: În „Han” apar haiduci. Te-ai gândit să scrii un roman numai despre ei? Îmi pare un subiect destul de ofertant, și nu prea știu să se fi scris despre ei prea mult. În vremea comunismului mai apăreau cărți sau filme, dar erau destul de ideologizați, făceau parte dintr-un trecut „glorios”.

SA: Înainte de a începe să scriu Fotograful Curţii Regale, pe vremea când luasem hotărârea să mă ocup serios de scris şi căutam un subiect, unul dintre foldere conţinea un subiect despre haiduci. Găsisem câteva informaţii despre o ceată care bătea pădurile, existau nişte mărturii. Între timp însă a intervenit povestea cu concursul, cu fotografiile vechi, şi m-am îndepărtat de subiectul acela. Folderul există şi acum în laptop. Poate că se va transforma vreodată într-un roman, dar nu cred să se întâmple într-un viitor apropiat.

SB: În ce carte dintre cele scrise de tine ți-ar plăcea să trăiești?

SA: În oricare dintre ele aş trăi, aş scrie despre celelalte.

Nu-mi displace prezentul, voi ajunge probabil şi la el. Numai că deocamdată mai am ceva de făcut prin alte timpuri.

SB: La ce lucrezi acum? Cum scrii? Cum arată o zi din viața ta? Ce planuri de viitor ai?

SA: O zi din viaţa mea arată, timp de 12-13 ore, ca a oricui altcuiva: dimineaţa merg la serviciu, într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu literatura. Sunt plecată de acasă toată ziua.

Seara documentez cartea la care lucrez, fac fişe şi planuri de capitole. Nu scriu în timpul săptămânii şi nu scriu noaptea. Abia sâmbătă dimineaţa mă aşez la birou, cu cafeaua în dreapta şi cu toate ceasurile din casă acoperite, şi scriu cam până duminică seara. În weekend scriu în jur de 9-10 ore pe zi. La final, într-un caz fericit, rezultă vreo 15 pagini.

Acopăr chiar şi ceasul de la laptop, lipesc o bucăţică de post-it deasupra. Mă deranjează să văd cât este ceasul, am senzaţia că-mi aminteşte că nu mă aflu de fapt unde cred eu, în anul 1812, ci fix în 2017 la ora 18:30. Aşa că le acopăr.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230