Desculţă, cu părul negru şi ciufulit, prins neglijent într-o coafură înaltă, extravagantă, şovăie în dreptul microfonului. Trupul micuţ pare să-i tremure, învăluit într-o rochie scurtă cu poale încreţite, arată ca o fetiţă pierdută în inima oraşului. Întoarce spatele publicului cu pas nesigur ca apoi să revină.
Chipul îi pare lipsit de expresie, ochii alungiţi cu tuş negru urmăresc impasibil mulţimea flămândă. Se aud primele acorduri, cu braţul nefiresc de subţire, îmbrăcat de tatuaje, apucă piciorul microfonului. Pentru o clipă, glasul tuturor umple scena; se frânge curând, amuţind la auzul vocii. Vocea ei. Sunetele pulsează durere, chipul i se schimonoseşte sub amalgamul de trăiri. Masca îi cade. Începe să vibreze, mâinile caută să apuce, să strângă, să sfâşie. Picioarele se mişcă după un ritm dictat din interior, nicidecum după cel ce se aude. Prinde între degete rochia, încleştează, rupe, devorează, în timp ce durerea se aşază pe fiecare por. Se întoarce spre negru. Chipul i se întunecă, vocea pare să străpungă obscurul, să-l cânte, să-l descânte prin sarcasmul versurilor. Freamătă cu fiecare celulă. Capu-i cade pe spate, ochii acoperiţi de un văl de tristeţe i se mişcă necontrolaţi. Moare. Se lasă doborâtă de regrete. Reînvie şi moare iar. De 100 de ori.
A o suta oară nu s-a mai întors. Convinsă că şederea ei printre noi e trecătoare, pe scenă a trăit ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun cu fiecare notă. Uneori cu o profunzime divină, alteori ireal de umană. Însă întotdeauna tulburător de sinceră. Cu fiecare silaba cântată s-a înfăşurat neglijent în vocea ca un văl negru şi s-a dus.
