Cristina Nemerovschi în dialog cu SemneBune – partea I

Nu încerc să o mai prezint pe cu clasicele detalii despre şcolile absolvite, activitatea literară sau premiile obţinute, pentru că în primul rând nu este nimic clasic de spus despre ea, iar în al doilea rând, dacă este ceva de ştiut, sigur ştiţi deja. este prezentă în viaţa cititorilor ei prin blog, Facebook, revistele la care scrie, lecturile publice şi târgurile şi lansările de carte la care participă şi, bineînţeles, prin cărţile pe care le publică cu o frecvenţă de invidiat. După apariţia ultimei sale cărţi, Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes, am decis să o descoasem într-un . Pentru că răspunsurile Cristinei la întrebările noastre au depăşit cu mult aşteptările de volum şi entuziasm din partea ei, vom publica interviul în două părţi.

 
540191_511240778915875_1151700751_n1 
 
SB: Tocmai am citit ultimul tău roman, Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes, aşa că voi începe cu el şi voi exclama: ce-ţi veni, Nemerovschi, să scrii un roman pamflet, după ce ne-ai obişnuit cu alcool, sex şi unicorni!? De unde a apărut Gigi Anghelescu?

Cristina Nemerovschi: Gigi Anghelescu, de fapt, e mai bătrân decât multe alte personaje ale mele, și la propriu și la figurat, fiindcă de romanul ăsta m-am apucat cândva pe la sfârșitul lui 2010, imediat după ce apăruse Sânge satanic. Inițial, a pornit ca o povestire, publicată în revista EgoPHobia, și a avut mare succes – oamenii au început să întrebe dacă povestirea nu va avea și o continuare, a fost preluată de multe alte reviste, jucată ca scenetă de studenții de la UNATC, ba chiar a primit și o recenzie (lucru neobișnuit pentru o singură povestire, mai ales una publicată pe net). După episodul ăsta, am mai scris alte 5-6 povestiri cu Anghelescu, legate între ele, apoi l-am uitat, prinsă cu , pe urmă cu restul trilogiei, cu nymphette

Însă, în timp, scriind și publicând romanele astea, am întâlnit tot soiul de personaje prin lumea literară, puțin spus bizare – mai degrabă, neverosimil de ieșite de comun, încât de făceau să te întrebi dacă nu cumva scăpaseră de la spitalul de nebuni. Mi-am dat seama că materialul pe care îl scrisesem deja cu Anghelescu, amestecat cu această faună neobișnuită care se încăpățâna să-mi iasă în cale, ar face un roman pamflet destul de reușit.

Mulți m-au întrebat dacă Anghelescu e “cineva” din lumeanoastră literară, dacă are un corespondent, așa cum are de pildă personajul Sabina Fleică-Marin. E și nu e. Anghelescu e un mix de multe tipologii întâlnite de mine, fără a împrumuta prea multe trăsături însă de la un singur specimen. Dacă îl privești cu atenție, Anghelescu e o combinație destul de ficționalizată, pentru că nu prea întâlnești în lumea literară amestecul ăsta al lui de invidie și în același timp candoare, de revoltă și în același timp de vulnerabilitate. Dacă aș fi avut un singur model pentru Anghelescu, mi-ar fi ieșit mai puțin interesant.

M-am distrat enorm scriind cartea asta! A fost singura carte care m-a dat de gol că lucram la ea în timpul programului de job – de fiecare dacă când scriam, râdeam cu poftă, iar toți în jur exclamau amuzați: “Iar scrie Cristina la Cum a ars-o Anghelescu…!”

În afară de asta, chiar simțeam nevoia să scriu și o carte mai puțin densă, mai ușurică, cu umor de la cap la coadă, chiar și… mai cuminte, la urma urmei (obiectivul ăsta nu știu dacă a fost atins!). O carte despre care probabil n-o să se spună – spre deosebire de celelalte romane ale mele – că a schimbat viața cuiva, dar care cu siguranță o să te facă să mori de râs.. Poate doar mai taie cheful unora de-a deveni scriitori. În sensul ăsta ar putea să schimbe totuși viețile. (Râde)

 SB: Ai mai publicat o carte care nu se încadrează în stilul tău şi în aşteptările publicului de la tine: Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi. Cum s-a născut această carte?

Cristina Nemerovschi: La un moment dat, primeam foarte multe întrebări de la cititori și nu reușeam să răspund la toate – multe erau interesante, meritau desigur un răspuns, și mai aveau o trăsătură: într-o formă sau alta, se repetau. Oameni diferiți voiau să afle aceleași lucruri despre cărțile mele. Așa că am făcut un anunț pe blog că voi publica o carte de dialoguri cu cititorii, și oricine a putut să-mi lase acolo, pe blog, o întrebare, timp de o lună sau așa ceva. S-au adunat niște întrebări foarte faine!

Eu îmi dau seama că o întrebare e bună atunci când nu știu ce să răspund la ea din prima, când mă pune pe gânduri, când mă trezesc că merg pe stradă și încă o am în minte. Am mai selectat câteva întrebări primite prin interviuri, care dădeau răspunsuri ce, credeam eu, ar interesa cititorii, pe urmă am împărțit cartea în teme mari, cum ar fi Literaturași Rock-ul, Filosofia, M., De ce scriu, Cum scriu, România, Controversele etc. Am povestit acolo și destule întâmplări din viața mea, despre părinți, adolescență, lucruri care am văzut că îi interesau pe cei care mi-au pus întrebări.

De fapt, e o carte featuring, pentru că este scrisă în aceeași măsură de mine, cât este scrisă și de cititori. Din ce am văzut până acum, și-a atins scopul în multe feluri, pentru că a ajuns și la oameni care nu îmi citiseră niciun roman, iar Ce facem cu România? i-a convins să meargă să le caute în librării.

În ce privește așteptările publicului, nu îmi place să mă gândesc că el vrea de la mine un anumit stil sau anumite teme… În special în timp ce scriu prefer să nu mă gândesc la asta, pentru că m-ar deruta complet. Îmi place să cred că singura așteptare a publicului de la mine este să scriu o carte bună.

SB: Am înţeles cum şi de ce ai scris Ce facem cu România, dar la titlul acesta cum s-a ajuns? Chiar ai dezbătut cu cititorii încotro se îndreaptă ţara? La ce concluzie aţi ajuns?

Cristina Nemerovschi: Cărțile mele se cam împart în două categorii opuse: cele la care am mai întâi titlul și pe urmă scriu cartea (așa s-a întâmplat cu nymphette_dark99, Ani cu alcool și sex, Păpușile), și cele la care îmi bat capul săptămâni întregi în căutarea unui titlu și parcă nu apare nimic care să se potrivească mănușă, până când un nume pentru ele sare parcă de nicăieri, când mă aștept mai puțin (așa a fost cu și Rezervația unicornilor). Ce facem cu România a făcut și ea parte din a doua categorie. Habar n-aveam cum s-o numesc, sincer. Bine, avea deja ca subtitlu Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi, dar mai căutam un titlu puternic, ceva care să rezume ideile din carte. Așa că m-am întrebat cum aș descrie volumul ăsta în 4-5 cuvinte, și mi-am dat seama că ideea la care se ajungea mereu, indiferent de unde ar fi pornit discuția, era asta: România, încotro? Fie că vorbeam despre scris, despre statutul autorului de literatură în România de azi, fie că discutam cu cititorii despre prejudecățile cu care sunt priviți tinerii inteligenți și dezinhibați, treaba asta cu România în derivă revenea ca un leitmotiv. Acolo sfârșeau toate întrebările, de fiecare dată. Și m-a impresionat într-o anumită măsură cum cititori ai mei foarte tineri, adolescenți, de fapt, erau atât de preocupați de lipsa de perspectivă a societății. M-a și întristat, desigur, pentru că eu nu prea văd viitorul în roz. Așa mi-am dat seama că ăsta trebuie să fie titlul, Ce facem cu România. Cu semn de întrebare sau fără.

Am încercat să dau și un răspuns sau, mai degrabă, să ofer o încurajare oamenilor care m-au întrebat ce facem cu România: le-am spus că, atunci când țara ta te dezamăgește, tu trebuie să continui să crezi în tine. Să nu te descurajezi când România îți va minimaliza și strica realizările, pentru că ele sunt făcute în primul rând pentru tine, pentru ca tu să fii mulțumit cu cine ești. Un om e mai important decât o țară – o țară nu-i nimic, la urma urmei, e doar o convenție.

SB: Eşti o scriitoare foarte prolifică. Ai publicat prima carte, Sânge Satanic, în 2010. În cei patru ani scurşi de atunci, ai mai publicat încă 6 cărţi. Cum ai reuşit? Ai o disciplină a scrisului? Cum arată o zi din viaţa scriitoarei Cristina Nemerovschi?

Cristina Nemerovschi: Nu am deloc o disciplină, sunt cât se poate de haotică, de împrăștiată, de multe ori scriu trei sferturi de roman și pe urmă mă întreb unde mama dracu’ l-am pus, că nu-i pe nicăieri. Nu scriu zilnic, uneori nu scriu nici săptămânal, îmi iau pauze în care doar citesc, scriu și noaptea, și dimineața, și la prânz, și seara, nu am nici măcar un loc al meu în care obișnuiesc să scriu. Depind foarte mult de stările mele și în general nu pot și nu-mi place să controlez o carte. Scriu relativ egoist, pentru că nu mă gândesc decât la exorcizarea demonilor proprii și mai puțin la plăcerea viitorului cititor. Nu am scheme, nu am idei principale notate pe foi, am doar stări și imagini în cap atunci când încep prima pagină a unei cărți. Și cam știu de fiecare dată cum vreau să se termine. Sfârșitul este foarte important, el transmite cea mai multă emoție cititorului.

Nu prea știu să-ți spun cum arată o zi din viața mea, pentru că în general nu seamănă foarte bine între ele. E ceva la care am ținut dintotdeauna, ca zilele mele să nu fie identice, să fug cu orice preț de monotonie, de rutina care ajunge să te depersonalizeze. Chiar dacă nu ai posibilitatea, fizic, să te trezești luni pe vârful unui munte, marți pe plajă, miercuri într-o casă străină, iar joi pe o insulă pustie, cred că e important să ai măcar o experiență nouă în fiecare zi, să faci ceva ce n-ai mai făcut, să gândești ceva ce n-ai mai gândit, să simți ceva surprinzător. Uite, poți încerca în fiecare zi să asculți o melodie necunoscută, inedită. Sau să intri într-o librărie și să citești o pagină dintr-o carte, la întâmplare. E bine pentru tine să-ți păstrezi o curiozitate față de tot, o deschidere. Iată, poți începe prin a asculta o formație despre care credeai că n-o să-ți placă, sau să vezi dacă poți gusta un scriitor despre care aveai o părere proastă (poate în urma unor idei preconcepute). Sau, când ești nervos și prea prins în prezent, deschide un album cu fotografiile tale de când erai mic. Felul în care simțim e mai important, pentru a rupe rutina, decât locurile în care mergem sau lucrurile pe care le facem. Mie îmi place să-mi provoc stările, să mă joc cât mai mult cu ele, și cred că asta e bine până la urmă pentru scris.

Uite, pot să-ți spun cum a arătat ziua de ieri, pentru că e o perioadă “de lucru”, în care scriu la romanul Păpușile. M-am trezit și am scris cu laptopul în brațe. Am stabilit cum va fi împărțit romanul, am scris 15-20 de pagini, am retușat ceva care nu-mi dădea pace. Pe urmă am ascultat muzică și am intrat pe Facebook. Am citit mesaje superbe și m-am simțit din nou fără cuvinte. Printre mesajele de la cititori, era și unul care n-avea ce căuta acolo. Un prost (al 994-lea) mă amenința cu moartea dacă mai public romane, fiindcă, zicea el, de când scriu eu cărți “femeilesia luaton cap si nu se m-ai uita la mn”; l-am înjurat foarte expresiv, l-am trimis acolo, la mama lui, după care l-am blocat. Am vorbit vreo oră cu cititorii. Am o cititoare de 12 ani care îmi trimite o dată la câteva zile o poezie inspirată de cărțile mele. E supercute. Cred că strânge în curând un volum. (Râde). Am primit poze cu cărțile mele, m-am bucurat să văd că se plimbă în tot felul de locuri exotice. Am mai ascultat ceva muzică, am mai scris 5-6 pagini din Păpușile, după care am plecat la maică-mea. Acolo m-am distrat teribil fiindcă maică-mea mi-a povestit cum a chemat pe cineva de la primărie să-i mute bătătorul de covoare din fața blocului și cum o deranjează vecinul de deasupra fiindcă dimineața, când face clătite, bate ouăle. Am adunat material pentru vreo alte 5-6 romane pamflet, am plecat. Am deprimat teribil o bătrână, în stația de autobuz, fană Sandra Brown – biata bătrână întreba în fața unui chioșc de ziare dacă Sandra mai publică vreo carte în toamna asta. Eu, habar n-am prin ce raționament pervers, eram convinsă că romanciera a murit de ceva vreme, așa că i-am spus bătrânei – “a murit, doamnă”. Femeia a dus o mână la piept și, cu ochii aproape în lacrimi, a exclamat ca despre o veche prietenă: “Vai, săraca… Ce-o fi avut?!”

Era o după-amiază superbă, așa că am lungit drumul spre birou, m-am plimbat prin parc până am făcut bășici în talpa dreaptă. Am văzut oameni plimbând nervoși de mână copii pe care nu-i iubesc și pe care nu-și doresc să-i cunoască, și copii smuciți și loviți de părinți, cu o privire de scârbă și plictis deja întipărită pe față, dar și de resemnare și deja prostie, copii care nu vor afla niciodată pe ce lume trăiesc. Mi-a venit să-i împing în lac și pe unii, și pe alții. Cupluri în care el privea stingherit în jur, jenat că ea are fundul prea mare în blugii ăia albastru deschis, în timp ce ea privea în jur cu teamă să nu fie cineva cunoscut, rușinată că el n-are destui bani cât să-i lase un bacșiș decent chelnerului, la terasă. Panouri cu politicieni, care dau României un aer suprarealist. Am intrat într-un magazin de țoale și m-am uitat la oferta de toamnă. I-am cumpărat fursecuri lui Alex (n. red.: soţul Cristinei), am ajuns la birou și m-am apucat să corectez un manuscris (foarte bun). Am râs cu Alex, ne-am povestit chestii, după asta el a zis să mergem la o bere. Am fost – avem o bodegă simpatică și prietenoasă lângă birou. Am băut o bere și ne-am jucat cu un pui gri de pisică, un maidanez mic care în fiecare zi își găsește altă persoană care să-l hrănească și să-l răsfețe. Când m-am întors la birou, am mai intrat pe Facebook, am mai vorbit cu cititorii, am răspuns la niște emailuri și am scris un text pe blog, “Prindeți-o, fuge cu perlele mele!, în care am povestit o întâmplare haioasă tot din dimineața aia: un om se supărase foarte rău că îi publicasem o “perlă” în cartea Ce facem cu România?, era dezolat că nu mă poate da în judecată. „Perla” lui era: “e platita fata asta sa destabilizeze poporul roman”. Mi-a ieșit mișto textul de pe blog, oamenii au râs, am mai glumit cu ei, după care m-am întors la Păpușile. Între timp a sunat telefonul, a trebuit să vorbesc cu oamenii care nu înțelegeau lucruri sau voiau lucruri – eu urăsc să vorbesc la telefon, de asta nici nu am mobil, îl folosesc pe al soțului. Pentru mine, iadul arată ca o carieră de telefonistă. Am mai scris trei sau patru articole, fiindcă le promisesem unor prieteni. Am dat două interviuri și m-am amuzat (cam la fel pe cât mă amuz acum). Am scris câteva pagini la Păpușile, pe urmă Alex a zis să mergem la film. Cam asta a fost, dar na… era weekend.


Va urma.


Sursa foto aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 288