Francisco José de Goya y Lucientes
Una din obsesiile mele de
berbec frustrat, din copilărie:
mă imaginam înălţândumă deasupra oraşului meu
colinar, pe care am avut deja ocazia săl cânt
şi astfel dominând,
fiindu-mi uşor să-mi ridic vocea peste
întreaga şleahtă de concetăţeni
înspăimântaţi,
le ţineam una din cele mai plictisitoare predici
imaginabile din rărunchii ființei mele himerice,
ca un Colos înfometat de mângâieri.
Oglinda la zid
I
E prima dată când scriu la ora cinci dimineaţa
e o introducere cu care mă simt tentat să comit
un fals literar
şi cei care mă cunosc ştiu
că aş fi prea leneş pentru aşa ceva.
Punerea la zid a oglinzii
e altă formulă magică după care se ascund treburi mărunte.
Lucrurile stau cam aşa.
Chinuit de-o acnee juvenilă de proporţii colosale
despre care nu mi-a făcut niciodată plăcere să vorbesc,
darmite să scriu,
de mă întreb cum rămâne în cazul ăsta cu efectul catartic şi
liniştitor şi tranchilizant…
Eram, pe scurt, extrem de urât
şi mă îndrăgosteam de toate gonzesele de care se îndrăgostea
şi care-l iubeau pe prietenul meu cel mai bun de atunci,
mi se pare evident că de ciudă
De aici, fobia mea la oglinzi.
Zău că habar n-am ce mi-a venit să scriu toate prostiile
astea, dar dacă am început.
Fobie la oglinzi şi la toate aparatele din lume
care înregistrează imaginea.
Cuvintele sunt mai iertătoare. Poţi să faci ce vrei cu ele.
II
Nu s-ar cuveni să se deducă de aici că scrisul era alifia
de pe rănile mele sentimentale
Două poezii de dragoste am scris – ba trei –
în viaţa mea, în stil brumarian toate, dintre care una,
cea mai nenorocită, fiind cea mai puţin motivată,
mi-a atras bunăvoinţa maestrului, care mi-a zis aşa la interurban,
când eram la mare:
(cam aşa): du-te la meşterul Vasile la Casa Scriitorilor
sau Scriitorului şi spune-i că vii din partea mea.
Deviez. Deviez de la subiect: oglinda la zid.
La Cluj, în blocul unui prieten din armată
(una din figurile pitoreşti ale locului,
care sare de la Arizona cu umbrela, cu mai mult sau
mai puţin succes şi care aduce perfect a menestrel medieval
de prin Ardeal, cred),
am spart o oglindă de aproape două sute de lei,
mi s-a povestit,
după o zi cum puţine am trăit de-atunci
în oraşul meu colinar,
pe care am să mi-o amintesc toată viaţa pentru că
III
mi-am uitat atunci basca franceză
sub care eram un boem desăvârşit,
cu plete,
într-o vilă destul de bine aranjată, sub Belvedere,
unde-am fost luat drept ceea ce nu cred că eram,
din cauza unei irezistibile pasiuni planetare
de sorginte slavă, care mă făcea să-i sărut pe toți
de trei ori,
ca Stalin sau francezii.
E o veselie şi o bucurie de la care uneori nu mă pot abţine
şi care îmi aduce numai necazuri.
Venea în momentele în care uitam de oglindă şi de mine.
Acum îmi vine doar când chipurile reale
se topesc întro-o pastă maleabilă, ca pictura lui Miró.
IV
Tonul ăsta confesiv şi degajat e al dracului de riscant,
pentru că te îmbie să scrii din ce în ce mai mult
şi să deviezi mereu
şi simt aproape că fac un fel de harakiri literar,
periculos, domnule, foarte periculos,
e greu de apreciat nişte chestii aici
şi cum rămâne cu poezia minimalistă şi cea ultrarealistă –
am să încerc să trec la decapitare, fără tortura de rigoare.
V
Sunt în căutarea unei „voci poetice“
şi cred că n-o să mi se împlinească niciodată visul ăsta
bătrânesc şi cuminte
Uneori sper să nu se împlinească
şi până una alta mai greşesc şi eu cum greşesc cu oamenii,
toţi mi se par buni şi neprihăniţi,
chiar şi cei pe carei urăsc pe ascuns şi de moarte,
până când îmi dau seama că au dreptate
şi m-am obişnuit.
Nu ştiu, chiar sunt atât de bleg încât nu ştiu
ce-i mai bun pe lumea asta…
VI
Am promis să fiu concis şi fac pe mine de frică
pentru că am ajuns la ceea ce, fără îndoială,
e partea centrală a grupajului
şi nu prea ştiu ce să scriu,
pentru că în viaţa mea n-am avut un moment care
să le întreacă pe celelalte,
cât despre oglinzi, deja am spus, cred, ce aveam
de spus,
am povestit şi iarna de la Cluj, ce să vă mai zic,
când intram în baie,
în loc să aprind lumina, o stingeam,
din cauza oglinzii
şi când dădeam telefon, la fel,
pentru că în spatele telefonului
era o oglindă cât toate zilele;
şi în magazine treceam repede prin raioanele
unde erau oglinzi,
în afară de magazinele de încălţaminte, ba chiar şi
acolo, uneori, că-mi era de-ajuns să mă uit la pantofi –
uite ce e.
Aş prefera să termin grupajul pe o
notă de candoare. Am să copiez aici prima poezie pe
care am re-ci-tat-o,
pe care am po-ves-tit-o
când aveam vreo nouă anişori şi habar n-aveam
ce-i aceea literatură
şi pentru cine nu ştie franceza va fi o grozăvie şi mai mare,
va fi un fel de poezie pură, doar sunet,
cum e şi Palazzo della Ragione în cărticica asta.
Latura mea barocă, cu care mă lupt acum,
mai provocase,
când jucam badminton cu tata, în altă ţară,
povestea ciudată
a războiului dintre Margarete şi Trandafiri,
istorie care-a fost un dezastru,
când am fost pus să o repovestesc
în faţa microfonului,
tot un fel de oglindă şi el, ca şi hârtia.
Deci.
Citez:
–
E groaznic să nu poţi vedea cuvintele acelea cu ochii copilului.
Le păstrez.
VII
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spun povestea aşa
cum a fost ea, fără înflorituri,
într-un dulce stil nou, cel puțin pentru mine,
o cetate fără femei
sau cu, dacă vrei şi toate vacanţele
şi prospeţimea serilor,
la mare,
când te ustură pielea şi dansezi
iar la sfârşit petreci noaptea într-o celulă,
tu, scârbosule,
pentru că ai 20 de șilingi austrieci în buzunar.
Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, Paralelisme și influențe culturale în lirica română actuală (2005) și a nouă volume de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câțiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (2010), Când nu mai e aer (2016) și Gerul dintre ei (2017).Longleaf Press a publicat o selecție din poezia sa, The Catalan Within (2007), iar Twisted Spoon Press, volumul Memory Glyphs (2009), cu poeme în proză de Cristian Popescu, Iustin Panța și Radu Andriescu.
În curând, la Editura FrACTalia va apărea antologia Oglinda la zi.
