Iulia Militaru în dialog cu Gorun Manolescu [ultima parte]

 [continuarea părții a doua]

: „Acum în mintea mea este vid. Ei bine. Realizează-l” spui undeva în volum. Fragmentarismul prin accentuarea golurilor şi a zonelor de negativitate măreşte din ce în ce mai mult posibilitatea atingerii acestui vid, a nimicului. Totuşi, nici golurile, nici zonele de negativitate nu sunt vid, ci doar locuri, spaţii unde îi este cedat textul cititorului. Se poate obţine vidul, nimicul, prin „lucrare”, prin literatură?

: Într-un fel ai răspuns singură. Da, fragmentarismul prin accentuarea golurilor şi a zonelor de negativitate măreşte din ce în ce mai mult posibilitatea atingerii acestui vid, dar nu a nimicului. Căci nici golurile, nici zonele de negativitate nu sunt vid, ci doar locuri, spaţii unde îi este cedat textul cititorului. De asemenea, „nimicul” în literatură , aşa cum am arătat, poate fi şi este obţinut de unii PoMo printr-o construcţie neterminată urmată imediat de o deconstrucţie a ei şi continuată printr-o nou construcţie, secvenţa repetându-se până la plictiseală şi lehamite; nu a scriitorului; el poate continua cu o voioasă perseverenţă mult şi bine; ci, evident, a cititorului.

IM: Să discutăm puţin plecând de la următorul citat extras din „Eseu asupra poeziei moderne”, de Alexandru Muşina: „Accentul pus pe dimensiunea gratuită a actului poetic este afirmarea importanţei unei abordări spirituale a realităţii şi a actului de creaţie, într-un context în care dominantă este valorizarea din perspectiva utilităţii practice, imediate a oricărui efort intelectual. Afirmarea nonutilităţii practice a poeziei nu este decât o reafirmare a specificului actului poetic.”

GM: Ce să spun, că doar am spus până acum de mai multe ori. Totuşi o să repet. Pentru mine, fragmentarismul în Postmodernitate a devenit propriul mod de existenţă. La fel cum pentru Foucault era PoMo. Cu amendamentul că el vorbea despre Postmodernitate, dar, în subtext, se referea, de fapt, la PoMo. Mă voi referi din nou la Deleuze1. El depăşeşte „condiţia PoMo”. Şi o depăşeşte printr-o altfel de „descentrare”. Nu prin mutarea  pe periferia cercului care se învârte în jurul Nimicului. Ci prin ciclări succesive în jurul unui centru consistent care apare în urma unui eveniment major şi prin mutarea acestui centru în altul pe traiectoria care are drept ţintă „sensul” (scopul final), acest alt centru făcându-şi apariţia în urma ivirii unui alt eveniment „catastrofă”.

IM: De fapt, cred totuşi că am din nou o problemă de terminologie. Îmi place să vorbesc, când vine vorba de Foucault sau deconstructivism etc., mai repede de poststructuralism decât de postmodernism, din motivele pe care le-am amintit deja chiar la început – scoaterea lor de sub orice semnificaţie temporală. Nu mai sunt momente ale istoriei noastre culturale (deşi sunt şi asta), ci modalităţi de experimentare a istoricităţii. În acest sens, analiza pe care o propune Foucault asupra discursurilor, arheologia cunoaşterii şi altele sunt exact aceste modalităţi de a experimenta – a experimenta cu raţiunea însăşi şi formele pe care le-a luat de-a lungul istoriei, tocmai în domeniul în care ea ar trebui să fie cea care explică ceea ce este afară. Doar că afară, în istorie s-a întâlnit chiar pe ea (producţia de sine) şi astfel a devenit posibil pentru noi acest moment al ieşirii din timp şi al experimentării. Termenul de postmodernism pierde tocmai această posibilitate. Este uimitor că mulţi teoreticieni de azi, deşi o mare parte a teoriei lor are ca punct de plecare tocmai aceste experimentări poststructuraliste, îl neagă adesea. Mi-e teamă că ne confruntăm cu o formă de anxietate, anxietatea influenţei, ceea ce arată în continuare cât de puţin reuşim să-i urmăm pe Deleuze şi Guattari şi cât de mult suntem prinşi în patologiile freudiene. Dar, desigur, aceasta este o discuţie pe care doresc şi cred că o vom relua în partea a doua a dialogului nostru unde rolurile se vor inversa.

Iar acum, cred că am ajuns aproape de final. Este literatura o „ştiinţă”?

GM: „Trei pericole ameninţă gândirea, ne spune Heidegger: „[a]Pericolul cel bun, şi de aceea mântuitor, este vecinătatea poetului‑rapsod.  [b] Pericolul cel rău, şi de aceea cel mai aprig, este gândirea însăşi. Ea trebuie să gândească împotriva ei însăşi, ceea ce doar rar îi stă în putinţă. [c] Pericolul de‑a dreptul nociv, şi de aceea dătător de rătăcire, este filozofarea.”

La acestea voi adăuga încă unul: [d] Tehnicul – cel mai periculos şi nociv şi nu ştiinţa, care este în sine benefică dar devine periculoasă când este „implementată” fără socoteală; tehnicul despre care Heidegger vorbeşte în altă parte. Căci, de asemenea, el locuieşte, dar şi tinde să înlocuiască Omul, înglobându‑l atunci când, precum sofiştii (Protagoras) decretează că „Omul este măsura tuturor lucrurilor” şi, prin urmare, poate face orice cu Natura fără ca ea să reacţioneze într-un fel sau altul . Prin urmare, revenind, voi spune că, după umila mea părere, literatura nu este şi nu poate fi o „ştiinţă”, pentru că ea se bazează pe intuiţie, iese prin intermediul metaforelor dintr-o îngrădire artificială, devine de fapt „pericolul cel bun, şi de aceea mântuitor” care apare salvator atunci când „gândirea încearcă să gândească împotriva ei însăşi”, recurgând la „filosofare” mizând exclusiv pe univocitate aşa cum se întâmplă azi cu filosofia zisă „analitică” (lucru care am văzut că este imposibil chiar şi pentru o ştiinţă cu pretenţia de a fi conceptualizată „fără rest”).  Mai mult, trebuie observat ceva foarte important. Şi anume că există, în filosofie, în afară de ontologie şi o gnoseologie care este o teorie a cunoaşterii în general cuprinzând toate aspectele acesteia: teologice, filosofice, artistice, ştiinţifice. Or, odată cu Iluminismul care a condus, în final, la pozitivismul empiric, deci la reducerea întregii cunoaşterii doar la cea ştiinţifică, s-a redus, prin abuz nu numai de limbaj, ci şi de gândire, întreaga cunoaştere doar la epistemologie care înseamnă doar cunoaştere ştiinţifică. Ştiinţa mizează întotdeauna pe predictibilitate. Adică în măsura în care se urmăreşte cu sfinţenie un „protocol” al unui experiment exterior, considerat a fi obiectiv, se obţine întotdeauna un rezultat identic.  Chiar şi în cazul „incertitudinii” din fizica cuantică, în cadrul căreia predictibilitatea strictă a fost înlocuită cu una probabilistă. În literatură? Da şi aici de către unii scriitori PoMo care se ciclează în gol. Restul? Ei bine, restul contează într-adevăr. Literatura, în general, ca şi ştiinţa şi filosofia dar şi unele teologii reprezintă, fără doar şi poate, o cale a Cunoaşterii. Dar, în cazul literaturii, ea se realizează predominant prin metafore.

IM: V-am pus această întrebare din două motive, de fapt. Primul este desigur textul lui Alexandru Muşina menţionat deja şi în care afirmă că poezia contemporană nu mai poate fi decât ştiinţifică, dar lăsând totodată să se înţeleagă că tocmai asta va determina o „abordare spirituală a realităţii”. Termenul de „spiritual” ar putea să pară ciudat în acest context, dar sunt de acord că nu trebuie şters sau ignorat. Atâta vreme cât există în discursuri nu îi putem nega prezenţa – ceea ce putem schimba în cele din urmă este semnificaţia pe care o poate lua. „Fiinţa spirituală” nu este nicidecum un centru, ci o simplă parte ca oricare alta a unui asamblaj oarecare. Către această descentrare ar trebui să ne conducă ideea de literatură ca ştiinţă. Între „spiritul ştiinţific” şi „fiinţa spirituală” au existat legături puternice, rupturi şi apropieri, care au trasat practic „istoria umanităţii”. Această legătură este mai evidentă în aşa numitele ştiinţe umaniste. Cum bine ai precizat deja, ruptura radicală care a dus la dezintegrarea raţionalismului clasic este tocmai acea „desacralizare a raţiunii“, cum o numea Gabriel Gosselin, şi pe care (vezi Gilbert Durand, Arte şi arhetipuri) o putem depăşi chiar prin „ştiinţele omului“ – este un paradox. Durand vorbea de o cunoaştere unitară, în afara filosofiilor greco-creştine: „Să subliniem mai întâi că această Mare Ştiinţă care tinde să unifice cele două lecturi ale Universului, în afară de faptul că este un hiper-raţionalism ce integrează lanţuri de raţionamente mai complexe şi mai curente, mai implicate decât cele utilizate de raţionalismul clasic al lui Aristotel, Toma d’Aquino sau Descartes, poate revendica foarte bine numele de Gnoză. […] Dar Franҫoise Bonardel este cea care în monumentala şi magistrala sa lucrare identifică această Gnoză cu o recurenţă fructuoasă a gândirii hermetice…” Tendinţa spre re-mitologizare prin procesul mitico-alchimic presupune mereu un risc (iar nazismul este un exemplu în acest sens), fiindcă nimeni nu poate prevedea trecerea de la IN-voluţie, Nigredo, la RE-voluţie, Rubedo; aşadar riscul regresării, al involuţiei, este cu atât mai mare cu cât este însoţit de plăcere. Şi iată-ne în punctul în care deconstrucţia devin absolut necesară; să nu uităm că Durand face mereu referire la ideea de om: homo sapiens, homo religious, natură umană etc., tocmai această natură umană este ceea ce deconstrucţia pune sub semnul întrebării. În cele din urmă nu este vorba de a scoate omul din joc, ci de a-l face să-şi accepte locul oarecare printre celelalte făpturi ale lumii. De aceea cred că fragmentarismul pe care îl propui are sens şi ar trebui discutat  alături de noile dezbateri privind postconceptualismul şi schimbările din lumea artelor.

Iar acum, ca să trasez un cerc, aş încheia tot cu Dincolo de ironie şi ironism. Vorbeai acolo de înlocuirea Haosului obiectiv cu simulacrul acestuia, Hazardul – „un simulacru introdus de om”. Din această perspectivă, devine literatura un joc al Hazardului, neputincioasă de a mai „interveni neutru” în lume? Sau dimpotrivă, literatura reprezintă tocmai şansa de a recupera Haosul, intervenţia neutră, de a învinge, în mod paradoxal, simulacrul, ea creatoarea de simulacre?

GM: Da, şi te citez căci: „literatura reprezintă tocmai şansa de a recupera Haosul […], de a învinge, în mod paradoxal, simulacrul, ea [cea G.M.] creatoarea [aparentă G.M.] de simulacre”.


1 Deleuze, Logique du sense.

 

_

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Semnu' Bun
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.