Armata înseamnă să dai din întîmplare peste o piesă de teatru radiofonic și să rîzi cu lacrimi de dicția înceată a actorilor. Apoi să pui la cale o farsă cu alți doi colegi cu care stai la masă, ca din senin să începeți un dialog exact în stilul acela bizar, tocmai auzit: „netrebnicule, să faci bine și să îmi înapoiezi solnița de îndată, și te rog să nu îmi mai pricinuiești neplăceri”. Și după un minut cînd discuția absurdă se tot prelungește, să-l auzi pe al patrulea, Pompi, siderat: „ce naiba-i cu voi de vorbiți așa, poponarilor?!”
Armata înseamnă să ai un coleg de pluton, Dragoș care e înțepat în buza de sus de-o viespe și cînd în permisie o fată dintr-un bar se miră pe ascuns de dimensiunea gigantescă a buzei acelui om, să o lămurești cît se poate de serios „maică-sa l-a făcut cu un negru din Senegal, dar prin nu se știe ce minune a ieșit complet alb; doar buza îl dă de gol!”
Armata e atunci cînd te îmbraci noaptea în hainele lăsate la cuier de un ofițer doar ca să te duci să-ți sperii de moarte colegii care fac de gardă. Mai tîrziu să-l întrebi pe Anghelache în ce s-a îmbrăcat Milu cînd i-a speriat pe ăia și Anghelache să răspundă cu fața lui veșnic speriată „nu sînt sigur… ori caporal, ori general!”
Armata miroase a rugină, frig și a transpirație de bărbat. E locul în care ai dormi în orice condiții, dacă ai fi lăsat.
Armata e cînd găsești la toaletă dama de pică din cărțile porno ale lui Milu și o ascunzi încă o dată în loc să i-o aduci înapoi pentru că știi că toți ar face mișto de tine acuzîndu-te că de la bun început tu ai furat-o. Și în același timp să fii convins că dacă ai fi printre cei din dormitor ai proceda exact ca ei. Pentru că așa e normal.
Armata e locul în care nici chiar poeții nu pot scrie poezii.
Armata e cînd ți-e așa lene de curățenie că te ascunzi după un dulap doar să stai în picioare degeaba și să-i auzi pe ceilalți muncind ca niște sclavi. Dar Armata e și cînd îl observi pe colegul care trage chiulul și îi faci semn primului ofițer care trece în inspecție să se uite după dulap. Apoi te bucuri că pleacă la arest, cu tresele luate, din nou soldat ca acum cinci luni, ca la jocul din copilărie Sus-Jos.
Armata e ca un concurs de bancuri sexuale care nu se termină niciodată.
Armata e cînd ești trist că se termină permisia și prietena ți-a făcut adio cu mîna, cînd te urci într-un autobuz care gonește prin noapte și pe ambele părți geamurile parcă se umplu de lacrimi, iar tu spui glume cu ceilalți. Armata e locul în care, cu toate că ești călcat în picioare ca ultimul vierme, rudele, părinții, chiar și frații se mîndresc că te afli. Pentru că totul e relativ și din vierme, în permisie ieși pe poartă în uniformă, strălucitor ca un fluture.
Armata e prima oară cînd ai simțit cu adevărat grijile care însoțesc simplul fapt de a te fi născut bărbat (că trebuie să te comporți ca atare), dar e totodată și ultima oară cînd te-ai simțit pe săturate copil.
Cornel Bălan s-a născut în 1972, la București. A obținut licența în cadrul Universității de Construcții București, apoi diploma de master în inginerie mecanică la Ottawa University, în 2004. A început scriind satiră în revista diasporei românești din Ottawa. Ulterior, a publicat proză scurtă în revista Iocan și pe diverse platforme on-line. Cu romanul Escroc SRL câștigă în 2013 concursul de debut Humanitas/Unicredit, apoi același roman este laureate al Festivalului Primului Roman de la Chambéry. În 2019 publică Liftul la editura Humanitas. Este unul dintre creatorii site-ului Liternautica, unde a publicat povestiri, editoriale, traduceri din engleză, recenzii etc.
editor: un cristian
producție: Tudor Bogdan Alexandru
concepție copertă: Mihail Victus
redactor de carte: Maria Petricu
Ultima armată / Cornel Bălan. – Bucureşti: Casa de pariuri literare, 2020
ISBN 978-606-990-157-1
326 pag.
Redirecţionează până la 3,5% din impozitul pe venit pentru ca Asociația pentru Educație și Cultură AdLittera să poată beneficia de sprijinul tău! Revista SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.
