M-am uitat de două ori pe lista de titluri semnate de Cristina Nemerovschi. Am recitit ultimul interviu cu ea, semnat de Andreea Tănase, în 2014. Pe bune, cine mi-a furat „timesheet”-ul? Cârcotașii (nu doar criticii) spun că scrie foarte mult, că nu apucă un roman să se așeze în memoria afectivă a cititorului că este devorat de următorul titlu. Tot ce-i posibil, dar vânzările infirmă acest lucru, titlurile se reeditează, deci, public există și este avid de orice scrie Cristina. Cum publicul este format preponderent din tineri, nu îmi rămâne decât să mă bucur că adolescenții mai și citesc, nu doar freacă „smartu” prin mall-uri sau își fac doar selfie-uri prin librării.
„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” este a paisprezecea carte semnată de tine. Ce aduce nou față de cele de dinaintea ei?
Cristina Nemerovschi: Aduce nou în primul rând tema, care este cea a tulburărilor psihice, o temă pe care nu am explorat-o în profunzime și detaliat în romanele anterioare; tangențial, doar în Rockstar, unde personajul principal suferă de depresie, dar acolo se insistă ceva mai puțin pe simptomele bolii, și mai mult pe încercarea de împăcare cu trauma care a declanșat-o.
În „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” este vorba atât despre depresie, cât și despre anxietate și atacuri de panică, narcisism, bipolaritate și psihoze. Este prima carte pentru care chiar m-am documentat; sigur, nu am ales nici de această dată un subiect aleatoriu pe care să-l studiez și despre care să scriu – am folosit în roman experiența pe care am avut-o eu cu anxietatea, de acolo a pornit totul. Practic, cartea s-a scris exact în perioada în care eu luptam cu atacurile de panică și cu anxietatea, iar simptomele Anei erau în mare parte simptomele mele. Dincolo de asta, am citit mult despre celelalte tulburări psihice, pe care nu le-am trăit pe pielea mea, dar care au ajuns cumva să mă intereseze, vrând-nevrând. Mi-am dorit ca, dincolo de a fi un thriller care să se citească cu sufletul la gură, “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să-i ajute pe acei cititori care se vor regăsi în personaje. Și se pare că exact asta s-a întâmplat. Nu mă așteptam la avalanșa de mesaje pe care le-am primit după apariția cărții, în care o grămadă de cititori îmi povesteau cum au fost și ei în situația Anei, sau a lui Sagri, sau a lui Cris. Citind-o, mi-au mărturisit că au avut sentimentul că sunt înțeleși și că nu mai simt acea singurătate care îți este impusă de etichetele pe care le lipesc cei din jurul tău.
O altă noutate ar fi și că este o carte “polițistă”, cum a fost numită în unele recenzii. Cititorii spun că au fost foarte surprinși de deznodământ, iar asta m-a bucurat, pentru că nu prea am mai scris până acum mistery sau crime, adică genul ăla de carte care să te facă să mori de curiozitate cine se dovedește a fi vinovatul, la final. În general, în cărțile anterioare, dacă a fost vorba despre o astfel de dramă, am avut tendința de a dezvălui vinovatul chiar din primele pagini, pentru că am vrut să mă concentrez pe altceva – cum am făcut în “Pervertirea”, de pildă.
Cum sunt privite în România bolile psihice?
CN: Categoric, cu prejudecăți și intoleranță. Oamenii care privesc și judecă nici nu sunt informați, nici nu sunt open-minded, mulți dintre ei, iar tot ce este diferit în jurul nostru automat este etichetat ca fiind greșit. Din cauza presiunii sociale, cei care suferă de diferite tulburări psihice se tem să ceară ajutorul unui medic psihiatru, sau chiar să meargă la psihoterapie, iar asta este o mare greșeală. Cu ajutor specializat, oricine poate ajunge să ducă o viață funcțională și împlinită. De fapt, ziua în care m-am hotărât să scriu romanul a fost cea în care am citit pe un forum, dedicat persoanelor cu anxietate și depresie, povestea unei tinere care s-a sinucis pentru că nu mai credea că s-ar putea face bine. Sigur că s-ar mai fi putut face, dar a fost copleșită de lupta pe care trebuia s-o ducă cu boala, pe de o parte, și cu părerile celor din jur, pe de altă parte.
“Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” asta vrea să spună, în final: că te poți pierde, dar te poți și regăsi oricând. Că merită să lupți.
M-a bucurat că am primit multe reacții și de la persoane avizate, medici psihiatri, terapeuți, și toți mi-au spus că, dincolo de valoarea literară, romanul chiar ar putea să le ajute pacienții.
S-a schimbat Cristina Nemerovschi de la “Sânge satanic” încoace, trecând prin „nymphette_dark99”, „Păpușile”, și acum “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”?
CN: Uite, da, chiar vorbeam de curând cu cineva despre mesajul celor mai recente trei romane ale mele: „Păpușile”, „Rockstar” și “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, care este sută la sută un mesaj pozitiv. Cele trei te îndeamnă să lupți să îți găsești drumul, să nu renunți atunci când totul devine dificil și incert, să iei fiecare zi și să profiți din plin de ea, fără așteptări, doar cu bucurie, să ierți și să mergi mai departe, să înțelegi, să afli, să cunoști, să iubești. În același timp, nu este acolo vreun optimism rupt de realitate, sub nicio formă. La fel ca în trilogia “Sânge satanic” și în seria cu Vicky, și în aceste cărți este prezentă critica socială, ironia la adresa oamenilor neasumați, care merg înainte doar din inerție. Autenticitatea și sinceritatea personajelor din cărțile mele nu s-au schimbat deloc, și cred că așa se explică și faptul că am reușit să-mi păstrez cititorii de la prima până la a paisprezecea carte.
Dacă mă întrebi despre omul Cristina Nemerovschi, chiar sper să fi trecut prin mai multe etape de când scriu, pentru că așa mi se pare firesc. Îmi place să cred că toate experiențele din viața noastră ne fac mai bogați și mai compleți.
Pariezi pe autorii clasici sau pe cei de azi? Care crezi că vor fi mai îndrăgiți peste 100 de ani?
CN: Aici, un răspuns echilibrat, care să fie și pe placul oamenilor conservatori sau al celor cărora pur și simplu le e lene să mai citească și să mai descopere ceva dincolo de “Punguța cu doi bani” sau de “Roșu și negru”, ar fi acela că fiecare perioadă a avut cărțile ei reprezentative, că toate sunt la fel de bune, că scriitorii morți sunt de neegalat și așa mai departe. Eu n-o să dau însă acest răspuns. Trebuie să fim conștienți de faptul că mulți autori clasici sunt extrem de supraevaluați. Că marele merit al multora dintre ei este doar că a trecut timpul peste cărțile lor. Că numele lor au mers din gură în gură, în lipsa altora mai bune, că o doză de snobism sau de lipsa alternativelor din partea cititorilor i-a împins tot înainte. Despre unii se vorbește astăzi din inerție, dar nimeni nu-i mai citește, pentru că efectiv sunt ilizibili pentru aceste vremuri. Oamenii nu se mai regăsesc în acele personaje, în acele sentimente, ideile s-au banalizat deja. Or, cam asta înseamnă să nu poți trece testul timpului – când 95 la sută din tineri afirmă azi că nu pot citi “Ion” pentru că este plictisitor și nu le spune nimic, înseamnă că “Ion” nu a avut o valoare universală, ci a fost bun pentru timpul lui și cam atât.
Cred că azi există infinit mai multe posibilități de a da o carte genială. Acum avem și metaliteratura, capacitatea de a înțelege ce s-a scris în trecut și de ce s-a scris în felul în care s-a scris, iar această distanțare și obiectivitate îmi place teribil. Să înțelegi toate stilurile, dar să îl alegi pe al tău, asta mi se pare libertatea absolută în artă. Azi o avem, scriitorii din trecut nu au avut privilegiul ăsta.
Ai luat o pauză de la scris și te-ai dedicat activității de traducător. Cum se împacă cele două?
CN: Este ceva foarte, foarte interesant. Să traduci și să scrii sunt două activități care au multe în comun, dar sunt într-un fel și foarte diferite. Cred că un traducător ar trebui mai întâi să fie scriitor; sigur, este un caz ideal, și nu poți cere tuturor traducătorilor să îndeplinească acest criteriu, dar eu îmi dau seama traducând cât de mult contează că am experiență ca scriitor. Trebuie să intri în mintea autorului pe care îl traduci și apoi să așterni povestea pe foaie, adaptată limbii în care scrii tu, dar păstrând savoarea originalului. Nu este deloc ușor, dar pentru mine este o provocare mai mult decât binevenită, am adorat fiecare moment.
Dacă mă gândesc la ce nu au în comun scrisul și tradusul, ei bine, pentru mine, care scriu foarte repede, tradusul este cu adevărat muncă. O pagină tradusă este echivalentul a zece pe care le-aș fi scris din cartea mea. În timp ce atunci când îmi scriu propriile cărți nu mă gândesc deloc la succesiunea cuvintelor, nu mă opresc ca să le aleg pe cele mai potrivite, ci totul vine natural, de la sine, când traduci totul este o decizie. Care expresie e mai potrivită, ce păstrezi, ce schimbi, ce alegi dintr-un șir de sinonime, cum faci să fie atractivă cartea pentru cititori, lași note de subsol sau nu, adaptezi la România sau păstrezi versiunea originală etc. Sigur, asta pentru că am vrut să iasă totul cât mai bine, m-am implicat foarte mult, am ales să lucrez pe text până ce am fost mulțumită. Vreau ca cititorii să se bucure de cea mai bună variantă posibilă a cărții respective.
Ce ne mai pregătești?
CN: Lucrez la trei traduceri, trei romane care vor apărea anul acesta la Editura Herg Benet, în colecțiile dedicate autorilor străini. Thrillerul psihologic “Fata cea bună”, de Mary Kubica, romanul pentru adolescenți (și nu numai) „Inima mea și alte găuri negre”, de Jasmine Warga. Al treilea este un thriller/mistery pentru adolescenți, “One of Us Is Lying”, de Karen M. McManus, pe care-l voi traduce la vară.
În ce privește cărțile mele, am patru sau chiar cinci în minte. Romanul “Răzvrătiții”, în care fanii lui Vicky își vor regăsi idolul, de data asta în rol secundar. Mai am un thriller/roman de dragoste, care se petrece în lumea circului, un roman care încă nu are un titlu. “Cronicile fetei lup”, un spin off la trilogia “Ultima vrăjitoare din Transilvania”, apoi o continuare la “Sânge satanic”, dar din perspectiva altui personaj. Și partea a treia din seria cu Vicky ?
Până mă voi apuca însă din nou de scris – la vară, cel mai probabil –, lucrez la o ediție revăzută și adăugită a “Ultimei vrăjitoare din Transilvania”, care va apărea la Bookfest, la traduceri, și pregătesc câteva lansări prin țară ale “Zilelor noastre care nu vor mai fi niciodată”.
Ultimul interviu cu Cristina Nemerovschi îl găsiți aici.
