„versurile pot fi atașante, chiar când e vorba de derizoriu, fiindcă ele conțin uneori o lumină aparte”
Pe Ioana Nicolaie o știți, nu credem că are nevoie de multe prezentări. Printre multe altele, scrie, și noi credem că o face tare bine. Este în primul rând poetă, dar a scris și câteva romane și cărți pentru copii. Anul trecut i-a apărut un nou volum de poeme, Autoimun (Editura Cartea Românească) și pe 25 ianuarie am fost să o vedem citind la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Între timp am citit cartea ei, colegul Arnoux a scris despre ea și acum i-am luat și un interviu:
Semne Bune: În ciuda viziunii romantice asupra trecutului, poezia a fost întotdeauna citită și scrisă de o mulțime mică de oameni. I-am putea numi privilegiați sau pur și simplu oameni cu o deschidere sufletească mai mare, oameni cu sensibilitate aparte. A spune că nu se citește poezie este fals, fiindcă numărul de cititori se menține destul de ridicat, dacă e să ne raportăm la numărul de cititori în general. Dar acestea sunt doar cifre și pe un poet nu-l interesează atât de mult. Ce v-a îndemnat pe dumneavoastră să citiți și mai ales să scrieți poezie?
Ioana Nicolaie: Întrebarea dvs. îmi amintește de Gabriel Garcia Marquez care relatează, în A trăi pentru a-ți povesti viața, cum Columbia tinereții sale era una a poeziei. Tradiția literară fiind construită pe acest gen, doar poeții erau acceptați ca scriitori importanți, doar publicând versuri puteai spera la o cât de firavă recunoaștere. Prin urmare, lupta sa de autor aflat la începutul drumului, a fost să rămână pe teritoriul prozei și, mai mult, să încerce să-l aducă pe acesta sub reflectoare. Nu a reușit decât mai târziu, în 1967, când a publicat Un veac de singurătate. Lucrurile nu au stat diferit nici în cultura noastră care, în secolul XX, a fost dublu vertebrată. Te poți raporta la ea luându-ți drept reper poeții (Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu etc.) sau prozatorii (Camil Petrescu, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu etc.). Totuși, neo-modernismul anilor șaizeci a strălucit în poezie. Autorii tineri de atunci – Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nichita Stănescu etc. –, ale căror cărți se tipăreau în zeci de mii de exemplare, au intrat imediat în manuale. Desigur că asta se datora unui anumit context socio-politic: după înghețul aproape total, după disoluția din obsedantul deceniu, literatura irumpea iarăși printre ruine. Cititorii erau primii care o vedeau.
În ceea ce mă privește, toate acestea îmi erau străine în copilăria mea petrecută într-un orășel înghețat în timp, în care trecutul și prezentul se suprapuneau, în care istorii 
străvechi țineau de adevăr mai mult decât pojghița artificială, cu educație socialistă și mâncare raționalizată, pe care trăiam. Sângeorz-Băi, locul în care m-am născut, fusese o veche stațiune balneară în Imperiul Austro-Ungar. În perioada comunistă a fost modernizat în acord cu viziunea generală de reconstrucție a patriei, două hoteluri de zece etaje au fost plantate lângă un deal superb, a apărut o fabrică și niște acumulări de blocuri cenușii, oamenii locului s-au rupt în două, unii devenind ai timpului nou și alții mergând mai departe, așa cum o făcuseră de sute de ani. De pe micul platou deluros unde se află încă locuința familiei mele, coborând pe ulița care întâlnea după o vreme asfaltul, începea lumea.
Când am mers la școală, am descoperit cărțile (familia mea păstra pe o etajeră, pe lângă Biblie – din care ne citea deseori tata – doar două, trei romane pe care le răsfoia mama). Memoram versurile cu mare ușurință, era de ajuns să citesc o poezie de trei, patru strofe o singură dată, cu atenție, și ea mi se așeza în cap. Apoi, în clasa a treia, am scris primul text, prilej de mare ilaritate pentru fratele meu mai mare. Nu m-am dat bătută și am început, într-o vacanță, un roman. L-am dus vreo douăzeci de pagini, urmărindu-mi cu opinteli personajele – niște copii fugiți de acasă -, pe care, o dată ajunse la Constanța, n-am mai reușit să le urnesc (nu știam cum arată un port modern, n-aveam habar cum s-ar putea ascunde niște puști de seama mea în cala unui vapor). Prin urmare, am știut încă de foarte devreme care-mi va fi calea. Și m-am ținut bine de ea.
SB: În seara lansării volumului Autoimun ați spus că vă imaginați altfel evoluția poeziei moderne. Cum anume credeați sau sperați că va arăta poezia anului 2014 pe când erați încă doar o cititoare sau vă aflați la primele încercări poetice?
IN: M-am jucat de-a poezia, dar și de-a proza în toți anii de școală. La nouă ani, când începusem romanul de care vă spuneam, mi-l închipuiam gata, frumos copertat și cumpărat deja de toți colegii de clasă. Pe-atunci încă îmi doream să vină niște străini care să mă înfieze și care să mă ducă departe. Câțiva ani mai târziu, când scriam povestiri SF, eram convinsă că în anul 2000 ne vom fi întâlnit cu extratereștrii și vor fi început deja călătoriile inter-stelare (mi-ar fi plăcut să devin eu însămi astronaut). La treisprezece ani, am intrat în librărie și mi-am cumpărat două volume de Tudor Arghezi (nu știu de unde aveam 14 lei, poate-i câștigasem eu, fiindcă-n vacanța aceea fusesem mult la cules de afine și de zmeură). Am debutat la șaptesprezece ani, în 1991, în revista Apostrof, cu poezie, și am fost extraordinar de fericită că s-a întâmplat asta. În tot acest timp, nu mi-a trecut niciodată prin minte viitorul an… 2014.
Se găsea, desigur, mult prea departe. Dar în studenție, când participam la ședințele Cenaclului Litere – moderat de Mircea Cărtărescu – și mă pregăteam pentru scrisul profesionist, începusem să mă gândesc la felurite metode care să resusciteze cumva poezia. Optzecismul, cu extraordinarii săi poeți – Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Florin Iaru etc. – o transformaseră într-o torță care, în anii aceia de după revoluție, își consumase deja combustibilul, pierzându-și aproape toată grandoarea. Apăreau din când în când volume noi, dar vacarmul general – vechile instituții de validare se scufundau sau, în cazurile fericite, se reconfigurau – nu le lăsa să ocupe prim-planul. Am citit Familia Popescu, de Cristian Popescu, într-un tren, prin anul trei, și cam tot atunci am găsit Xilofonul Simonei Popescu.
Cuvântul dominant al Cenaclului Litere era postmodernismul. Hibridizarea genurilor și ștergerea granițelor nu mai contrariau, nemaifiind, prin urmare, pericole. Spre finele facultății îmi era limpede că voi scrie poeme ample, cu infuzii de epic, că-mi voi lucra cărțile de versuri asemenea romanelor. Și așa s-a și întâmplat, mi-am construit narativ toate volumele de mai târziu, doar materialele folosite n-au fost asemănătoare. Dacă în Poză retușată (o carte care nu se mai găsește; a apărut în anul 2000, dar n-a mai fost reeditată) e vorba de dragoste și de deziluzie, în Nordul am făcut ghem copilăria, în Credința am încercat să găsesc clamele care ne fixează de propria realitate, iar în Autoimun, ultimul meu volum, mi-am pus dioptrii care măresc, încercând să văd cât mai detaliat nu doar prezentul, ci și părți concentrate de memorie. Boala, atât în sens fiziologic, dar mai ales în sens ontologic venise, iar urmele ei trebuiau surprinse la o rezoluție cât mai mare.
SB: Citind Autoimun am încercat să țin seama de sfatul dumneavoastră de a nu mă gândi la el ca la un volum despre boală și am reușit, astfel, să descopăr un alt înțeles al poemelor. Am renunțat și la ideea că este totuși un volum de autoficțiune și am citit versurile ca și cum n-aș ști nimic, ca și cum aș fi un alien căruia i s-a dat să citească un volum din care ar putea înțelege ceva din mersul lumii omenești. Și am descoperit omul, am descoperit sentimentul, migala de a recupera ceva din viață, din trecut, micile bucurii, relațiile cu ceilalți, gândul îndreptat asupra copilului, atât cel din autor, cât și al copilului Gabriel. Sunt versuri puternice, care mi-au rămas în minte. Cum ați scris acest volum, ce gânduri sau dorințe v-au îndemnat să recuperați în versuri o parte din existență?
IN: În ultimii zece ani am scris proză, atât una încă hibridă, ca în Cerul din burtă, cât și una pur epică, cu personaje care parcurg traseul picaresc al primilor ani post-revoluționari, ca în O pasăre pe sârmă. În plus, am dus la capăt două cărți pentru copii, Aventurile lui Arik și Arik și mercenarii (ultima publicată anul trecut la Editura Arthur). În acestea din urmă mi-am descoperit altă voce, mult mai relaxată și, în același timp, mult mai puțin controlată de reguli. Dacă poezia rimată și ritmată nu mai este dezirabilă în literatura actuală, din varii motive, o puteam exersa, iată, într-o feerie pentru cei mici. Dacă în volumele mele abordarea este mai curând gravă și emoțională, în cărțile pentru copii mă puteam, în fine, juca. M-am străduit să am și umor, am încercat să meșteresc cât mai multe ghicitori (în Arik și mercenarii se găsesc aproape pe fiecare pagină), am vrut să prefir în fiecare capitol câte un grăunte de grație.
Ideea cărții Autoimun a venit când am simțit pe propria piele ce enigmă năucitoare este autoimunitatea. Boala reală este într-adevăr cea care susține parte din rădăcinile volumului. Dacă aș fi optat pentru proză, aș fi scris o poveste în cel mai bun caz absurdă – ar fi ieșit, probabil, grotesc-întunecată. Am ales poezia, fiindcă ea are o cu totul altă textură, în straturile ei poți concentra, ca-n sculpturile călugărilor budiști, mai multe istorii deodată. În plus, versurile pot fi atașante, chiar când e vorba de derizoriu, fiindcă ele conțin uneori o lumină aparte. Am migălit până la urmă un volum despre sens și non-sens, despre cine suntem, sau credem că suntem, despre cum ne re-evaluăm continuu, căutând repere, tânjind după o cât de vagă clarificare.
SB: Ca bărbat, întotdeauna mi-am dorit să înțeleg ceva mai mult din acea parte minunată a feminității, care este experiența nașterii. Și crescând, am aflat, întrebând, citind, că este greu de transpus în cuvinte, și mai ales, este greu de început a transcrie în cuvinte. Totuși, când am descoperit volumul Cerul din burtă m-am simțit de parcă aș fi dat peste piatra filozofală. Doar volumul Laptele negru al Elifei Shafak mi-a mai dat această senzație. Poate că este vorba de pătrunderea într-o intimitate inaccesibilă, un fel de ochean întors, dar contează și felul în care este scris și volumul dumneavoastră este poetic, nostalgic, uneori insuportabil de dur, însă o experiență unică. Cum vă gândiți dumneavoastră la experiența scrierii acestei cărți?
IN: Cerul din burtă a fost o fractură în scrisul meu în sensul că nu a fost un volum plănuit, ci unul care a venit de la sine, luându-mă pur și simplu prin surprindere. În 
primii ani din noul mileniu, jurnalul pe care îl țineam încă din gimnaziu s-a modificat brusc când am rămas însărcinată. Încetul cu încetul au început să mă preocupe alte lucruri, alte subiecte, cele mai multe cu o compoziție complet nouă. Am ajuns destul de repede să scriu în două caiete, unul din care avea să se desprindă mai târziu cartea viitoare și altul cu notații uzuale, în cea mai mare parte irelevante. Am migălit apoi Cerul din burtă când băiețelul meu era încă foarte mic și foarte solicitant – îmi amintesc și acum cât de disperată eram din cauza lipsei totale a timpului de lucru; hotărâsem, la un moment dat, să mă trezesc, în ciuda oboselii cronice, la cinci dimineața, ca să pot avansa măcar puțin în carte, însă n-am reușit să continuu programul mai mult de o săptămână. Când în primăvara lui 2005 am terminat volumul, știam că trebuie să mă grăbesc cu publicarea, fiindcă tema – aventura femeii care devine deodată ghid al unei ființe noi ce se-apropie de lume -, deși nu mai fusese până atunci abordată, era cu adevărat străveche. Cerul din burtă a suspendat cel puțin un tabu – al inexpresivității artistice a gravidității – și a avut parte de o primire bună, empatică, nu doar din partea cititoarelor, ci și din partea criticilor literari bărbați. În toamna trecută am lansat varianta suedeză, Himlen i magen (tradusă minunat de Inger Johansson), iar anul acesta îi va urma cea bulgară. În fiecare cultură în care pătrunde trebuie să se racordeze unei tradiții, mai receptive sau mai puțin receptive la subiectele considerate până nu demult marginale. Mă bucur că deja are un drum, i-l doresc cât mai ramificat și, dacă se poate, fără nicio fundătură.
SB: Sunteți și scriitoare de literatură pentru copii. Ca fost copil și actual cititor, de dragul nostalgiei, al cărților pentru copii, îmi dau seama de dificultatea acestei întreprinderi. Copiii sunt cruzi când e vorba de povești, se plictisesc și nu acordă o a doua șansă, așadar cred că e mult mai greu să scrii pentru un copil decât pentru un adult. Cum scrieți literatură pentru copii?
IN: Într-un fel ciudat, am scris cărțile mele pentru copii exact când mă simțeam mai rău în viața reală. Au fost un fel de refugiu, de terapie prin imaginație, de 
străpungere a derizoriului cu ajutorul fanteziei. M-am bucurat să scriu pentru cei mici, fiindcă am fost mult mai puțin constrânsă nu doar formal (am putut să mă exprim, în fine, fără să neglijez rima), ci și în ceea ce privește inventarea unui spațiu, clar cartografiat, cu personaje simpatice și întâmplări imprevizibile. M-am simțit liberă și nu m-am îndoit nicio clipă că literatura pentru copii – atât de puțin prețuită la noi, fără cronici și exclusă din sistemul premiilor literare – are cu adevărat un sens. Am participat la tot felul de evenimente cu copiii și felul în care știu ei să se raporteze și să trăiască ficțiunea este cu adevărat entuziasmant.
Pe cei mici nu-i poți păcăli, de aceea, dacă îți lipsește acea doză de insolit care să-i provoace și să le antreneze curiozitatea, mai bine nu scrii nimic. Sunt câțiva autori la noi care își închipuie că un text sprințar, cât mai fără sens, asezonat cu niscaiva jocuri de cuvinte și cu poante lexicale răsuflate e exact ce-și dorește un copil. Nimic mai greșit, nimic mai deplasat. Cititorii mici au nevoie, poate mai mult decât cei mari, de profunzime, de rafinament, de grație. Și ei au cărți de căpătâi, și ei își așază în suflet pagini pe care le vor ține aproape întreaga viață. Prin urmare, mă voi strădui să scriu pentru copii și în continuare. În vara aceasta sper să duc la capăt un fantasy în care aluvionez mai multe povești care au apărut din interacțiunea cu un grup de copii de la Școala Germană Hermann Oberth, grup cu care lucrez de câțiva ani.
SB: Aș vrea să vă propun un mic joc: l-aș ruga pe Gabriel să ne spună ce cărți îi plac lui și să îmi spuneți și dumneavoastră ce cărți ați recomanda unui copil.
IN: Gabriel se apropie de 11 ani, ceea ce înseamnă că are deja un trecut de cititor. Parcurge volume în română și în germană –uneori și în engleză – cu aceeași bucurie. Începutul a fost cu poveștile mele sau ale tatălui său (care i-a istorisit vreme de vreo doi ani o poveste fără sfârșit care avea două personaje memorabile, Leul și Clovnul), dar mai ales cu acel citit de fiecare seară atât de necesar oricărui micuț. Când a deprins singur literele, nu l-am aruncat brusc în vâltoarea paginilor. Totuși, din clasa a III-a începând, orice carte pe care o parcurge i se pare ”cea mai frumoasă dintre toate”. A fost prieten de cursă lungă cu Habarnam, l-a iubit pe Apolodor, i-a tremurat inima pentru Tom care dădea mereu peste Joe Indianul, a plâns pentru Micul Prinț, a fost călăreț al dragonilor cu Cornelia Funke, știe cum sunt oamenii de tinichea, a râs cu Enciclopedia zmeilor, a vrut să crească și să se micșoreze precum Alice, a fost detectiv cu Emil al lui Erich Kastner, a călătorit cu Fram și i s-a umplut sufletul de jale când s-a topit omul de zăpadă al lui Cezar Petrescu. Acum citește Povestea fără sfârșit de Michael Ende și Inimă de cerneală de Cornelia Funke.
În ceea ce mă privește, cum lucrez într-o școală, recomand destul de des cărți copiilor. N-o să fac însă acum o listă, fiindcă ar trebui să o particularizez pentru fiecare an de ciclu primar. Ce vreau însă să subliniez este importanța adecvării la vârstă: este inacceptabil, de pildă, să-l recomanzi pe Creangă, cu limba lui regională și cu expresiile care-i pun probleme și adultului, unui copil mic. La fel, e lipsit de tact să-l expui băilor de cruzime din unele basme de notorietate (de la Capra cu trei iezi la Soacra cu trei nurori) sau din tot felul de textulețe care ni s-au servit nouă pe vremuri (cine nu-și amintește de copilul săgetat de tătari, de fetița cu gâsca în brațe care moare pe un pod ce sare în aer, de puișorul acela care nu-și ascultă mama și îngheață etc.?). La fel de rău este să recomanzi cărți ca La Medeleni sau Cireșarii încă din clasele mici, cum am auzit că fac o mulțime de învățătoare zeloase.
SB: În istoria literaturii s-au întâlnit mai multe cazuri de soț și soție, ambii scriitori. Îmi vin în minte, în istoria recentă, Paul Auster și Siri Hustvedt sau Jonathan Safran Foer și Nicole Krauss. Cu toții sunt autori de succes și acesta este și cazul Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu. Vă criticați scrierile unul celuilalt, vă ajutați sau scrisul este ceva solitar și nu interferează cu viața de cuplu?
IN: Sinceră să fiu, eu nu mă simt chiar o autoare de succes, oricum nu am nimic de-a face cu notorietatea lui Mircea. Legat de ceea ce scriem, îmi vin în minte doi școlari ce tocmai dau un extemporal. Sunt doar ei cu foaia pe masă, și-au pregătit încă un stilou de rezervă (în cazul lui Mircea, un pix cu gel), nu se uită nicidecum în stânga sau în dreapta, se concentrează, își văd cât pot ei de bine de treabă. Abia când termină lucrarea, după ce au recitit-o de câteva ori, îndrăznesc să o ducă la catedră. Și-acolo dau tot peste ei, cu ipostazele schimbate, fiindcă au devenit între timp profesorii care evaluează. Prin urmare, nu ne arătăm niciodată textele în lucru, aproape că nici nu vorbim despre ele. Dar la sfârșit, când stăm țepeni pe scaunul de lemn de la catedră, nu vrem să ne scape nicio greșeală. Numai așa ne putem fi cu adevărat de ajutor, misiunea de prim cititori nu e nicidecum una ușoară.
SB: Întrebarea aceasta s-a născut dintr-o tristețe. Am văzut, cu groază, cum în anii trecuți o parte din oamenii buni ai culturii române au fost supuși unui linșaj mediatic de o extremă cruzime. Am fost și sunt solidar cu ei și am luat atitudine, atât cât am putut, m-am revoltat. Am încercat să îmi imaginez cum v-ați simțit dumneavoastră și Mircea Cărtărescu în timpul acela. Mi-a fost aproape imposibil, ca atunci când citești sau afli despre ceva care pare mai degrabă fantastic. Cum ați supraviețuit, cum v-ați păstrat demni, cum ați reușit să continuați să scrieți?
IN: A fost o perioadă complicată atunci, în fiecare zi ne întrebam dacă nu e cazul să renunțăm la tot și să plecăm definitiv din țară. Nu-mi venea să cred că e posibilă atâta minciună, atâta ticăloșie, atâta rea credință. Nu înțelegeam cum de se pot aduna într-un studio de televiziune niște securiști dovediți ca să arunce cu lături fără să fie trași imediat la răspundere. Nu pricepeam – cum nu pricep nici azi – cum de a fost minimalizată revolta papioanelor, cum de a fost distrus ICR-ul, cum de au fost mânjiți public cei mai prețuiți intelectuali de azi. Probabil că în 2012, vara, lumea românească a deraiat cu știința – sau neștiința – majorității de pe șine. De atunci, mă simt într-un fel de provizorat, nu-mi fac planuri pe termen lung, nu știu ce va urma. Nu mai e nimic securizant în jurul meu, mi-am pierdut iluzia – dobândită viral într-un 1989 pierdut – că voi trăi într-o societate onestă, dreaptă și care-și încurajează valorile.
SB: Mărturisesc că Mircea Cărtărescu înseamnă mult pentru mine. Am crescut citindu-i cărțile și m-a inspirat de-a lungul anilor. La fel și cărțile dumneavoastră, chiar dacă le-am descoperi mult mai târziu. Dar știu că omul este altfel decât scriitorul. Cum sunt scriitorii în viața de zi cu zi? Cum este Ioana Nicolaie când nu scrie? Cum este Mircea Cărtărescu?
IN: Tot ca doi școlari. Destul de încurcați că mereu li se cere ceva, că trebuie neapărat să se descurce. Eu mă lupt să-mi procur timp pentru scris, însă e greu, sunt o mulțime de lucruri care invadează, de la slujbele noastre (de mai mulți ani predau română și cursuri de literatură pentru copii în școli private, iar Mircea este profesor de peste treizeci de ani), până la organizarea vieții zilnice. Am scris Autoimun doar în vacanțe. Acum, de pildă, aștept cele două luni de vară ca să-mi pot continua proiectele. Mircea e foarte disciplinat și-l admir pentru eficiență. Face enorm de multe lucruri (de la cursurile pe care le predă la facultate, la evenimentele în țară sau în străinătate la care participă, de la jurnalism – vreme de zece ani și-a predat în fiecare săptămână articolul – la dusul copilului la școală), însă nu se plânge niciodată.
SB: Ce părere aveți despre blogurile și revistele literare on-line?
IN: Sunt o redută care încă mai rezistă, multe sunt scrise cu asumare și cu pasiune. Cum însă intervențiile de pe blog nu au pretenția de obiectivitate – gustul e mereu cel care contează – nu își propun să contureze ierarhii. Cu atât mai puțin pot face asta rețelele de socializare. Prin urmare, receptarea literaturii probabil că se va face tot mai aleatoriu, tot mai atomizat. Cărțile noi vor fi aidoma unor picături ce cad la întâmplare în mare. Cât încă sunt în aer se văd, dar după ce le vor înghiți valurile, aproape că li se va șterge urma. Blogul pe care-l voi regreta mereu este Terorism de cititoare al lui Luciat. Mă bucur că încă există Aberoscopul Mihaelei Ursa și Dialoguri în oglindă al lui Ciprian Măceșaru. Trec zilnic pe Bookaholic, Agenția de carte, SemneBune și altele asemănătoare. Oamenii din spatele lor îmi dau speranță.
(Interviu realizat de Ion-Valentin Ceaușescu. Notă: În afară de prima poză, care este realizată de mine, celelalte poze din articol fac parte din arhiva personală a Ioanei Nicolaie)
