Cartea, între semne și oameni. Interviu cu George Arion

Interviu cu George Arion

Scriitorul George Arion, într-unul din articolele sale, spunea că nu știe exact cum s-a petrecut miracolul învățării semnelor. Literele căpătau sens, pentru că ordonate în cuvinte legau idei și transmiteau vibrațiile de care avea nevoie. Totul s-a petrecut într-un mare secret, fiecare carte citită nefiind nici povestită, nici măcar pomenită. Apoi, a creat în timp o relație puternică cu lectura, considerând cartea un sanctuar al imaginației, un avatar al său în lumea personajelor, un fin observator al peisajelor ilustrate de către autorii citiți.

Cu această armă secretă, pleacă la 28 ani în lumea semnelor pe care le cunoaște ca reporter la revista „Flacăra”, devenind astfel spionul gândurilor și emoțiilor oamenilor prin care s-a amestecat.

Cine este Omul(,) George Arion?

„La început, o virgulă buclucașă m-a derutat și m-a îndemnat să răspund imediat și sentențios: omul este stăpânul planetei Pământ. Apoi, citind precizarea dintre paranteze, m-am lămurit. Este vorba despre omul George Arion. Parafrazându-l pe Carl Sandburg, el este aidoma unui animal marin care trăiește pe uscat și visează să zboare.

Pentru mine, cărțile sunt universuri paralele care pot fi cunoscute și în care poposești mai mult sau mai puțin, în funcție de ospitalitatea pe care ți-o oferă – în unele chiar revii. Și da, există o legătură imperceptibiiă între oameni și cărți, ca de altfel și între oameni și pictură, sau o lucrare muzicală, un balet, sau un film. Oricât s-au străduit mulți înțelepți să explice nevoia de artă a oamenilor, ceva rămâne misterios în această relație.”

De la primul personaj…

„Don Quijote. La 9 ani îl adoram. Cu timpul, mi-am schimbat opinia despre el. Acum îl socotesc un mare manipulator care, după ce a creat altora iluzii, s-a dezis de ele. S-a comportat ca atâția ocârmuitori bicisnici pe care i-a cunoscut istoria. Să ne aducem aminte de disperarea lui Sancho Panza la sfârșitul romanului, când își imploră stăpânul să nu-i destrame fantasmele în care a crezut.

Sunt marcat de toți autorii pe care i-am citit. Ei nu m-au lăsat să urmez decât un an la Politehnică. După aceea, am intrat la Facultatea de limba și literatura română. Restul e jurnalistică și literatură.

Lectura presupune, printre altele, singurătate. Oamenii singuri citesc foarte mult. Cei care petrec timp îndelungat în societate n-au chef să deschidă o carte. Dar o explicație mai amplă se poate găsi în articolul meu Plecarea dintre cărți, publicat în România literară în 1974.”

„Numai un tanc n-am folosit ca semn de carte!”

„Am numeroase semne de carte. Nu țin la vreunul în mod deosebit. Nu visez la unul special. Dar constat că întrebările seamănă mult cu cele la care trebuia să răspund în jurnalele colegelor de școală. Atunci răspundeam în șagă, acum încerc să fiu serios.

Știu însă sigur că nu-mi place să îndoi filele, ca să știu unde am ajuns cu lectura. Nu-mi place nici să subiliniez anumite pasaje din cărți. De fapt, nici semnele de carte nu prea mă încântă. Uneori îmi apar ca niște pumnale înfipte în tomuri.”

Printre cărți: „Biblioteca Babel este metafora care exprimă cel mai exact structura bibliotecii mele.”

„Datorită faptului că familia mea s-a mutat foarte des, iar orice mutare însemna renunțarea temporară la anumite lucruri, cu speranța recuperării lor, la noi în casă nu erau multe cărți. Dar, la un moment dat, după ce am contenit cu migratul dintr-un oraș în altul, dintr-un cartier în altul, și am avut proprii mei bani, în biblioteca mea s-au adunat mii de volume. La acestea s-au adăugat și cele din biblioteca Doamnei mele. Neavând unde să le mai adăpostesc, am donat sute și sute de volume unor biblioteci școlare și comunale – pe unele dintre ele bibliotecii care poartă numele tatălui meu, Gheorghe Arion, fost profesor de română și istorie și autor de monografii dedicate locurilor natale. O bibliotecă din comuna Vinderei. Dar și așa, pereții a două camere din apartamentul meu sunt blindați, de sus până jos, cu cărți, adunate în zeci de ani, și nu cumpărate la metru, cum procedează unii dintre îmbogățiții de azi, pentru a crea impresia că sunt interesați de cultură. Un prieten drag, actorul Mircea Rusu, a exclamat atunci când a intrat pentru prima oară în casa mea: “Doamne, câte Mercedes-uri ai pe pereți!” Nu împrumut decât rareori cărți și numai persoanelor de încredere. Și nu-mi place să citesc cărți împrumutate.

Nu este nici o bibliotecă publică în apropiere de zona în care stau. Înainte de 1990 erau două la care ajungeam pe jos în zece minute. N-a mai fost nevoie de ele, nu mai erau frecventate. Dar desființarea unei biblioteci este asemenea cu arderea cărților. E o acțiune mai puțin spectaculoasă, dar la fel de oribilă.

Marguerite Yourcenar are o frază superbă despre rostul ridicării unor astfel de edificii: A fonda biblioteci e ca și cum ai construi grânare publice, ca să aduni rezerve împotriva unei ierni a spiritului, pe care, după multe semne, cu toată părerea de rău, o văd venind.”

Biblioteca virtuală?

„Se poate schimba și ritualul în achiziția de carte. Dar la noi va mai dura. Și așa românii citesc puțin. Le va fi și lene să-și cumpere instrumentele necesare pentru noul tip de lectură. Însă dacă va deveni o modă, se vor repezi s-o urmeze.

Evident că este necesară și o bibliotecă virtuală. “Veacul înaintează…”

O poezie de-a mea, scrisă în tinerețe, poate fi un răspuns:

“Am intrat acuma, la amiază

În biblioteca părăsită

Unde doar păianjenii mai țes

Pentru fluturi o gingașă sită.

Pâlpâie în straturi argintii

Pulberi pe volume fără viață.

Mici gângănii forfotesc de zor

De tavan lungi fire tot agață.

Tremură lianele prin aer,

De pe vechi cotoare slove cad,

Rafturi se îndoaie sub hrisoave

Și coperțile-au sclipiri de jad.

Maldăre de tomuri ferecate

Zac cu foi demult îngălbenite,

Semnele din pagini se topesc

Sub vârtejul prafului fierbinte.

Ca și cum am fi într-un alt timp

Totu-i scris în limbi necunoscute,

Lumea-ntreagă e-un morman de cărți

Care se destramă pe tăcute.”

„Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!”

„Când sunt optimist îmi aduc aminte de Sofocle: În lume-s multe mari minuni/Minuni mai mari ca omul nu-s. Când sunt în toane rele îmi spun că Homo hominis lupus est. Parcă în Plaut era zicerea asta.”

Mesaj pentru comunitatea SemneBune

„Cărțile îți oferă cunoaștere. Iar cunoașterea înseamnă putere. Dacă ar fi așa, ar trebui să pot muta munții din loc. Desigur, glumesc.

Mulți români au probleme cu cititul și cu scrisul. În acest context, un îndemn la lectură ar părea ceva caraghios.

Și totuși, aș avea un îndemn pentru cei care se ocupă de destinele școlii: faceți manuale de literatură mai bune, mai atractive, renunțați la impunerea în programa școlară a scrierilor prăfuite, care nu mai spun nimic elevilor, și care îi îndepărtează și mai mult de lectură, propuneți spre studiu autori contemporani, care prezintă frământările omului de azi, frământări pe care le au și cei de pe băncile școlilor.”

Bio:

George Arion s-a născut la 5 aprilie 1946 la Tecuci.

Tatăl – Gheorghe Arion, profesor, autor de monografii dedicate locurilor natale, de cărți de amintiri, de versuri și cântece pentru copii; mama – Aglaia Arion, învățătoare emerită.

George Arion este căsătorit cu Manuela Ruxandra Arion și are doi copii, George (1992) și Mihnea (1995).

Studii

Absolvent al Liceului “Aurel Vlaicu” din București – 1964

Un an la Facultatea de energetică a Institutului Politehnic București.

Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970

Activitate profesională

1970-1974 – Redactor la Revista bibliotecilor, unde a recenzat noi apariții editoriale

În 1974 se angajează redactor la revista Flacăra. În 1979 este numit șeful secției cultură.

După Decembrie 1989 este ales în fruntea redacției Flacăra.

În prezent este Președinte-Director general la S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației “Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers Club.

Debut

1966 – versuri publicate sub pseudonimul George Mareș în revista Contemporanul, la rubrica Poșta redacției, susținută de către Geo Dumitrescu. Semnează cu pseudonim până în 1973.

Cărți publicate

Poezie

Copiii lăsați singuri – 1979, Editura “Scrisul românesc”;

Amintiri din cetatea nimănui – 1983, Editura “Cartea românească”;

Traversarea – 1997, Editura Fundației Premiile Flacăra

Versuri pentru copii – Uite cine nu vorbește – 1997, Editura Flacăra

Critică literară

Alexandru Philippide sau drama unicității – 1981, eseu, Editura Eminescu; reeditare în 1999 la aceeași editură

A semnat în Flacăra cronici literare.

Din 2006 susține rubrica SCENA CRIMEI, de prezentare a cărților polițiste, în ediția de duminică a Jurnalului național .

Din 2010, este titularul rubricii Pipa lui Arion în revista online Suspans.ro

Proză Mystery & thriller

Atac în bibliotecă – 1983, Editura Eminescu, reeditări în 1993 la Editura Flacăra și în 2008 la Crime Scene Publishing;

Profesionistul – 1985, Editura Eminescu, reeditare în 2011 la Crime Scene Publishing;

Trucaj – 1986, Editura “Albatros”;

Pe ce picior dansați? – 1990, Editura Eminescu;

Crimele din Barintown – 1995, Editura Flacăra;

Nesfârșita zi de ieri – 1997, Editura Flacăra, reeditare sub titlul Șah la rege în 2008 la Editura Tritonic;

Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) – 2001, Editura All, reeditare 2008, Crime Scene Publishing; Cameleonul – 2001, Editura Fundației Pro, reeditare 2009, Crime Scene Publishing;

Anchetele unui detectiv singur – 2003, Editura Fundației “Premiile Flacăra”;

Spioni în arșiță – 2003, Editura Fundației “Premiile Flacăra”;

Necuratul din Colga – 2004, Editura Fundației “Premiile Flacăra”, reeditare în 2010 la Crime Scene Publishing, Crime sofisticate, 2009, Crime Scene Publishing,

Fortăreața nebunilor, 2011, Crime Scene Publishing

Publicistică

Interviuri – 1979, Editura Eminescu;

Interviuri II – 1982, Editura Eminescu;

Dialogul continuă – 1988, Editura “Albatros”;

Viața sub un președinte de regat – 1997, Editura Flacăra;

O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1975-1999) – 1999, Editura Fundației”Premiile Flacăra”. Reeditare în 2005, incluzând și interviuri din perioada 2000-2005;

Liniște! Corupții lucrează pentru noi – 2003

FILM

Scenarii la filmele Enigmele se explică în zori – 1989, regia Aurel Miheleș; în rolul lui Andrei Mladin – Florin Călinescu și Atac în bibliotecă – 1992, regia Mircea Drăgan; în rolul lui Andrei Mladin – Șerban Ionescu

TELEVIZIUNE

Scenariu la serialul polițist Detectiv fără voie (zece episoade realizate la Televiziunea română) – 2001, regia Silviu Jicman; în rolul lui Andrei Mladin – Mircea Rusu

OPERĂ

Autor al libretului operei În labirint – muzica Liana Alexandra. Opera a fost montată la Timișoara și a fost prezentată în 1988 în cadrul Festivalului “George Enescu”

TEATRU

Autograf – monolog dramatic, 150 de spectacole la Teatrul Național București; interpret – Eugen Cristea

Scena crimei sau Caruselul ucigașillor – 2003, Editura Fundației “Premiile Flacăra” – (piesă polițistă difuzată la Radio România în 2009); prima montare la Teatrul Valah din Giurgiu – 2010

Amintiri din livada cu meri – piesă polițistă difuzată la Radio România în 2011

VERS ȘI MUZICĂ

Împreună cu Eugen Cristea a realizat un CD, Soldat căzut din iubire – 2009; versuri – George Arion; muzica și interpretarea – Eugen Cristea

PREMII, DISTINCȚII

Premiul revistei Amfiteatru – 1970; Premiul revistei Flacăra – 1982; de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor (1985, 1995) – pentru romanele Profesionistul și Crimele din Barintown), și pentru O istorie a societății românești contemporane în interviuri – 1999; Premiul Consiliului Ziariștilor pentru Interviuri – 1987; Premiul Consiliului Ziariștilor pentru cronici sportive – 1988; Premiul revistei Tomis – 1994; Premiul Ministerului de Interne pentru cărțile sale polițiste – 1999 și 2003.

– Membru al Uniunii Scriitorilor din România

– Cetățean de onoare al orașului Tecuci

Mulțumim George Arion!

—

Sursa foto: George Arion