De vorbă cu Steinar Lone: Traducerea va fi întotdeauna o provocare

Să joci adevăr sau provocare cu o traducere nu e foarte ușor. Te poate pune pe gânduri, te poate provoca sau te poate lăsa să aștepți niște răspunsuri o perioadă lungă de timp.  Este acolo, în fața ta, dar niciodată nu poate atinge perfecțiunea. Și chiar dacă ar atinge-o, traducătorul nu ar putea să i-o recunoască.

La , am stat de vorbă cu , traducător din română în norvegiană, care dacă ar juca adevăr sau provocare cu traducerea, ar alege provocarea. Pentru că, ce-i drept, doar o provocare acceptată îți poate aduce Premiul Criticilor Norvegieni pentru Literatură în anul 2008, pentru traducerea romanului Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu.

SB: Delta Dunării, Valea Prahovei sau căminele din Grozăvești?

Delta Dunării, pentru că am fost în sfârșit, în 2015, și a fost o experiență foarte frumoasă. Am ajuns și la Sulina și mi s-a părut fascinant că e nu o insulă propriu-zisă, dar o leagă de Europa o călătorie cu vaporul.

Căminele din Grozăvești, da, sunt și ele, dar pentru mine sunt o nostalgie a comunismului, pentru că acolo am locuit în studenție.

SB: Să ne întoarcem puțin în timp. Când ai ajuns în București și te uitai în jur, la ce îți zbura gândul, în ce a constat șocul cultural?

Am suferit, într-adevăr, un șoc cultural, dar eram tânăr și m-am adaptat rapid. Am început cu stângul, pentru că eram cât pe-aci să nu primesc un loc în căminele din Grozăvești, dar până la urmă s-a rezolvat. Ulterior, am ajuns să stau cu Jan Willem Bos, pe care nu îl cunoșteam pe atunci. Practic, ne-am cunoscut acum 41 de ani.

Am citit de curând ,,Departe de trunchi”, cartea scriitorului american Andrew Solomon, tradusă și în limba română. La un moment dat, autorul povestește despre bunica prietenului lui, care era în Moscova. Bunica urmărea constant un post de televiziune care transmitea doar filme de propagandă din epoca stalinismului, iar el nu înțelegea cum un om care suferise în acea perioadă și care își petrecuse o bună perioadă în gulag, se poate uita la așa filme. Întrebată fiind de Andrew de ce face asta, bunica s-a uitat lung la el și i-a răspuns: „Asta a fost tinerețea mea.”

Același sentiment îl am și eu când mă gândesc la Grozăvești și la tot ce a însemnat acea perioadă. O nostalgie a trecutului. Firește, în același timp, aveam pașaport norvegian și puteam pleca oricând, așa că nu aveam de ce să mă tem. Nu am avut experiențele celor care erau forțați să rămână acolo. Pe vremea aceea, mergeam săptămânal la ambasada Norvegiei pentru că mi se dăduse voie să folosesc poșta diplomatică și, comunicând cu familia, mă simțeam în siguranță.

În același timp, când am ajuns la universitate, mi-am ales doar cursurile pe care mi le-am dorit. Cursuri de fonetică și fonologie făcusem deja în Norvegia, dar mi-am dorit foarte mult să am un exercițiu în ceea ce privea limba română. L-am avut profesor pe Eugen Vasiliu, care a fost un pedagog foarte bun, pentru că efectiv îți făcea plăcere să-l asculți. De asemenea, la un curs de anul III de istoria limbii române, s-ar putea, nu știu sigur, să fi fost în același amfiteatru cu Mircea Cărtărescu. Am realizat acest lucru citind Solenoid, volum în care dumnealui descrie perioada în care eram și eu student în România. E o poveste, la un moment dat, în Solenoid, când se duce la librăria Eminescu, la subsol, iar la acea poveste am tresărit: Cum să nu cunosc acest loc? Acea librărie îmi provoacă o nostalgie a acelor vremuri.

SB: Pentru că ai adus vorba și de literatură, mi-am adus aminte de o discuție purtată cu Svetlana Cârstean anul trecut, la Muzeul Literaturii din București, unde ai spus că norvegienii știu două lucruri despre România: rromi și Mircea Cărtărescu. 

Greșit! Sunt trei lucruri, mai trebuie adăugat și Dracula.

Sunt 15.000 de români în Norvegia, dar sunt așa de bine adaptați, încât lumea nu își dă seama. Cei care ies în evidență sunt cei care cerșesc pe stradă, ceea ce este o reală problemă nu doar pentru norvegieni, ci pentru toată lumea.

În ceea ce privește cărțile lui Mircea Cărtărescu, acestea fac parte dintr-o nișă care nu se dorește atât de mult să fie descoperită. Asta poate și pentru că norvegienii nu prea au contact cu România, nici măcar la nivel de știri. Se scrie foarte mult în presa norvegiană despre problemele politice din Ungaria și Polonia, dar despre România nimic. Chiar dacă în context european este foarte important ce se întâmplă în România, știrile nu ajung deseori în Norvegia. Dacă eu, de exemplu, sunt la curent cu ce se întâmplă în România, se datorează faptului că în proporție de 80% feed-ul meu de pe Facebook este în limba română.

SB: Am adus vorba de Mircea Cărtărescu și despre faptul că tu faci și traducerea cărților lui în norvegiană, așa că te voi întreba cum e munca ta de traducător.

Scriitorul portughez Jose Saramago a fost intervievat o dată la Frankfurt, la Allgemeine Zeitung, unde a spus că scriitorii fac literatura națională, iar traducătorii fac literatura mondială. Așadar, fără un traducător, orice scriitor are faimă doar la el în țară. Pe de altă parte, există și critici care scriu despre un anumit scriitor, că are un limbaj extraordinar, uitând că au citit o traducere, de fapt. Mi s-a întâmplat și mie în această săptămână. În 2019, s-a publicat ,,Degete Mici”, cartea lui Filip Florian, pe care am tradus-o în norvegiană, și am citit o recenzie, fix înainte de a veni la , despre cât de frumoasă este limba lui Florian. De fapt, eu am avut o contribuție foarte mare, pentru că acel citat în norvegiană, care a fost publicat în recenzie, a fost o traducere făcută de mine.

E ca atunci când mergi la un concert de muzică clasică. Nu contează doar compozitorul, ci și dirijorul și toate instrumentele. Niciun iubitor de muzica clasică nu poate aprecia o simfonie a lui Beethoven citind numai partitura. Cineva trebuie să cânte. Poate metafora e un pic forțat, dar… Am adesea impresia că recenzorii uită că și traducătorii sunt implicați.

SB: Dacă ai juca adevăr sau provocare cu o traducere, ți-ai asuma riscul de a mărturisi ceva sau de a îndeplini provocarea? Ce ai alege, adevăr sau provocare?

Întotdeauna va fi provocare.

De exemplu, cartea ,,Degete mici” a lui Filip Florian, a venit ca o adevărată provocare, pentru că mă făcea să găsesc formulele cele mai bune și nu era absolut deloc plicticos. Amestecul din carte mă făcea să mă gândesc extrem de profund la cum pot construi frazele în norvegiană.

SB: Cum e să traduci din română în norvegiană, ținând cont că româna este o limbă descriptivă?

Nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Eu doar am tradus. Sunt multe teorii de traducere, dar eu nu am studiat niciuna și am tradus așa cum am crezut că e mai bine.

Există și în Oslo secție de Traductologie, însă ei sunt teoreticieni, analizează diferențe între traduceri, iar pe mine nu m-a încântat așa de mult. Uneori ajută, alte ori nu are nici un rost. La un moment dat, la o întâlnire a traducătorilor literari din Norvegia, un critic literar a analizat o pagină și a vorbit 45 de minute despre traduceri. La final, mulți dintre noi au spus că poate ar trebui să fie așa, dar când traducem, nu avem timp de analiză atât de detaliată. Probabil o facem în mod inconștient, e ceva care vine cu experiența.

SB: Cum țin legătura traducătorii din Norvegia între ei?

Pentru traducătorii literari există în Norvegia două asociații. Asociația traducătorilor literari din Norvegia și Asociația traducătorilor și scriitorilor de non-ficțiune (), pentru că non-ficțiunea este încadrată separat. Sună cam plicticos, e și mai rău, dar am fost activ în amândouă. Asociațiile au întâlniri cu traducătorii de 2-3 ori pe an, seminarii care se întind pe două zile și, evident, există și o rețea pe internet unde suntem toți conectați. Toată lumea se cunoaște, însă dacă te ocupi cu în Norvegia, ești aproape singur.

Norocul este că avem și o rețea destul de informală, între traducătorii din limba română în limbi străine. Singurul mediu internațional, cred, unde limba de comunicare e limba română, chiar dacă toți sînt străini. O dată, la un workshop la Veneția, organizat de ICR atunci, eram patru la o masă de seară. Se vorbea în română, chiar dacă nu era niciun român la masă. A venit chelnerul și atunci norvegianul a tradus între limbile italiană și română pentru un olandez, un neamț – din Banat – și o franțuzoaică…

Deci, când traduc din română și am o problemă, pentru că nu știu exact cum aș putea reda ceva anume în norvegiană, comunic cu ceilalți traducători din limba română și îi întreb ce rezolvare au găsit ei pentru dilema mea. Spre exemplu, la traducerile pe care le facem cărților lui Mircea Cărtărescu, comunicăm toți între noi și ne explicăm unul altuia cum am parafrazat.


s-a născut în 1955 la Oslo (Norvegia). A studiat la Universitățile din Oslo, București (1978-1981), Lund (1979) și Florența (1980-1981). A obținut gradul Magister Artium în filologie romantică la Universitatea din Oslo în 1982, cu o teză despre negația expletivă la expresiile de teamă în limba română contemporană. A lucrat la o editură din Oslo, la Universitatea din Oslo, într-un birou de traduceri, la Ministerul Norvegian al afacerilor externe și ca traducător. În prezent activează ca traducător de literatură (ficțiune și non-ficțiune). Din limba română a tradus Pe strada Mântuleasa (Mircea Eliade), Baltagul (Mihail Sadoveanu), Patul lui Procust (Camil Petrescu), Zenobia și Vasco da Gama. Poeme alese (Gellu Naum), Sînt o babă comunistă (Dan Lungu), Cartea Șoaptelor (Varujan Vosganian), Degete Mici (Filip Florian), Travesti, Nostalgia, De ce iubim femeile, Europa are forma creierului meu (eseuri alese) și întreaga trilogie Orbitor (Mircea Cărtărescu). Traducerea volumului Orbitor. Aripa stângă a fost premiată de Asociația Criticilor din Norvegia în anul 2008. A semnat mai multe traduceri în limba italiană și din limbile franceză, engleză și neerlandeză.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.