Opera de trei parale la Teatrul Excelsior

Opera de trei parale la Teatrul Excelsior

Am văzut anul acesta de două ori Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht. Prima dată la TNB și a doua oară la Excelsior.

Nu vă voi ține în suspans, ci voi începe prin a declara 1-0 detașat pentru Excelsior. Nici nu intenționez să fac o comparație între viziunea lui Gelu Colceag și cea a lui Răzvan Mazilu, pentru că nu aș putea fi obiectivă. Sunt îndrăgostită iremediabil de tot ce face Răzvan Mazilu încă de la primul cabaret în care l-am văzut dansând, acum vreo 15 ani sau mai bine. Pe de altă parte, această admirație profundă pe care i-o port ca showman mă face să am emoții de fiecare dată când merg la un spectacol de-al lui, fiind, desigur, în pericol să merg cu așteptări prea mari și să plec dezamăgită. Deocamdată, nici vorbă de dezamăgire! Răzvan Mazilu mi-a depașit așteptările de fiecare dată.

Firul poveștii îl urmărește pe Mackie Șiș, un gangster seducător, parvenit, care prinde minunat la femeile din Soho, cartierul londonez al teatrelor de revistă. Ultima sa cucerire este chiar fiica și moștenitoarea familiei Peachum, cea care monopolizează și exploatează cerșetorii din Londra. Deși încurajase la început idila dintre Polly și Mackie Șiș, mama fetei devine unealta prin care Jonathan Jeremiah Peachum își pune în aplicare planul de eliminare a lui Mackie. Pentru a-și apăra fiica și afacerea de lăcomia gangsterului, regele cerșetorilor uneltește împreună cu matroana Jenny Speluncă și fetele de la bordel și reușește întemnițarea lui Mackie. Nici măcar prietenia de o viață cu însuși șeful poliției, Tiger Brown, nu îl mai poate salva pe Mackie, care, în îngâmfarea lui imensă, își irosește șansele de a fugi și a se ascunde. Când totul pare pierdut și Mackie Șiș are deja ștreangul de gât, un ordin de grațiere al Reginei proaspăt încoronate îi salvează din nou viața și totul se termină cu bine.

Pe scurt, aceasta este povestea scrisă de Bertold Brecht, la care se adaugă muzica lui Kurt Weill. Dar aici abia încep munca de creație și viziunea regizorală. Mă gândesc adesea, mai ales văzând versiuni diferite ale aceleiași piese de teatru, cât de diversă și uimitoare este lumea interioară a unui regizor – cum pot zeci, poate sute de regizori din țări și perioade istorice diferite, să citească același text, dar să obțină variante atât de diverse ale produsului final livrat pe scenă.

Dar să vă povestesc despre Opera de trei parale de la Excelsior, varianta îmaginată de Răzvan Mazilu, pe care am văzut-o în data de 13 noiembrie 2024.

Dacă ați fost la spectacolele teatrului din Strada Academiei, știți deja că sala este micuță, intimă, izolată fonic, dând senzația de complicitate cu scena, de eveniment intim găzduit in sufrageria unei case interbelice în care nu s-a făcut economie la catifea. Într-un decor aparent sterp la început, apare și gazda noastră, o explozie contrastantă de umor, dezinvoltură, vaudeville, frac, ruj, tocuri și pene, întruchipată de Dan Pughineanu. Din nou, nu voi lăsa pentru final concluzia că Dan Pughineanu dirijează magistral spectacolul din poziția de amfitrion și că fără acest personaj s-ar fi pierdut mai mult de jumătate din farmecul serii. Rememorând acum tot ce am văzut pe scenă, pot, cu ochiul minții, să izolez și să pun cap la cap toate intervențiile sale de-a lungul spectacolului: trecerile magistrale de la o stare la alta, interacțiunea cu publicul și cu celelalte personaje, liantul fantastic dintre scene, dezinvoltura cu care glisează pe scenă pe niște tocuri care mie mi-ar da amețeli, eleganța cu care își aprinde câte o țigară (chiar făcând în ciudă publicului fumător care nu se poate bucura de privilegiul fumatului la interior). Dar, pentru că Dan Pughineanu m-a fascinat și acaparat din prima până în ultima secundă, am fost cu ochii pe el tot timpul și pot spune că meritul cel mai mare îl are pentru rămânerea în personaj chiar și atunci când reflectoarele nu sunt pe el. L-am urmărit sprijinit de decor, in fundal, cu lacrimi în ochi, trăind scenele dramatice în desfășurare, sau amuzându-se copios dar discret, la scenele cu iz de comedie, mereu prezent, mereu implicat.

Pe Macheath, zis Mackie Șiș, i l-a încredințat Răzvan Mazilu actorului Lucian Ionescu, cu care am rezonat mai greu la început. Nu din vina lui, ci din întâmplarea că îl văzusem cu doar 2 săptămâni înainte în rolul principal din Full Monty, alt musical spectaculos pus în scenă de Răzvan Mazilu, la Sala Gloria. Mi-a fost dificil să trec de la imaginea lui Jerry Lukowski, un șomer din Buffalo, New York, care organizează o seară de striptease bărbătesc, la cea a lui Mackie Șiș, un criminal londonez seducător care îl are la degetul mic pe șeful poliției. Am simțit nevoia de un Mackie mai corpolent, cu o voce mai puternică. Însă, pe măsură ce s-a estompat în mintea mea spectrul lui Jerry Lukowski, am început să apreciez dezinvoltura cu care Lucian Ionescu se mișcă pe scenă, lejeritatea cu care jonglează între stări și, mai ales, naturalețea cu care izbucnește în cântec. Nu că m-aș fi îndoit vreo secundă de alegerile lui Mazilu, dar iată, din nou mi s-a dovedit că știe exact ce face când își alege echipa.

Un caz similar pentru mine a fost personajul Jonathan Jeremiah Peachum, jucat de Mihai Mitrea, care fusese partenerul lui Lucian Ionescu și în Full Monty. Daca in Buffalo, New York, era un șomer anxios și complexat (prietenul cel mai bun al lui Jerry Lukowski), în Soho, Londra, Mihai Mitrea devine Regele Cerșetorilor, capul familiei Peachum și creierul din spatele operațiunii de capturare a lui Mackie Șiș. În cazul său am făcut trecerea dintre personaje mult mai ușor, cu siguranță datorită costumelor și perucilor (tot creația lui Răzvan Mazilu). Familia Peachum este întregită de soția lui Jonathan, Celia Peachum (Mihaela Coveșeanu) și de Polly (Oana Predescu), fiica pe care o ia în căsătorie Mackie.

Pe scenă mai apare și banda de hoți coordonată de Macheath, trupa de fete de la bordel, condusă de Jenny Speluncă (Mihaela Trofimov), Pastorul Kimball (Dragoș Spahiu) și geniala versiune a personajului Smith, întruchipată de Alex Popa, cu care Răzvan Mazilu recrează scene emblematice din filmele de animație și filmele mute ale anilor ’20, exact perioada în care Brecht și Weill au creat Opera de trei parale. Voi menționa doar imaginea clasică a polițistului britanic cu centura strânsă sub burhidan, cu pantofii bombați exagerat și casca alunecându-i pe ochi, care își urmărește în cerc victima, cu o bâtă, până când rolurile se inversează și devine el cel urmărit, creând umor unde se pregătea o tragedie. Eu am revăzut cu ochiul minții scenele din producții ca Stan și Bran (Laurel and Hardy) și am rămas din nou în admirația geniului incontestabil al lui Răzvan Mazilu.

O altă imagine celebră recreată subtil de Mazilu dintr-un pian șchiop și o bandă de hoți este Pluta Meduzei, tabloul emblematic al lui Théodore Géricault, în care nou venita Polly, mireasa lui Mackie, îi fascinează pe borfașii lui Macheath, care o acceptă în final ca lider, în absența proaspătului său soț. Asemănarea dintre tabloul lui Géricault, adus de hoți drept cadou de nuntă și sprijinit neglijent într-un colț și scena fluidă, creată live de personaje este izbitoare și, din nou trebuie să folosesc acest cuvânt, ge-ni-a-lă!

Decorul simplu dar eficace, de teatru în teatru, lasă dinadins atenția focalizată pe actori și costume. Așa cum ne spune de la început Amfitrionul, Opera de trei parale este o operă a oamenilor simpli, accesibilă oamenilor simpli. O operă a cerșetorilor, a hoților, a curvelor. Dar, dintre toate întâmplările și neajunsurile personajelor, răzbate umanitatea, subiectivitatea, ideea că nimeni nu este doar rău sau doar bun, ci toți, indiferent de aerele de superioritate sau falsa modestie, suntem, mai presus de orice, oameni. Opera de trei parale este un spectacol mereu actual, deși scris acum un secol, căruia regizorul îi poate da cu ușurință o tentă nu doar contemporană, ci și direct inspirată din buletinul de știri al zilei în care se joacă. De altfel, poate acesta este și unul dintre puținele puncte comune ale celor doua versiuni ce se joacă pe scena TNB și Excelsior: și Gelu Colceag și Răzvan Mazilu au găsit modalități prin care să traseze în finalul spectacolului o paralelă usturătoare între ce s-a petrecut pe scenă și ce se petrece în realitatea românească a anului 2024.

În încheiere, aș vrea să mai ridic o pălărie în direcția lui Răzvan Mazilu pentru faptul că este mereu prezent în sală la toate spectacolele pe care le regizează – nu doar la premieră, ca alți regizori care urcă pe scenă să primească aplauzele din primele seri, apoi își văd de viața aglomerată, în timp ce echipa lor apare de nenumărate ori în fața publicului de-a lungul unei stagiuni
(sau chiar ani la rând). Răzvan Mazilu vine să își susțină echipa la fiecare reprezentație. O face discret, din spatele sălii, dintr-o galerie tehnică, din culise, niciodată ostentativ. Însă este mereu acolo, aruncând o privire părintească asupra scenei. Cum ziceam: chapeau bas!