Dialog cu Mihai Iacob, conferențiar universitar la Catedra de Spaniolă: „Mulți studenți au devenit mai pragmatici decît cei din generațiile trecute, socialiste”

„Dacă politicile de susținere a lecturii își propun să recupereze cititorul solitar, care citește pe canapeaua de la mansardă ore în șir, imersîndu-se durabil în lumea cărții, atunci aceste politici sînt sortite eșecului”

Cum e să fii profesor universitar în România?

Mihai Iacob: O provocare din ce în ce mai mare, cu cît decalajul cultural dintre profesor și studenți crește invariabil, de la o generație de studenți la alta. Eu predau la universitate de dinainte de răspîndirea internetului prin popor, adica din 1993, și am constatat că gap-ul dintre cum m-am/am fost construit eu cultural și felul în care s-au/au fost construite ultimele generații de studenți e considerabil. Pentru că ei s-au format în altă paradigmă, una digitală, iar asta riscă să ne transforme, pe noi, profesorii de 50 plus, și pe ei, studenții de 18, în două planete diferite. Așa că încerc să mă pun la curent cît de cît cu referințele lor culturale, să țin pasul cu ei cît pot, fiindcă am deja 55 de ani, iar capacitatea mea de adaptare e în scădere, deși, pe de altă pare, experiența mă ajută. Altfel, mă bucur ca în prima zi cînd văd o figură tînără în sală care are reacție la discursul sau interpelările mele ―fie că e vorba de amuzament, interes, acord sau dezacord― și nu doar își notează mecanic ce spun sau se ocupă de orice altceva, fără vreo legătură cu materia. Încerc să evit, pe cît posibil, „vorbitul la pereți”, care e alienant. Cînd se întîmplă, mă simt rău fizic.

Pe de altă parte, activitatea universitară înseamnă și puncte ce trebuie adunate în CV ca să avansezi, iar asta falsifică într-o anumită măsură cercetarea academică. Ajungi să fii obsedat de punctaje și tabele de autoevaluare, interesat mai degrabă de cantitatea de studii publicate decît de calitatea lor, să rostogolești același bagaj teoretic în mai multe articole, ca să fii „eficient”, să fii preocupat să-ti formezi „rețele de întrajutorare” cu colegi din țară și străinătate, în așa fel încît să fii invitat să ții o conferință (care îți aduce mult mai multe puncte decît o comunicare simplă) sau să faci parte dintr-un proiect de cercetare (de preferat „cu finanțare internațională”). Totuși, chiar dacă măsurarea performanței are o dimensiune abuzivă, numerică (ești evaluat anual, avansezi sau nu, în funcție de cîte citări ai, cîte publicații, cîte în reviste științifice de prim rang, cîte în reviste de rangul doi etc.), e bine că există o măsurare pentru a recompensa meritul, iar criteriile de măsură funcționale nu au cum să fie altfel decît simple, clare și universale, chiar daca acestea nu pot cîntări realmente ―dar cine, ce și cum o poate face?― presupusa „valoare spirituală” a contribuțiilor tale la domeniul studiat. Înainte de 1989, cînd avansările se făceau exclusiv pe criteriul vechimii la catedră, era mai rău.

Să lucrezi la universitate, ca profesor sau conferențiar (ce sînt eu acum) presupune, bineințeles, și timp pe care îl poți dedica intereselor tale de cercetare, în afara orelor, care nu-s atît de multe ca în preuniversitar sau în „universitarul timpuriu” (în cazul asistenților universitari), iar asta e minunat, dacă ai realmente asemenea interese. Apoi nici salariul nu e rău, mai ales de cînd ni l-a mărit Dragnea. Că PSDragnea, cu toate tarele lui, ne-a mărit retribuția pînă la un nivel decent, pentru standardele din România. E o realitate, chiar dacă se poate spune că „a încercat să mituiască profesorii.” Cel puțin în ceea ce-i privește pe conferențiari și profesori „plini”.

În afară de toate acestea, cum toată lumea știe, mai sînt și vacanțele lungi, deși, cum știe mai puțină lume, mulți dintre noi nu stăm doar cu burta la soare și berea alături, ci și pregătim cursuri și studii în perioada vacanțelor. În fine, mă simt bine făcîndu-mi meseria în România, chiar dacă mereu e loc de mai bine.

Cum e să predai literatură spaniolă în România?

În primul rînd, îmi place să vorbesc despre literatură, îmi place să-mi pregătesc acasă vorbirea asta, prin lecturi asidui, să fac cercetare pentru a construi un curs, iar atunci cînd găsesc interlocutori printre studenți, e formidabil. Mă interesează mai puțin partea ―să zicem― „tipic spaniolă” din literatura pe care o predau, cît locul literaturii spaniole în ceea ce azi se numește World Literature, schimburile dintre literaturi, traficul de date culturale.

Ai contact direct cu generațiile tinere, stăm chiar atât de rău cum se spune? Mă refer la citit.

Problema este că generațiile tinere citesc tot mai puțin și e greu de luptat cu asta. Eu pun la dispoziție o parte din punctajul notei finale pentru intervențiile studenților din timpul discuțiilor despre textele literare, ca să-i motivez să citească, să reflecteze asupra celor citite și să le discute cu ceilalți, concep în așa fel testele finale încît să nu poată fi rezolvate fără a citi direct textele, nu doar „comentarii despre”, ofer un ghid de lectură, pentru ca studenții să nu se piardă în „hățișurile” cărții, am redus bibliografiile cursurilor, pentru a le face mai ușor de parcurs. Dar nici asta nu e suficient. E foarte dificil să schimbi ce a deformat învățămîntul preuniversitar timp de 12 ani, în doar trei, cît durează acum facultatea de filologie fără cei doi ani de master. Sau să contracarezi efectele negative ―sau percepute ca atare― ale schimbării de model cultural. Așa că îți asumi, ca profesor, obiective moderate. Să faci ca majoritatea studenților să parcurgă un text cu suficientă atenție și să poată aplica asupra lui, în linii mari, o grilă de lectură e deja enorm.

Cât de importante mai sunt studiile superioare? Crezi că s-a schimbat percepția în privința asta, dacă ne raportăm la generația noastră, de exemplu?

În percepția mea, mulți studenți au devenit mai pragmatici decît cei din generațiile trecute, socialiste… bine, e și firesc, pentru că trăiesc în capitalism, unde trebuie să fii competitiv. În timp ce noi mai învățam și de amorul artei, asumîndu-ne că vom ajunge oricum să predăm Literatura Română unde se agață harta în cui și unde aveam să ne căsătorim cu fata/băiatul popii sau a/al primarului din localitate.

„Pragmatic” înseamnă să-ti pui mai acut întrebări ―și să acționezi în funcție de răspunsurile la ele― precum „Ce trebuie să fac pentru a promova la acest curs?”, „Ce anume mă interesează să învăț, din toată ofertă de materii a facultății, pentru a obține un loc de muncă cît mai bine plătit?” sau „Cum să fac să mă angajez înainte de a termina facultatea?”. Majoritatea celor din generația mea nu concepeau, în cazul în care nu exista o presiune economică puternică, să lucreze în timpul facultății, adică să lipsească de la multe ore, să nu facă o facultate cu adevărat, pînă la urmă, rămînînd conectați la aceasta, precum mulți dintre studenții de azi, doar strictul necesar pentru a trece examenele cu un 4,50 rotunjit la 5… de fapt, cu un 3,50, căruia i se adaugă cu dărnicie, în sistemul românesc de învățămînt, punctul din oficiu. Dar, desigur, există destule cazuri în care studenții nu au opțiunea de a nu se angaja din timpul facultății, pentru că nu au bani pentru a duce un trai zilnic decent în București. Și atunci fac și ei ce pot, iar eu îi ajut cît pot și cît mi se pare rezonabil, nepunîndu-le absențe cînd lipsesc de la ore, de exemplu, sau înregistrîndu-mi audiovizual și offline anumite cursuri și postîndu-le pe Facebook, pentru ei. Mai departe, e treaba lor dacă urmăresc podcasturile, își fac rost de notițe și sînt în stare sau nu să le înțeleagă (eu pot oferi explicații punctuale la consultații, dar nu pot repeta cursul).

Cît de importante sînt studiile superioare azi nu-mi dau seama exact. Cred că multe meserii se pot face fără ele, iar mulți studenți de la filologie ajung să practice meserii care nu prea au tangență cu ce au studiat la facultate, adică, în cazul nostru, nu ajung profesori de spaniolă sau editori/redactori, traducători sau interpreți, jurnaliști, manageri culturali etc. De aceea, cred ca studențimea e supradimensionată. O fi din cauza vreunui rest din mentalitatea veche, potrivit căreia, dacă nu ai diplomă universitară, nu ești om. Iar la unele facultăți diploma se obține mai lesne decît la altele, care se presupune că pregătesc tinerii pentru meserii mai bănoase. Nu bag mîna în foc, dar am senzația că Facultatea de Litere și cea de Limbi și Literaturi Străine fac parte din categoria facultăților mai „ușoare”. Chiar și în interiorul facultății există un ranking al atractivității departamentelor, ceea ce face ca unele catedre să aibă procentual studenți mai mulți și mai interesați, poate chiar mai inteligenți, decît altele. Prefer să nu intru în detalii aici.

În ultimii ani, văd că se vorbește foarte mult despre presiunea părinților asupra copiilor și chiar asupra profesorilor. Se manifestă și în mediul universitar sau se oprește în momentul în care un copil ajunge la facultate?

Nu, la facultate nu avem o problemă sistemică în acest sens, deocamdată. Adică da, uneori intervin direct și părinții, în „cazuri disperate”, cînd studenții nu reușesc să promoveze nici dupa a treia sau a patra examinare la o anumită materie, ceea ce provoacă exmatricularea din facultate, cu dreptul la reînscriere. Dar reînscrierea costă bani. Cînd se întîmplă așa ceva, unii părinți ori încearcă să te mituiască (cu întrebări evazive puse între patru ochi, de genul „Ce ar trebui să fac eu, pentru ca fiica mea să promoveze la materia dv.?”, la care eu răspund invariabil: „Să studieze suficient pentru a îndeplini cerințele minime”), ori te amenință cu plîngeri la minister. Îmi amintesc că, în zilele în care se descoperea plagiatul prim-ministrului Victor Ponta, am găsit și noi la catedră o lucrare de licență plagiată grosier, imprimată direct de pe net, de pe un site numit elocvent „colțul leneșului” (el rincón del vago, în spaniolă). Mama fetei responsabile de plagiat, care plîngea pe coridor, ne-a reproșat că sîntem atît de duri, „deși plagiatul se întîmplă și la case mai mari”. Știu și un caz pitoresc. Pe o colegă de la italiană, tatăl preot al unei studente repetente a amenințat-o că o afurisește în biserică. Dar, repet, acestea sînt ―slavă Domnului― cazuri foarte rare.

Crezi că folosirea unor vedete – din diverse domenii, muzică, film, fotbal (pe Buffon cred că l-am văzut vorbind despre cărți, la un moment dat) – ca promotoare ale lecturii are vreun efect? Cum crezi că am putea schimba statisticile negative referitoare la citit?

Dacă aceste intervenții ale influencer-ilor s-ar produce în interiorul unei strategii coerent articulate, da, probabil că ar avea un efect. Însă niciodată lucrurile nu pot fi schimbate de un singur factor de influență. E necesară o strategie națională pe mai multe planuri, elaborată de specialiști în educație și comunicatori profesioniști, care să aibă continuitate timp de decenii, cu rezultate pe termen mediu și lung. Problema e că la noi e mai greu cu proiectele durabile.

Ce ar zice Buffon sau Florinel Coman de la FCSB ar trebui să fie, în primul rînd, credibil pentru publicul țintă. Știu că e un fotbalist de la F. C. Botoșani care citește Dostoievski. Păi, ăla să recomande cititul cărților, nu Florinel. Și apoi, intervențiile celebrităților să fie dublate de modificări în programa școlară, care să facă lectura mai atractivă. Fiică-mii, de pildă, care acum e într-a V-a, i s-a sugerat de la școală să citească în vacanța de vară de după clasa a IV-a Singur pe lume, de Hector Malot. A fost un chin pentru ea. Îmi zicea: „Tati, a căzut un clopot peste niște copii, care au plănuit să sape un tunel, ca să iasă de sub clopot, și dupa 10 pagini ei tot vorbesc în loc sa sape”. Alte cărți, destinate, teoretic, copiilor din clasele primare, sînt pline de „expresii frumoase”, suferă de „metaforită”, deși e destul de clar pentru cineva care are copii sau lucrează cu ei că aceștia au o durată a atenției redusă și sînt interesați mai ales de acțiune, de „povești în care se întîmplă mereu ceva”. Apoi, în școli ar trebui organizate cluburi de lectură cu cadre didactice carismatice, împreună cu care copiii să vorbească despre cărți într-un mod relaxat și plăcut. Îmi imaginez, de exemplu, cum ar fi ca o clasă să fie împărțită în două, iar o grupă să primească misiunea de a desființa o carte, iar alta, de a o ridica în slăvi. Cu argumente. Să fie o competiție cu premii: o excursie, o ieșire la film sau la Mac. Sau să-și imagineze cum ar arăta un text literar transformat în videogame.

Dar, deși merită încercat tot ce se poate, cred că noi, cititorii compulsivi din generațiile mature ar trebui să nu avem așteptări maximale, ci să înțelegem un lucru, tocmai pentru a construi strategia cea mai potrivită: copii noștri nu sînt by default niște rătăciți de la „drumul drept”, ci aparțin unei alte paradigme culturale, diferite de a noastră. Ei se alimentează cu ficțiune în continuare, dar din alte surse, digitale, audiovizuale. Pentru a-i face să citească mai mult ar trebui ca programele de lectură să țină seama de experiența lor estetică, una dinamică și interactivă. Să le creăm competențe de lectură, da, dar nu doar de lectură a cărților. Pînă la urmă, orice semn, orice enunț, fie și unul vizual sau auditiv, „se citește”. Cartea nu e singurul obiect al lecturii și ar trebui văzută ca o platformă de activități: să li se ceară, de exemplu, adolescenților să facă o recenzie pe YouTube sau TikTok despre un text literar, să compună versuri de rap cu tematica textului, să ofere alte variante de final etc. Dacă politicile de susținere a lecturii își propun să recupereze cititorul solitar, care citește pe canapeaua de la mansardă ore în șir, imersîndu-se durabil în lumea cărții, atunci aceste politici sînt sortite eșecului.

Cum îți pare piața românească de carte din punct de vedere al literaturii de limbă spaniolă? Te văd vorbind uneori pe FB despre nume pe care nu le-am văzut traduse la noi. Suntem la zi din acest punct de vedere sau…

Nu prea sîntem la zi. Politica generală de traduceri din literatura spaniolă mi se pare destul de conservatoare, de prudentă: Muñoz Molina, Marías, Aramburu, Manuel Vilas cel recent și ultravandabil, nu cel avangardist din tinerețe, adica valori consacrate sau comerciale din literatura spaniolă, care minimizează riscul editorial. Nimic încă din scriitorii afirmați la sfîrșitul primei decade a anilor 2000 sau din stricta actualitate. Adica nimic din Jorge Carrión sau Agustín Fernández Mallo, de exemplu, al cărui Proiect Nutella ar rupe piața de cititori hipsteri de la noi și ar aduce, poate, un aer proaspăt în literatura română. Că traducerile influențează mereu literaturile naționale.

Mai ai timp să citești de plăcere? Ce înseamnă pentru tine o carte bună?

Mai am, dar doar în anumite perioade. Dupa ce termin un proiect academic (articol sau carte) sau în vacanță, îmi permit să citesc chiar și fără pix și hîrtiuță în mînă, ceea ce e rar la mine. Și atunci imi cresc șansele de a atinge, în anumite momente, suspendarea afectelor și a reflecției, o stare intensă de vertij (efectiv mă ia cu amețeală), care este indiciul indubitabil al întîlnirii depline cu o carte bună. Însă cititul studios al literaturii, cu țăruza și țîdula alături, are și el farmecul lui, chiar dacă mai mediat și mai intelectual, așa. E plăcerea de a descoperi lucruri, de a face conexiuni neașteptate. Plăcerea lecturii nu se reduce la cea irațională.

Ce citești acum?

Alternez două lecturi: una mai „pentru școală” și alta, mai „pentru mine”. Prima, în principiu, pentru a revigora puțin un curs de literatura spaniolă a secolelor XVIII și XIX, e Fecioarele nebune, un soi de cadavre exquis anacronic, din 1886, care anticipează jocurile avangardiste din secolul XX. Un roman spaniol colectiv, publicat sub formă de foileton și „la mișto”, într-o revistă săptămînală din Madrid. Fiecare autor de capitol încerca să-l pună în dificultate pe continuatorul romanului, după ce rezolva încurcătura în care îl vîrîse autorul capitolului anterior. Lectura „personală” în curs e Numele celălalt, primele două volume din septologia proaspătului nobelizat, Jon Fosse. Sînt curios și eu, ca tot omu´, de ce au premiat suedezii, nah.

Recomandă-ne trei scriitori contemporani care îți plac sau pe care îi consideri musai de citit

Dacă mă gîndesc bine, nu cred că am scriitori preferați (că la fiecare am de cîrtit cîte ceva), ci, mai degrabă, cărți preferate. Așadar menționez trei titluri, în loc de trei autori: Reminder, de Tom McCarthy, Lupta mea, de Karl Ove Knausgaard (cartea care cred că m-a impresionat cel mai tare în ultimii 10 sau 15 ani) și Music of chance, de Paul Auster (sau Chipul tău mîine, al lui Javier Marías?).

Cum îți pare literatura română contemporană? Ai vreun scriitor preferat?

Nu prea am timp să cercetez literatura română contemporană, ca să am o părere ce ar merita împărtășită. Literatura spaniolă actuală și alte interese academice sau neacademice îmi ocupă aproape tot timpul de lectură. Așa că citesc din cînd în cînd cîte ceva, la recomandarea ―culmea― unui prieten spaniol, care traduce în limba lui proză românească contemporană și actuală. El m-a sfătuit să citesc Teo de la 16 la 18, a Ralucăi Nagy, și Sonia ridică mîna, a Laviniei Braniște, care mi-au plăcut foarte mult. Mi s-au părut proaspete, înnoitoare. Și Parohia lui Dan Coman mi-a plăcut. Mi-a fost recomandată tot de un prieten spaniol care traduce din literatura română… bine, îmi place și Mircea Cărtărescu, despre a cărui reprezentare spaniolă am scris o carte ce își așteaptă rîndul la o editură universitară din Spania. Sper să se publice cît mai curînd.

Ar trebui schimbat ceva în educația universitară?

Oho. Ăsta-i un subiect sensibil și complicat. Cred că învățămîntul universitar va avea mereu un decalaj față de mersul lumii. Adică nu poți construi o structură atît de dinamică încît să-și schimbe materiile, modul de predare, în funcție de trendurile anuale. De exemplu, dacă se face o anchetă ―anchetă ce nu s-a făcut, dar ar fi util să se facă― și se constată că foarte mulți dintre studenții noștri se angajează la call center, nu cred că soluția ar fi ca orele de limbă spaniolă să fie centrate pe interacțiunea specifică între operator și client. Se spune, și sînt de acord cu asta pînă la un punct, că universitatea ar trebui să fie preocupată mai ales de păstrarea unor valori, indiferent de dinamicile sociale, politice și economice, să nu se transforme în „școală de arte și meserii”, limitată la chestii practice, cu aplicabilitate imediată în cîmpul muncii, ci să pregătească „oameni deplini”, „disponibili” pentru ceea ce viitorul le-ar putea oferi etc.

Totuși, cînd trendurile se permanentizează, universitatea ar trebui să reacționeze, să lase aerele sacerdotale și să devină mai responsabilă, mai conștientă că îndeplinește un serviciu public ce presupune nu doar paza manuscriselor sacre din Abație, ci și pregătirea unor tineri pentru a se descurca în piața muncii. Și atunci, revenind la literatură, mă întreb dacă e justificată predarea ei în formula tradițională.

Noi ținem în timpul întregii facultăți cursuri de literatură „autonomiste”, adică în sine și pentru sine, cu bibliografii și programe destul de încărcate, dedicate unor curente și epoci literare: Evul Mediu, Renaștere, Baroc, Iluminism, Romantism, Realism etc. Majoritatea cursurilor ce tratează o anumită epocă ocupă cîte un semestru întreg. Se mai jusifică acest fel de predare a literaturii, în condițiile în care unui profesor de spaniolă din România nu i se mai cere de mult să predea literatura „ca atare” la scoală? Are sens s-o facem doar pentru cei doi-trei oameni care, odată la 6 sau 10 ani, ajung să facă un doctorat pe literatură și apoi să intre în învățămîntul universitar? Am o mare îndoială că facem ce trebuie, deși eu sînt un iubitor al literaturii și îmi place s-o predau cum se predă acum. Totuși, nu sînt orb sau surd. Mă uit în jur și mă întreb care-i rostul. Adică, OK, ca universitar poți să faci cercetare, să publici studii și cărți ultraspecializate despre teme literare de nișă, dar la ore n-ar trebui oare să predai literatura și lingvistica în așa fel încît studenților să le folosească aceste cunoștințe și pentru realizarea unei activități concrete? N-ar trebui să insisti și pe dezvoltarea abilităților lor de lectură, de decodificare, pe diversele utilizări ale literaturii și lingvisticii în spațiul public, în viața de zi cu zi, nu doar pe studiul în profunzime al unui poem narativ din secolul al XIV-lea?

Mă tem că n-o vom putea ține la nesfîrșit astfel, într-o radicală separare de nevoile societății, și că învățămîntul filologic va fi nevoit să se schimbe, ca să nu dispară. În SUA, de exemplu, literatura a ieșit din „facultățile de filologie” (de fapt, nici nu cred că acolo mai există așa ceva) și a devenit un opțional pe care îl poate alege orice student din anul I, indiferent de specializare. Sigur că atunci cînd ești nevoit să predai literatură viitorilor informaticieni, fizicieni, sau ingineri constructori va trebui s-o predai altfel, mai puțin tradițional sau filologic. N-o să mai poți preda literatura per se, ci o să cauți conexiuni dintre literatură și alte cîmpuri sociale, precum psihologia, etica sau politica.

Un alt exemplu de „actualizare” a filologiei e ce se întîmplă în industria AI-urilor, unde se angajează filologi, nu IT-iși, ca să învețe inteligența artificială „să citească” dorințele utilizatorilor. Pentru a crea un motor de căutare e nevoie nu doar de cunoștințe de informatică, ci și de cunoștințe lingvistice. Filologi foneticieni au făcut parte din echipa care a creat vocile sintetice care te îndrumă pe Waze sau Google Maps, cînd călătorești cu mașina. Specialiști în sintactică și lexicologie au contribuit decisiv la elaborarea corectorului automat al telefonului mobil, literații ar putea construi „narative” politice pentru staff-ul de campanie al unui politician și să le demonteze pe cele ale adversarului. Oare profesorii universitari de lingvistică și literatură nu ar trebui să predea avînd în vedere, nu exclusiv, ci inclusiv ―spuneam înainte că nu agreez nici ideea ca universitatea să ofere numai abilități practice― aceste aplicații ale materiilor lor, care creează locuri de muncă pentru filologi?

Ce faci ca să îi atragi pe studenți, să îi faci să le placă cursurile tale? Reușești să îți faci cursurile interactive sau nu consideri că e necesar?

Fiecare curs al meu e structurat în două părți, una de prelegeri teoretice și alta de studii de caz, analize, discuții despre materialele din bibliografia obligatorie. Cu alte cuvinte, fiecare curs are încastrat în el un seminar, fie că acelui curs îi este atașat un seminar oficial, ținut de un coleg, fie că nu. Prefer să reduc conținutul teoretic predat și bibliografia în beneficiul interacțiunii cu studenții, încercînd să-i stimulez să citească, să reflecteze asupra textelor literare propriu-zise și asupra chestiunilor conexe, fiindcă, pentru mine, literatura e departe de a se reduce la un șir de texte sau de capodopere. Literatura e un sistem, un cîmp, în care acționeaza diverse instituții (edituri, universități, institute culturale, presă, librării, platforme de vînzare de cărți precum Amazon) și agenți (scriitori, agenți literari, editori, traducători, librari, critici literari). Din acest motiv, predau un curs de literatură în care mă ocup foarte puțin de textele literare propriu-zise, romane, poeme etc. Studenții sînt, îndeobște, surprinși de abordarea asta (în bine sau în rău), pentru că nu sînt obișnuiți cu ea.

În general, încerc să aleg ceea ce cred că are farmec, chiar și cînd predau o perioadă mai greu digerabilă din literatura spaniolă, pentru un cititor actual, precum secolul al XVIII-lea. Încerc să-i conving pe studenți că textele literare nu sînt niște surogate de texte sacre, ci că se poate glumi comentîndu-le. Că te poți distra citind. Asta nu înseamnă că și reușesc. De fapt, cred că îi conving pe foarte puțini. Restul învață din obligație, că, asta e, trebuie să obțină o notă de trecere la sfîrșit. Puțini oameni cu adevărat pasionați de literatură am văzut în ultimii ani la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Majoritatea înțeleg rostul cursului practic de limbă spaniolă, dar nu și rostul materiilor de lingvistică și literatură. Și nu e doar vina lor, cum am spus mai înainte. Ce scriu unii studenți pe băncile amfiteatrelor e de rîsu-plînsu, o oglindă a eșecului nostru didactic: „Nu veniți la spaniolă!” (cu răspunsul scrijelit de altă mînă: „Prea tîrziu”), „Oare e chiar așa de greu să culegi căpșuni?”, „Dacă mi-ar mai rămîne o clipă de trăit, aș reveni aici, fiindcă aici o clipă durează o eternitate.”

Presupun că ai fost pe la universități din străinătate, ce e diferit de România?

Nu îmi dau seama exact, fiindcă nu am funcționat realmente într-o universitate străină, ca să văd, din interior, cum stau lucrurile. Am predat doi ani Literatură Română în Spania, la Santiago de Compostela, dar nu luam parte la viața departamentului de Romanice de acolo. Așadar, am o perspectivă prea exterioară și parțială asupra sistemului universitar spaniol pentru a emite judecăți avizate. Am văzut că, în general, finanțarea e mai bună decît la noi și, prin urmare, se pot face mai multe proiecte de cercetare. Salariile lor sînt mai mari. Cunosc universitari spanioli foarte dinamici, competenți și serioși, care fac lucruri foarte interesante. Uneori mi se pare că ei sînt „mai avansați” teoretic. La noi găsești mai greu decît la spanioli oameni care să se ocupe de literatură dintr-o perspectivă sociologică, de pildă. Deși perspectiva asta se folosește de la sfîrșitul anilor ‘70. O fi vorba despre aversiunea rumânului trecut prin comunism față de viziunea materialistă, pozitivistă, marxistă? Totuși, puțini universitari tineri de la noi, netrăiți în socialismul multilateral dezvoltat, o adoptă. Știu cîțiva doar la catedra de Studii Americane și un grup întreg de la Universitatea Babeș-Bolyai, așa-zisul „Grup de la Cluj”.

Am informații și despre anomalii din universitatea spaniolă, care l-ar mira chiar și pe un român obișnuit cu corupția. Doar trei exemple. Unu: La un centru de cercetare care oferea burse grase și pe timp îndelungat (4 ani), fiecare bursier era îndrumat de un profesor universitar, care îl ajuta, chipurile, să elaboreze o teză de doctorat. Ei bine, profesorul oferea îndrumare academică corespunzătoare, dar, pe de altă parte, unul dintre obiceiurile locului era ca bursierul să revizuiască articolele scrise de profesorul îndrumător, să caute informații pentru ca profesorul respectiv să-și scrie articolele sau chiar să le scrie bursierul singur, iar textul să apară apoi semnat și de profesor. Doi: Un cunoscut, specialist în Lingvistică Romanică și Literatură Medievală Iberică, a fost angajat de o prestigioasă universitate spaniolă să predea Limba și Literatura Română, fără ca el să aibă habar de vreuna dintre cele două. Trei: o prietenă spaniolă a participat la un concurs pentru un post universitar, avînd un CV clar mai bun decît contracandidații ei. Concursul a fost cîștigat de o persoană cu un CV ridicol, al cărei tată, omul în prag de pensie, care elibera, de fapt, postul respectiv, făcea parte din comisia de concurs, ca membru supleant. Prietena mea a dat în judecată facultatea, convinsă că avea toate argumentele pentru a cîștiga, dar a pierdut procesul, iar persoana care a ajuns să ocupe postul a început să lupte cu noii săi colegi, pentru a obține și fostul birou al tatălui ei, cel mai spațios din clădire. Dar, repet, nu știu destule pentru a face o analiză ca lumea a universității spaniole.

Te-ai gândit vreodată să pleci din România? În Spania, de exemplu?

Da. Am avut și eu, ca tot rumânu tînăr, pusee migratoriu-iluzorii la începutul anilor ‘90, cînd, în afara celor care plecau pe bune sau încercau măcar să se stabilească în „Occident”, multi cochetam cu ideea, ne lăsam legănați romantic de ea. Mi s-a mai întîmplat și înainte de căsătoria cu soția mea, care e galiciană de lîngă Ferrol, dar apoi și-a găsit ea un loc de muncă bun în București și s-a adaptat la viața de aici. Și m-a mai bătut gîndul, odată cu un fior pe șira spinării, cînd s-a organizat, în 2018, referendumul acela odios „pentru familia tradițională”. Sigur că n-a ieșit nimic din el, dar faptul că s-a organizat, adică s-au supus la vot drepturi elementare ale cuplurilor gay (dreptul de a beneficia de asigurarea de sănătate a partenerului, de a-l moșteni automat, de a semna, pentru el, în cazul unei operații riscante) mi s-a părut suficient de grav. Atunci mi-am zis că aș putea trăi într-o țară mai sărăcuță și mediocru administrată, ca a noastră, dar cu greu într-o republică ortodoxistă… în fine, bine că nu s-a validat grozăvia aceea.

Crezi că e (mai) bine să îți trimiți copilul la studii în străinătate? Ai o fetiță, te-ai gândit la asta?

Da, m-am gîndit. Dar nu s-o trimit acolo neapărat, ci să-i ofer posibilitatea asta, să i-o semnalez: adică să meargă la un liceu care oferă bacalaureatul internațional sau măcar pe cel spaniol. În rest, facă ce-o pofti, aici sau aiurea. În fine, eu zic așa din gură, dar cînd o veni clipa marilor decizii, ca orice tată…

Citești poezie?

Nu prea. Cred că sînt aproape inapt pentru poezie. Mai citesc cîte ceva, din cînd în cînd, mi-au plăcut în ultimii ani Dan Sociu (Uau), Svetlana Cârstean (Floarea de menghină) și Ciprian Măceșaru (Numele meu este Bryan Ruiz), dar asta pentru că poemele lor spun povești. Poezia-poezie, cea lirică, să zicem, sau lirico-reflexivă, e ceva care mă destabilizează, de obicei, nu prea știu de unde s-o apuc. Iar cînd nu mă destabilizează, o disprețuiesc. Nicicum nu-i bine… he, he.

Cu ce scriitor ai vrea să stai de vorbă la un pahar?

Cam stînjenitoare întrebarea asta, pentru că sînt tentat să răspund: „Cu niciunul”. Cred că aproape toți scriitorii pe care i-am cunoscut mai de aproape au un ego supradimensionat, sînt „căzuți în ei” și, în general, nu-s niște persoane agreabile. Dar asta pare a fi OK pentru scris. Vanitatea poate fi un motor creativ foarte productiv. Vorba lui Mircea Cărtărescu din Zen (citez inexact, din memorie): „Dacă te apuci de scris fără să fii convins că-ți va iesi o Divina Commedia, mai bine să nu te apuci de scris”.

Ai cărți pe care le recitești?

Nu. Sau foarte rar. Mai precis, dacă ar fi vorba strict de propria-mi plăcere, n-aș face-o (aproape) deloc, dar sînt obligat să recitesc des, din rațiuni profesionale: am recitit cărțile lui Cărtărescu, integral pe unele, parțial pe altele, ca să-mi scriu propria carte despre el.

Ce carte ți-a marcat adolescența?

Amintiri despre viitor, de Erich von Daniken. E o carte plină de speculații, cum mi-am dat seama mai tîrziu, dar cînd am citit-o m-a făcut să văd lumea cu totul altfel, ca pe o minune.

Cât de mult mai contează clasicii? Dar programa literară din școală?

Sînt clasici și clasici. Unii sînt doar inadecvat predați, dar din alții nu prea ai ce să mai scoți azi, decît dacă ai interese hiperspecializate, care nu sînt musai ale elevilor sau studenților. Unii autori sau texte clasice aparțin „canonului steril”, rămîn undeva în patrimoniul cultural național, dar nu mai inspiră. Țiganiada, de pildă, ar putea fi predată atractiv, dar ce mă-sa mare să mai faci cu alde Vlahuță?!

Ce părere ai despre FB? E util, e necesar, e un spațiu unde se poate discuta sau este doar un loc în care ne manifestăm narcisismul, într-un fel sau altul? Legat de asta, ai citit Identitatea virtuală, a lui Mihnea Măruță?

Experiența mea cu Facebook e amestecată. Acolo am cunoscut oameni interesanți (și pe tine tot pe FB te-am cunoscut), am aflat lucruri noi și folositoare, dar am interacționat și cu persoane toxice. Ca în viață, pînă la urmă. Facebook este, în mare măsură, ce facem noi din el. Fiecare îl folosește pentru nevoile lui dar, pe de altă parte, e adevărat și ca rețelele sociale, prin formatul lor, predispun la anumite manifestări, precum narcisismul de care ai pomenit, radicalizarea sau ―ceva mai grav, poate― pierderea pură și simplă a timpului pe care l-ai putea investi în ceva mult mai spornic pentru tine și ai tăi. Nu, n-am citit cartea la care te referi.

Ce ai face, dacă ar fi să renunți la profesorat?

Știi, cînd mă bătea gîndul să emigrez în Spania, crezînd că viitoarei mele soții spanioloaice avea să-i fie foarte greu să trăiască în România, mă gîndeam la posibilitățile pe care le-ar avea unul ca mine în Peninsulă. Cum continuarea carierei universitare acolo nu părea un proiect foarte plauzibil (era înainte de sistemul Bologna, nu aveam studiile echivalate în Spania, catedrele unde aș fi putut, teoretic, intra erau pline de oameni tineri, nu de oameni în pragul pensiei etc.), mă gîndeam că m-aș fi putut angaja ca paznic de noapte într-o parcare subterană. Devenise aproape un vis al meu. Măcar aș fi avut timp de citit, îmi imaginam, în naivitatea mea postsocialistă. Am trimis CV-uri la tot soiul de firme spaniole care activau în România, oferindu-mi serviciile de interpret de română-spaniolă. N-am primit niciun răspuns niciodată. Soacră-mea m-a întrebat dacă atașez și o fotografie CV-urilor, ca să vadă ăia ca nu-s „român dintr-ăia”, ci „român fin”. Am dat și un interviu pe la sfîrșitul anilor ‘90, ca să devin omul de legătură al patronatului unei firme spaniole de training cu lucrătorii ceferiști români, pe care urmau să-i instruiască timp de doi ani. Un soi de secretar, combinat cu PR și „om bun la toate”. La interviu a trebuit să completez un chestionar în care apărea și întrebarea „Ce preferi? O vizită la un muzeu sau o drumeție pe munte?” Mi-am dat seama ca nu e pentru mine. De altfel, nici nu m-au selecționat, cu toată dorința mea de „a-mi forța destinul.”

La vîrsta mea, cu greu aș putea face cu plăcere altceva decît ce fac acum. Pînă în clasa a VIII-a, eram convins că voi fi pictor. Mi s-a organizat și o expoziție personală la 10 ani, prin 1979. Din păcate, profesori bine intenționați, dar inabili, mi-au scos pictura și desenul pe nas, mi-au omorît pasiunea pe la 12-13 ani. Fiind convinși că îmi lipsea „doar atîtica” pentru „a desena ca un adult”, au început să mă corecteze drastic, după orice linie trasă, astfel încît mi-am pierdut încrederea în mine, în talentul meu. La un moment dat ―cred că acela a și fost momentul decisiv, al declicului― am găurit planșa cu guma de șters, de la ștersături repetate. Și am simțit că e gata, că trebuie să mă îndrept spre altceva, „pentru că nu sînt suficient de bun.” Sigur că a contribuit la asta și îngrijorarea părinților, care îmi spuneau că un artist cîștigă prost, că mai bine să mă fac medic etc. Așa că, în cele din urmă, m-am reorientat către filologie (literatură, în special), the next best pentru mine, fiindcă eram „bun la compuneri” și toate profesoarele mele de română făcuseră o pasiune pentru mine.

Acum, însă, ar fi prea tîrziu să revin la creion și la pensulă. Am încercat la sfîrșitul liceului, dar am constatat cu durere că mintea mea evoluase spectaculos, în timp ce mîna desena în continuare cu abilitatea unui copil de 13 ani, din perioada în care mă lăsasem. Dacă nu mă pot face pictor, poate deschid un hotel pentru pisici sau mă fac jurnalist de fotbal, comentator la Digisport, ca Radu Paraschivescu, modelul meu de „intelectual expandat.”

În rest, cu neplăcere, aș putea face, ca tot omul, tot soiul de chestii mai mult sau mai puțin previzibile, în cazul în care sînt împins de nevoie. Sper să nu ajung în situația asta.

Cine crezi că o să câștige anul ăsta Premier League? Dar La Liga? De PSG nu te mai întreb… 

În Anglia e previzibil cine va cîștiga: mașina de fotbal Manchester City (la fel cum PSG nu are cum să piardă titlul în Franța). În La Liga mi-ar plăcea să cîștige Realul, dar oricît ar fi Jude Bellingham de tare, tot le mai trebuie un atacant bun și un playmaker, în locul unui Modric asupra căruia vîrsta nu are cum să nu lase urme. Așa că sufletul îmi zice Realul, dar mintea tot Barça. În orice caz, țin să precizez că FCSB este… STEAUA! Doar că, pentru a cîștiga Liga Întîi, cu nume de agenție de pariuri, Steaua va trebui să-și învingă propriul patron, să cîștige meciuri în ciuda amestecului său inoportun în stabilirea primului 11, în schimbări etc. Și, pînă în momentul de față, n-a reușit… Ah, dar stai că, de fapt, tu nu m-ai întrebat despre Steaua… he, he.

Îi mulțumesc și aici lui Mihai Iacob pentru că și-a făcut timp pentru acest interviu și pentru că nu s-a zgârcit la vorbe. Și vouă, cititorilor, vă mulțumesc pentru răbdare și sper că v-a făcut plăcere lectura acestui dialog.