SemneBune: De la Zola încoace, prin Afacerea Dreyfus, dar și pe filiera Jean Paul Sartre, intelectualul coboară adesea din cărți direct în agora. Cât de mult contează asta în România de azi?
Radu Vancu: Bietul intelectual nu iese bine nicicum – avem sub ochi exemplul lui Mircea Cărtărescu: când nu se implica, i se reproşa că e evazionist, nombrilist, că stă închis în turnul de fildeş etc. După ce s-a implicat, a fost trecut prin fluvii de dejecţii. Sigur că cel mai comod e să nu te implici; şi, poate, cel mai înţelept. Însă niciodată literatura adevărată n-a fost făcută de înţelepţi.
SB: Cum s-a născut petiția Adio, ICR! și ce ecouri a avut până în prezent?
RV: S-a născut din enervare. Andrei Marga a reuşit, cu o eficienţă pe care zău că nu i-o bănuiam, să strice în şase luni cât au muncit alţii în şase ani. Iar atunci când am citit, în interviul lui Dan Shafran din Observator cultural, că există destui scriitori români care refuză să meargă la Stockholm, mi-am spus că e timpul să vedem câţi refuznici suntem. Ecourile abia urmează – am depus petiţia la Senat în 12 martie, legea spune că trebuie să-mi dea un răspuns în 30 de zile. Aşadar, cel târziu pe 12 aprilie ar trebui să ştim ceva sigur.
SB: Cum comentezi decizia unor scriitori, precum Mircea Cărtărescu și Gabriel Liiceanu, de a nu merge la Salon du Livre de la Paris?
RV: Fireşte că, de vreme ce am invitat lumea la sabotaj, nu pot decât să fiu de acord cu el. Bănuiam, oricum, că vor fi acuzaţi de nepatriotism exact de cei care-i acuză de impostură şi/sau băsism; vorba lui Andrei Pleşu, e ca şi cum i-ai spune unuia zi de zi vreme de un an că-i cocoşat, iar apoi i-ai reproşa că nu participă la un concurs de frumuseţe. Scriitorii ăştia sunt patrioţi prin simplul fapt că scriu în limba română, de atâţia ani încoace (şi încă cum!); iar capitalul de imagine pozitivă adus de Cărtărescu României e enorm, şi nu ţine de prezenţa ori absenţa de la un Salon de Carte. Lipsit de patriotism e Andrei Marga – care, constatând blocajul pe care l-a creat, ar trebui să demisioneze. Însă nu mă aştept la patriotism de la un om care n-are nici mpcar bun-simţ.
SB: În 2012, ai lansat un volum de poeme foarte bine primit atât de critică, cât și de publicul amator de poezie. Vorbește-ne puțin despre ea.
RV: Despre ea? Adică despre carte? I’d rather not, vorba marelui om.
SB: Poetul Gabriel Daliș vorbește despre Frânghia Înflorită (Max Blecher, 2012) într-una din postările pe blog. El vede o carte în care inocența supraviețuiește oricărui tip de moarte. Tu ce vezi?
RV: Da, m-a emoţionat postarea lui Gabriel – cât despre „inocenţa care supravieţuieşte”, numai un supravieţuitor inocent putea s-o constate. Fiindcă inocenţa, ca şi frumuseţea, stă în privitor.
SB: Hai să vorbim puțin și despre Zona Nouă. Cenaclu, antologie, premiul Mihai Eminescu Opera Prima (Anatol Grosu – Epistola din Filipeni, Editura Max Blecher 2012) și acum revistă. Ce urmează?
RV: Urmează, de fapt a şi urmat, cartea de debut a Kristei Szöcs, Cu genunchii la gură, abia ieşită la editura Charmides (dusă acolo de Ion Mureşan, care i-a citit cartea în manuscris şi a zis că musai trebuie publicată). Dacă Anatol venea din Es. Pop, Krista vine din Mariana Marin – şi văd ca pe o mare calitate a zoniştilor că nu seamănă absolut deloc între ei, practic nu există doi care să scrie la fel. E absolut miraculos (în cel mai tare sens al cuvântului „miracol”) să-i vezi săptămână de săptămână căutând împreună poezia, găsind-o împreună – şi de fiecare dată atât de diferită. Chiar dacă poezia mea se va dovedi în cele din urmă un sfârâiac (cum văd că tocmai se dovedeşte, de altfel), faptul de a fi fost primit alături de ei în Zonă răscumpără totul.
SB: Cine este viitorul Balon de Aur al poeziei sibiene?
RV: Speranţa (şi aproape certitudinea) mea e că-l vor lua toţi prin rotaţie. De la nenica Anatol, care-i „bătrânul” Zonei, la mezina Ioana Vintilă, care-i în clasa noua (şi scrie un poem amplu, Progeria, rece ca cea mai pură poezie conceptuală şi absolut sfâşietor).
SB: Unul din zoniști este și Nelu Șerbu, proaspăt laureat al Concursul IDC III organizat de AdLittera Project. Juriul l-a apreciat atât ca poet, cât și ca prozator. Care e mai degrabă drumul lui?
RV: Nelu scrie deja excelent şi poezie, şi cronică literară (ca şi Andrei C. Şerban, de altfel – dacă vor, amândoi pot deveni cronicari de prim plan; au toate datele pentru asta). Proza i-o ştiu mai puţin, însă pot să spun despre poezia lui că vine în bună măsură din Muşina şi Iaru – iată, aşadar, încă o filiaţie zonistă pe lângă cele amintite deja. Zona nouă e, după cum se vede, cea mai eclectică şcoală de poezie – fără program, fără manifeste, fără caporali literari. Şi cred că se descurcă de minune astfel.
SB: Poate fi vorba de prietenie în literatură? Putem scăpa de spiritul de gașcă în anii care vin?
RV: Ce altceva e Zona decât o demonstraţie a posibilităţii prieteniei în literatură? Literatura se trăieşte la comun. (Ca să nu fiu preţios şi să zic „în comunitate” şi chiar „în comuniune”.) Am ţinut dintotdeauna mult la conceptul romanticilor germani de symphilosophare şi sympoiein, cei mai mulţi dintre ei au şi trăit de altfel sympoetic, ca Brentano şi von Arnim, de pildă. [Şi de asta aş trata mai degrabă în pozitiv formula de „simbioţi” cu care Rareş Moldovan ne cadoriseşte pe mine şi pe Claudiu Komartin – pentru că simbioţii, cei care trăiesc poezia în comun (ca pe o viaţă, nu?), sunt totuşi o aproximare destul de fidelă a sympoeţilor.] Chiar şi marii singuratici au fost cel puţin o dată în viaţă sympoeţi – de la Nietzsche (care sympoetiza intens cu juna Lou Andreas Salomé pe la 1882) la Rilke (sympoetizant al aceleiaşi Lou Andreas pe la 1900). Scrisă în singurătate, poezia se cere totuşi trăită la comun.
SB: Cum se vede România de la Leipzig?
RV: Destul de bine, dacă ar fi să judec după afluxul de oameni de la stand şi de la evenimente. Cel mai îmbucurător era, în zilele alea de târg, că venea multă lume interesată de poezia şi proza română contemporană – veneau, adică, şi erau interesaţi de programe de traducere reciprocă. Sigur, nu-i neapărat treaba ministerului Culturii să facă asta, însă, dacă ICR-ul tot e pe butuci, ministerul poate încerca să preia anumite programe de genul ăsta. Sper să şi reuşească.
SB: Și ultima întrebare… Știu că traduci un mare poet american. Ne poți da câteva amănunte?
RV: Sigur, de ce nu – traduc Ezra Pound pentru Humanitas, pentru colecţia Opera poetică, în care au ieşit până acum Eliot şi Pessoa. Nu Cantos-urile, ci aşa-numitele Shorter Poems de până în 1920, în fond poate chiar mai complicate decât Cantos (fie şi numai pentru că reciclează tot soiul de forme poetice medievale care se cer traduse cu tot sistemul prozodic aferent). E adesea mortificant, însă combinaţia tipic poundiană între anarhism, calofilie & reciclare e cum nu se poate mai tonică pentru cineva care nu a mai scris poezie din februarie 2012. Te stoarce cu totul, dar te şi umple de energie. Chiar acum mă grăbesc să mă reîntorc la el, de altfel.
–
sursa foto: arhiva autorului
