Ioana Miron: Domnule Dan Lungu, sunt deja câţiva ani buni de când Raiul găinilor şi Sînt o babă comunistă au fost traduse în alte limbi. Cum a fost întâlnirea a ceva atât de personal, cum sunt cǎrţile dumneavoastrǎ, îmbrǎcate de aceastǎ datǎ în veşmânt lingvistic strǎin ?
Dan Lungu: Ştiţi cum este? Prins de vâltoarea evenimentelor, ai prea puţin timp să reflectezi asupra a ceea ce se întâmplă şi să-ţi analizezi emoţiile. Strângi totul într-o cutie neagră, pentru a developa mai târziu. Acum îmi imaginez că a-ţi fi tradusă o carte în altă limbă este ca şi cum ai avea un frate geamăn şi la un moment dat el emigrează. Legătura afectivă este foarte puternică şi are tendinţa mereu să anihilieze distanţa fizică, însă el are viaţa lui. Mă conving tot mai mult că, într-adevăr, cărţile au viaţa lor, independentă de cea a celui care le-a scris. Aflu veşti despre ele şi mă bucur sau mă întristez. Uneori mă întîlnesc cu cărţile mele în străinătate, dar ele au familia lor de cititori, sunt îmbrăcate altfel, vorbesc o limbă străină, îmi ia ceva timp să restabilesc relaţia de acasă şi nu întotdeauna îmi reuşeşte…
I.M.: Publicul şi zona mediaticǎ au intrat într-o ecuaţie complicatǎ. Pe un fond puternic informaţional, publicul savureazǎ mai degrabǎ forma decât sǎ analizeze conţinutul. În ce mǎsurǎ v-aţi simţit mai aproape de publicul român faţǎ de cel german, francez etc.? Şi viceversa.
D.L.: Aş vorbi mai degrabă de publicuri, fiindcă publicul, chiar şi cel dintr-o ţară, nu este o entitate omogenă. Motivaţiile lecturii şi aşteptările de la o carte ale cititorilor sunt foarte diferite şi funcţionează transnaţional. Relaţionez diferit cu diverse segmente de public, indiferent de ţară. Este adevărat, în România riscul lecturii de identificare a cărţilor mele este mult mai mare decât în altă parte. Spun că este un risc fiindcă o astfel de lectură are tendinţa de a lăsa în umbră în mod natural virtuţile estetice. Pe de altă parte, nu dispreţuiesc niciun mod de a citi, nicio motivaţie…
I.M.: Înainte de romane aţi scris poezie, prozǎ scurtǎ. Care sunt satisfacţiile oferite de proza scurtǎ şi poezie, încercările la care supune acest tip de scriitură?
D.L.: Am scris şi teatru, chiar şi eseu… Am explorat mult, m-am lăsat împins de curiozitate… Desigur, fiecare gen are constrângerile sale, însă aş spune că în cele din urmă satisfacţia este aceeaşi: să găseşti cuvântul potrivit, să scrii o pagină care cântă. Să faci literatură! Formula romanului îmi convine cel mai mult pentru că este elastică, suportă cel mai bine eclectismul formal şi astfel îţi permite să scrii în continuare, fie şi camuflat, poezie, teatru, eseu…
I.M.: În formarea dumneavoastră ca scriitor, aţi avut parte de modele reale? Cum s-au conturat personajele?
D.L.: Adesea am învăţat în viaţă de la ceilalţi, dar nu întâlnirea cu „personajele” te construiesc ca scriitor, ci aceea cu maeştrii, de hârtie sau în carne şi oase. De pildă, rămânând la aceştia din urmă, multe chestiuni de tehnică le-am deprins de la regretatul Mircea Nedelciu. Tehnica în sine nu este suficientă pentru un scriitor, însă este indispensabilă. Dar poate că ceea ce înveţi cel mai mult de la maeştri este modul de a gândi literatura şi, mai ales, de a o iubi. Iubirea faţă de cuvinte, de frază şi de cărţi se învaţă. Nu şcolăreşte, ci într-un mod subtil.
Altminteri, personajele sunt mereu lângă tine, însă le vezi din ce în ce mai clar abia când începi să scrii literatură.
I.M.: De-a lungul carierei literare aţi avut ocazia să vă stabiliţi în alte mari centre culturale ale ţării sau chiar în alte ţǎri? Ce v-a determinat sǎ alegeţi Iaşul?
D.L.: Imediat după terminarea facultăţii mi s-a oferit oportunitatea de a mă muta la Bucureşti pentru a lucra la un institut de sondare a opiniei publice. Salariul era atrăgător şi viitorul promiţător. Am cântărit lucrurile şi am renunţat. M-am gândit că o carieră atât de solicitantă şi gratifiantă pecuniar m-ar fi îndepărtat mult prea mult de literatură. O altă şansă ar fi fost la Paris, după terminarea studiilor postdoctorale. Asta ar fi însemnat să devin scriitor de limbă franceză şi pur şi simplu nu m-am încumentat. De altminteri, pentru scris Iaşul este un oraş minunat.
I.M.: Are sau a avut Iaşul vreo influenţǎ asupra dumneavoastrǎ ca scriitor?
D.L.: Presupun că da. Voi medita la asta. Mă gândesc la Club 8, la Polirom, la toate prieteniile literare… Da, sigur că da, doar nu trăim în vid!
I.M.: Ajungem şi în categoria planurilor de viitor. Coordonaţi, împreună cu Maria Galan şi Amelia Gheorghiţă, volumul colectiv Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii în comunism. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest proiect? Ce alte suprize aveţi puse deoparte pentru piaţa editorială?
D.L: Este un proiect extrem de provocator. Miza constă în a cartografia retroactiv consumul cultural în comunism, despre care ştim foarte puţine lucruri. În epocă, statisticile culturale erau destul de subţiri şi nu de puţine ori falsificate. În aprecierea acestui consum, nu ne putem baza pe ele sau doar pe mărturiile intelectualilor din interviuri, jurnale sau memorii, de aceea am recurs la o formă particulară de rememorare, povestirile focalizate ale vieţii. Ideea este de a reconstitui împreună tabloul consumului cultural, stimulând mărturii din cele mai diferite unghiuri ale spaţiului social şi uzând de o definiţie largă a culturii, construită progresiv. Oricine poate participa la acest efort de reconstrucţie colectivă a memoriei culturale şi asta dă o forţă extraordinară proiectului nostru. Nu a trecut o lună de la lansarea sa şi am primit foarte multe reacţii, zeci de texte evocatoare… Fragmente pot fi citite pe pagina de Facebook a cărţii. Invitaţia rămâne valabilă în continuare si ea sună astfel:
„Aţi trăit cumva pe vremea comunismului? Dacă da, atunci cu siguranţă aveţi o poveste, o întâmplare legată de o carte, un film, o melodie, un disc de vinil, o preferinţă, în fine, orice fel de bun cultural sau pasiune, una care merită povestită. O întamplare de care să fiţi mândru sau, dimpotrivă, să vă fie ruşine, amuzantă sau poate amară…
Poate aţi fost un cititor împătimit şi aţi stat la coada pentru cărţi ? Dacă da, pentru ce autori? Aţi cumpărat bilete la cinema la suprapreţ sau romane pe sub mână? Aţi recurs la o nebunie pentru a pune mâna pe un disc sau pe o casetă video? Eraţi înnebunit după un actor, o emsiune TV, radio sau un desen animat? Aţi fost la cenaclul Flacăra? Aţi participat la Cântarea României? Poate aţi lucrat ca librar sau la un cinema, un teatru ori o casă de cultură? Aţi participat la cenacluri literare, mişcări artistice de amatori sau aţi cântat la vreun instrument ? Relataţi în câteva rânduri sau câteva pagini experienţa dumneavoastră legată de un produs cultural sau o pasiune, din care să afle oricine este curios cum era cu viaţa culturală în comunism, nu doar cu carnea, laptele sau buteliile…
Lucrările vor fi adunate într-un volum colectiv, într-o antologie de întâmplări, care va apărea la o editură importantă.
Dacă nu aţi trăit pe vremea comunismului, dar acest proiect vă face cu ochiul, îndemnaţi-i pe cei care au prins acele vremuri sa vă povestească, iar dumneavosatră puneţi mâna pe un reportofon sau pe telefonul mobil şi înregistraţi răspunsul.
Aşteptăm intervenţiile dvs. până la data de 15 martie a.c., la antologie.comunism@gmail.com
PS : Pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor, este important ca din povestea dvs. să deducem anul (sau perioada) şi locul în care se petrece întamplarea, precum şi vârsta şi ocupaţia pe care le aveaţi în acel moment. În cazul în care doriţi să vă păstraţi anonimatul, puteţi semna textul cu pseudonim”.
–
Foto: romanianwriters.ro
Comments are closed.