Recomandarea de lectură de azi nu este o carte apărută foarte recent, dar este una în ton cu o preocupare a multora dintre noi zilele acestea: fotbalul. Cartea are titlul Faza cu fotbalul, de Simon Critchley, tradusă la noi la Editura Baroque Books, de Radu Paraschivescu. Nu vă grăbiți să strâmbați din nas, voi, cei care o faceți. 🙂 Nu este un elogiu adus sportului cu balonul rotund (este un clișeu, știu), nu este o carte care încearcă să aducă noi adepți în tribunele fotbalului. Dimpotrivă, abordează toate aspectele legate de fenomenul fotbal, inclusiv pe cele hulite de multă lume. Doar că o face într-o manieră inedită, pe alocuri filosofică, deși este greu de crezut, transformând-o într-o lectură cât se poate de plăcută și de interesantă. Și sunt sigură că multă lume nu s-a apropiat de ea tocmai pentru că nu știe despre ce este vorba. Mulți au văzut cuvântul fotbal și le-a fost de ajuns. 🙂
Dar mai întâi să vedem cine este Simon Critchley, autorul cărții. De pe site-ul editurii aflăm următoarele: „Simon Critchley este profesor de filozofie la New School for Social Research din New York, după ce a predat la University of Cardiff, The University of Essex și la College International de Philosophie din Paris. Autor al unui număr impresionant de volume în domenii dintre cele mai diverse – istoria filozofiei, teoria politicii, religie, etică, estetică, literatură, teatru, David Bowie, Hamlet și nu în ultimul rând fotbal –, singurul său cult este, după cum afirmă, cel pentru Liverpool Football Club.” Așadar, nu este nici fost jucător de fotbal, nici antrenor. Nici măcar jurnalist sportiv. Singura lui legătură cu lumea fotbalului este că el aparține fandomului echipei FC Liverpool. Întrebat într-un interviu de ce o carte despre fotbal, Simon Critchley spune că în ultimii ani a încercat să își explice diverse pasiuni personale, iar cea mai elementară dintre ele este fotbalul, care este și cea mai intensă și are mai lungă durată. „Am o pasiune elementară profundă și pentru David Bowie, dar fotbalul este cumva mai profundă pentru că este legat de loc – fantezii despre loc. Singurul lucru pe care familia mea credea că îl avea în plus era faptul că eram din Liverpool. Principala dovadă a existenței locului din care proveneam era echipa noastră. Tatăl meu era un fan fanatic al clubului de fotbal Liverpool și un fel de cunoscător al jocului. Este principalul lucru despre care vorbeam”, spune el.
În această carte, el explorează atât cultura creată în jurul fotbalului, cât și jocul în sine. Doar că o face prin prisma specializării lui, aceea de filosof, iar rezultatul este unul cât se poate de interesant. Simon Critchley analizează inclusiv perspectiva originii fotbalului, care își are rădăcinile în socialism, dar, în mod paradoxal, azi a ajuns să fie un sport cât se poate de capitalist, o adevărată mașinărie de făcut bani. Vorbește despre faptul că fotbalul este un sport de echipă și cum afectează acest lucru talentul individual al jucătorilor. Atinge și problema naționalismului și a tribalismului, vorbind despre fani și despre relația spectatorilor cu echipa pe care o susțin. Folosește unele concepte filosofice pentru a explica fenomenul, dar apelează și la exemple concrete de jucători, echipe și chiar meciuri preferate de el. Cu alte cuvinte, Simon Critchley construiește o adevărată poetică, o estetică a fotbalului, dacă putem spune așa, dar fără să alunece în încercarea de a te convinge de ceva anume, fără să simți că ar fi vorba despre vreun prozelitism.
De altfel, așa cum spuneam mai devreme, Simon Critchley încearcă, de fapt, să-și explice propria atracție pentru acest sport. Încearcă să înțeleagă mecanismul psihologic care îi face pe mulți oameni să uite de orice timp de 90 de minute și să intre într-o adevărată transă. Asta, în ciuda faptului că și el – la fel ca noi, ceilalți care ne uităm la fotbal – este conștient de toate mașinăriile din spatele fenomenului care a devenit fotbalul: sumele de bani imense care se vehiculează, petrodolarii, corpuția din interiorul FIFA și multe altele. El vorbește inclusiv despre asta. Este foarte conștient că există un conflict între forma socialistă a fotbalului și capitalismul materiei lui. O lipsă de logică în atitudinea spectatorilor care cunosc toate problemele legate de fotbal, dar totuși nu se pot desprinde de pasiunea pentru el. Asta, în timp ce față de alte lucruri problematice care implică corupție, bani proveniți din surse îndoielnice, exploatare ș.a. oamenii par să se poată detașa și să ia atitudine. Sau, cum spunea cineva într-un articol, începem să ne obișnuim să consumăm mai puțin din ceea ce este dăunător. Dar nu facem asta când vine vorba despre fotbal. Cartea lui Simon Critchley nu oferă, însă, o soluție la această dilemă, nici nu și-a propus asta, de altfel.
De multe ori m-am întrebat și eu de ce mă uit la fotbal. Nu doar citind cartea, ci și înainte și după, când aveam discuții – inclusiv pe FB – despre fotbal. În continuare nu am un răspuns. Știu doar că am început să mă uit la fotbal când eram mică și nu existau atât de multe opțiuni de ocupare a timpului liber ca acum. La televizor era fotbal, așa că mă uitam la fotbal. La fel cum, dacă era tenis, sau hochei, sau rugby, mă uitam și la aceste sporturi. Ușor-ușor, s-a creat o obișnuință. Apoi am început să merg la meciurile echipei de fotbal locale și să urmăresc tot mai atent competițiile mari. Argumentul meu din discuții era mereu faptul că îmi place că e sport de echipă și că mă atrage spectacolul de pe teren, în meciurile bune, cel puțin. Cel puțin partea asta de explicație este logică și nu constituie doar o încercare de a-mi justifica pasiunea pentru fotbal: în general, sunt atrasă de ideea de echipă, de oamenii care pot munci în echipă, fie că este vorba despre fotbal, fie că este vorba despre altceva. Pentru că știu că este foarte dificil să faci asta. Dincolo de asta, însă, așa cum se spune și în carte, fotbalul este doar o distracție ca oricare alta, o oră și jumătate în care timpul curge altfel, în care te rupi de cotidian și de rutină. Iar dacă ești pe stadion este o experiență împărtășită, lucru care sporește intensitatea ei.
Într-un interviu, vorbind despre acest adevărat cult al fanilor pentru anumite echipe, Simon Critchley spunea:
„Într-o țară ca Marea Britanie, care a fost, fără îndoială, o țară socialistă sau social-democrată în deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de a fi rapid demolată de Margaret Thatcher și de ceea ce a urmat, fotbalul este poate ultimul vestigiu al acelui ideal socialist. Este un joc care valorizează comunitatea, faptul de a fi împreună ca egali, în care toată lumea are dreptul să spună ceva. Există un socialism al jocului în sine – fotbalul de asociație – și un socialism al culturii care înconjoară jocul. Fotbalul este un depozit pentru un fel de sentiment de camaraderie, un sentiment că suntem cu toții împreună în această situație. Jucătorii pot veni și pleca, dar fanii sunt acolo pentru foarte mult timp și au o memorie. Ei sunt arhiva, biblioteca.”
În același interviu, el spune că fotbalul poate avea și o influență politică la nivelul maselor de fani: „Când mă gândesc la echipa mea, știu că cel mai bun jucător al nostru este brazilian, iar al doilea cel mai bun jucător este egiptean. Dacă echipa pe care o iubești și pe care o urmărești în fiecare săptămână este dominată de străini, îți oferă o viziune diferită asupra lumii. Sunt și câțiva jucători englezi, dar ai o senzație mult mai internațională.” Cu alte cuvinte, în felul acesta, te îndepărtezi de xenofobie.
Pe de altă parte, atât în carte, cât și în interviul amintit, el explică faptul că fotbalul este poate cea mai bună imagine a lumii în care trăim azi. O lume a contradicțiilor pe care le acceptăm, pentru că nu prea avem de ales. Iată ce spune el despre asta în interviul amintit și cred că este o imagine foarte onestă:
„Am putea avea un meci chiar acum aici, la Standard Hotel Rooftop Bar. Am putea găsi un obiect care să servească drept minge și am putea aduna niște oameni, să jucăm. Am fi egali în această experiență. Nu ar fi nimic în joc, iar asta ar fi poate încântător în felul său. Dar când vine vorba despre jocul la cel mai înalt nivel, avem aceste echipe cu aceste asociații locale profunde, acest etos socialist, și prezența capitalului, a banilor. Ceea ce încerc să fac în prefața cărții este să spun că, dacă vrei o imagine a epocii noastre în toată grozăvia ei întortocheată, atunci nu există un loc mai bun spre care să privești decât fotbalul. Toate ororile sunt acolo: ororile capitalismului neoliberal, ororile autoritarismului și ale dictaturii și așa mai departe. Ceea ce este important pentru mine este că, oricât de mult aș iubi jocul și oricât de mult aș iubi fanii care iubesc jocul, nu cred că te poți simți vreodată bine în legătură cu fotbalul. Fotbalul este ceva care este mereu compromis. Ce este interesant atunci când privești o echipă precum Barcelona este felul în care frumusețea și integritatea unei anumite identități catalane se amestecă cu faptul că își primesc banii de la Fundația Qatar. Cele două lucruri se întâmplă simultan. Ceea ce vreau eu să vadă oamenii atunci când urmăresc un meci sunt ambele lucruri: această frumoasă demonstrație a felului în care indivizi foarte bine pregătiți care lucrează împreună pentru un efort comun pot produce un rezultat extraordinar și, în același timp, modul în care totul este posibil datorită circulației banilor, transferului de capital. Cele două lucruri sunt profund legate între ele. Fotbalul este o imagine a lumii noastre în cele mai bune și în cele mai rele momente ale ei.”
Și o să mă opresc aici, nu vreau să vă plictisesc, mai ales că astăzi joacă echipa României și sper să câștige. Și probabil că meciul va fi urmărit inclusiv de mulți care în mod obișnuit nu se uită la fotbal, lucru care face parte din fenomenul social care este acest sport, așa cum spune și Simon Critchley. Așadar, citiți-i cartea, iar diseară susțineți echipa României!
