Eram în clasa a XI-a, mai exact la finalul ei, în vacanța de vară, când am citit o carte care m-a marcat și m-a determinat să studiez psihologia. „Teoria și practica educației anti-autoritare” este titlul, iar autorul, un englez, detalia și explica un concept pedagogic pe care aveam să-l urmăresc apoi pe tot parcursul vieții, chiar și în domenii care nu țin, aparent, de educație. Impactul a fost atât de mare, iar bucuria de a o descoperi atât de copleșitoare, încât m-am hotărât imediat că asta vreau și eu să fac, aici, în România. Și anume o altfel de școală. Centrată pe interesele și preferințele elevilor, nu pe dorința sau nevoia societății de a forma soldați perfect disciplinați. O școală în care copiii să se dezvolte și să înflorească, nu în care să fie forțați să se conformeze unui model deseori depășit. Idealistă și revoluționară la 17 ani, îmi doream o școală unde copiii să se simtă bine. Unde să învețe ce le place, pentru că le place să învețe. Unde să afle care le sunt aptitudinile și talentele și să aibă posibilitatea să le urmeze și să le facă să rodească.
Mi-am adus aminte de toate acestea cu ocazia grevei profesorilor. Am urmărit mai ales discuțiile și dezbaterile iscate de acest eveniment și m-au uimit, ca de obicei, de altfel, luările de poziție. De multe ori cam previzibile, trebuie să recunosc, și încărcate de ideologia celor care le exprimau. Argumente legate de cuantificarea muncii profesorilor, de condițiile de lucru, de orarul lejer, de meditații nefiscalizate, de lipsa de pregătire. Prea puțini însă au invocat importanța și statutul profesorului, a meseriei în sine, altă dată un pilon în sistemul de referință social, alături de medic, avocat, preot sau bătrânul satului.
Străbatem acum prima epocă, din cele cunoscute, în care copiii par să aibă mai multe drepturi decât adulții. Ei nu se mai ridică de pe scaun în autobuz pentru a lăsa locul vârstnicilor, acum se întâmplă invers. Nu mai ies singuri la joacă în spatele blocului, ci sunt mereu însoțiți și supravegheați de adulți. Nu mai au obligația de a fi politicoși și își permit să râdă de orice și de oricine e trecut de 30 de ani. Părinții le satisfac, pe cât posibil, toate dorințele, ba chiar mulți afirmă „copilul e cea mai mare realizare a mea, fac orice pentru el.” Realizare? Reflectați, măcar 5 minute, la acest cuvânt și la conotațiile lui. Mai mult, fac tot ce pot pentru ca „realizările” lor să ia note mari la școală, note de care e condiționat accesul la o facultate bună și apoi parcursul profesional. Unde se află profesorii în această ecuație? La mijloc, între părinții care se simt îndreptățiți și copiii care confundă educația cu notele obținute.
Nu suntem singurii din lume care ne confruntăm cu schimbările tehnologice care au loc cu viteze amețitoare, mai mari decât capacitatea noastră de adaptare și înțelegere. Ceea ce nu s-a schimbat în zeci de mii de ani de istorie cunoscută este însă stadialitatea dezvoltării psiho-fizice. Etapele cartografiate de psihologi și neurologi sunt aceleași, indiferent de mediul în care creștem. Creierul se dezvoltă în același ritm de acum 10.000 de ani, iar componentele psihice urmează aceeași pași de formare ca atunci. Desigur că societatea poate nu mai vrea să crească soldați disciplinați și complianți, dar fără disciplină și efort nimeni nu poate dobândi competențe în nici un domeniu de activitate. Suntem produsul interacțiunii dintre natură (ereditate, biologie, adică părinți, bunici, strămoși) și cultură (educație, mediu, societate). Nu putem renunța la nici unul din termenii acestui binom. Nu ar fi mai bine dacă ei ar coopera, în loc să fie în conflict?
Pentru asta, e nevoie ca profesorul să-și redobândească statutul în societate și în comunitate. Iar un prim pas este, într-adevăr, și nivelul de salarizare. Pentru că în felul acesta se reglementează în mod public și clar importanța lui în societate. Da, poate că sunt și profesori mai slab pregătiți. Mai dezinteresați. Mai puțin implicați. Dar cine va avea respect pentru școală dacă, citez aproximativ și din memorie, profesori ajung doar cei care nu reușesc în alte domenii și se mulțumesc cu un salariu mic? Educația contează și ea nu are un scop, așa cum susțin multe voci care reclamă scoaterea din programă a istoriei, matematicii, logicii. Educația este scopul. Pentru ca la finalul ciclului de 12 clase tinerii să poată deveni orice își doresc. Pentru ca societatea să fie formată din persoane capabile să gândească și să acționeze, capabile să creeze. Pentru a nu trebui să inventăm roata la fiecare generație.
