De vorbă cu Victoria Baltag despre Experimentul Pitești, ultimul film cu Ion Caramitru
Voi începe prin a te întreba cine este, de fapt, Victoria Baltag. Cum te poziționezi în peisajul cultural?
Sunt regizor și producător de film, organizator de evenimente (căci îmi organizez evenimentele singură), antreprenor (am patentat două produse), activist academic (iubesc educația), jurnalist și sociolog (după calificările obținute în facultățile pe care le-am terminat).
Licențiată în Sociologie şi în Jurnalism, la Universitatea din București, am obținut, în 2010, un master în Management şi Marketing Internațional la Academia de Studii Economice, iar în 2011 am finalizat un alt master, de Film, Istorie şi Televiziune, de dată această la Universitatea din Birmingham, printr-o bursă guvernamentală. În prezent, sunt cursantă a Şcolii Doctorale la Universitatea Queen’s din Belfast, Marea Britanie, unde am obținut o bursă Erasmus. În 2023 am lansat un film-eveniment, „Experimentul Pitești”, ultima producție cu Ion Caramitru în distribuție. Tot în 2023 am regizat și documentarul ‘Titus Munteanu – O viață în televiziune’.
Că să mă descriu la persoană a treia, Victoria-omul este un suflet cald, un zâmbet, o inimă mare, o persoană căreia îi place să dăruiască, să ajute, să facă lucrurile să se miște la nivel macro. Pentru mine, viața face sens sau devine importantă prin ceea ce faci, prin ceea ce realizezi, prin contribuția pe care o aduci societății, oamenilor și planetei noastre în general. Cred în a dărui, în a împărtăși, cred în misiunea voluntariatului. Oamenii care dăruiesc sunt cu mult mai fericiți decât cei care primesc, este demonstrat științific. Sunt un om fericit. Cred că viața are sens prin ceea ce faci și prin ceea ce lași în urma ta. Cred în nemurire. Cred că devenim veșnici prin ceea ce realizăm. Cred că iubirea necondiționată este cheia fericirii pe pământ. Cred în echilibru, cred în succes, cred în bine și rău. Avem nevoie să le cunoaștem pe amândouă că să putem discerne și să realizăm unde ne poziționăm pentru a locui frumos în această lume. Mai presus de toate, cred în educație. Este singurul bun ce nu o să poată niciodată să ne fie furat, singurul bun pe care-l vom avea pururea la noi, singurul bun în care putem investi în fiecare zi, spre mai bine. Totul pornește de la educație. Cred în libertate. Libertatea mea se oprește când începe libertatea ta. Libertate nu înseamnă că facem tot ceea ce ne taie capul. Libertate înseamnă cultură, educație, discernământ, respect față de ceilalți.
Când ai știut că vrei să devii regizor? Care a fost traseul tău până ți-ai văzut numele pe ecran prima dată?
În copilărie eram, să spunem, o mare consumatoare de film și carte. Ce îmi amintesc este că mă uităm până noaptea târziu la filme rusești cu tata când eram mică, și citeam foarte, foarte mult. Îmi mai amintesc faptul că aveam acasă, în familie, un program foarte bine stabilit în ceea ce privește urmărirea de anumite seriale sau filme. Ne uităm toți patru, eu, sora mea, mama și tata. Nu ratam niciun episod și era ca o lege nescrisă că la ora stabilită, indiferent de ceea ce făceam, ne adunăm la televizor ca să urmărim un anumit film. În liceu îmi cheltuiam toți banii pe biletele la cinema (sic!) dar îmi era imposibil să visez că pot deveni regizor. Se știa în cercul meu de prieteni că această „meserie’’ este fie pentru cei din familii bogate (ca să poată finanța filmele), fie pentru cei care aveau o rețea de contacte bine pusă la punct (că să îi poată ajuta cu realizarea proiectului). Eu nu eram în niciuna dintre aceste categorii și nici nu îndrăzneam să visez că voi deveni regizor. Aveam, însă, colegi în liceu care puseseră pe lista această varianta și îmi vorbeau despre visele și planurile lor, unii începuseră să facă meditații în acest sens încă din clasa a 10-a. Eu ii ascultăm și visam.
În 2008 terminasem două facultăți, una de jurnalism și una de sociologie-psihosociologie, dar voiam să fac altceva. Profesorii mei de la facultate, cărora încă le păstrez în inima respect, admirație și recunoștință, mi-au recomandat să plec la studii în străinătate și mi-au oferit recomandări bune. Am primit o bursă guvernamentală în urmă unei serii de examinări minuțioase și așa am plecat în Anglia, să studiez un master în Film, Istorie și Televiziune, una dintre recomandările Universității din Birmingham.
Și de aici începe cariera mea de regizor și producător de film. La Birmingham am folosit pentru prima dată o camera de filmat, am făcut casting, am editat, și așa am realizat primul meu scurt-metraj. Am luat cu acel scurt-metraj „premiul publicului’’ la festivalul de știință de la London School of Economics, atunci mi-am văzut pentru prima dată numele pe ecran.
Cum este să fii regizor în România? Te simți sprijinită și încurajată de vreo instituție dedicată culturii?
Din păcate, nu am primit sprijin de la nicio instituție culturală până acum. Dincolo de acest detaliu important, doresc să menționez că îmi iubesc munca și depun pasiune, efort și bună-credință de fiecare dată.
Desigur, cel mai mare proiect al tău de până acum, este «Experimentul Pitești». Eu am auzit de el în urma campaniei de crowdfunding și așa am ajuns să mă abonez la un newsletter în care am aflat de proiecția de la Sala Studio a TNB din 10 octombrie. Ai spus atunci, în deschidere, că nu consideri acea proiecție nici premieră, nici lansarea oficială a filmului, pentru că el merită cel puțin Sala Mare a Teatrului Național și mult mai multă atenție decât i se acordă acum. Ai putea să explici cititorilor de Semne Bune de ce simți că proiectul tău este nedreptățit?
Premiera lung-metrajului „Experimentul Pitești’’ trebuia să aibă loc la TNB, Sala Mare. A fost decizia Maestrului Ion Caramitru, care ar fi dorit să fie amfitrionul evenimentului. Din păcate, domnia sa s-a stins înainte de finalizarea filmului și, în memoria lui, ultimul film cu Ion Caramitru în distribuție trebuie să aibă premiera în sala Ion Caramitru a Teatrului Național din București. Din păcate, conducerea actuală a TNB nu mi-a permis deocamdată acest lucru. Iată de ce filmul nu are încă o premieră. Legat de lansare, s-ar fi cuvenit că acest film să intre în toate cinematografele din țară. Primesc aproape în fiecare zi mesaje de la români de prin toate colțurile țării, că vor să vadă filmul. Din păcate, îmi fac distribuția singură și până acum am reușit să rulez filmul doar în puținele cinematografe “România Film’’ și alte săli de prin țară unde am reușit fie să închiriez, fie să accept exploatare de aproape 60% din vânzarea biletelor. Asta în condițiile în care acesta este un film independent, actorii nu au fost plătiți și prețul biletului de cinema era atât de mic încât din cei aproape 40% cât primeam, reușeam doar să achit drumul și cazarea mea. Iată de ce consider că nu avem, până la acest moment, o lansare oficială a filmului.
Filmul «Experimetnul Pitești» a început deja să își creeze un traseu propriu, nu doar prin România, ci și prin lume. Ne povestești cum a fost la Bogota? Care este următorul pas?
Am avut șansa să proiectăm filmul în instituții academice și festivaluri în Canada, SUA, Mexic, Peru și Columbia. Am fost impresionată de interesul publicului, deși nu era povestea țării lor. În fiecare țară în care am mers cu filmul am avut o experiență frumoasă, am legat prietenii, am primit recunoaștere și apreciere. Centrul Cultural al Cinematografiei a fost de acord inițial să mă ajute cu o mică parte dintre costurile acestor deplasări, dar nici până la momentul de față nu și-a onorat promisiunea. Asta apropos de întrebarea ta legată de susținerea pe care o simt din partea țării mele.
Dincolo de ce se vede pe ecran, aș vrea să ne povestești puțin din culisele filmului. Cum ai ales actorii? Cum a fost colaborarea cu Ion Caramitru? Cum a fost primit filmul de familiile celor care au trecut în anii ’40-’50 prin Experimentul Pitești? Cum te-a schimbat acest proiect, ca om?
Pentru actori am făcut casting în trei zone din România, dorind să selectez actori cu accentul specific regiunilor din țara noastră, căci tinerii încarcerați la Pitești proveneau din toate colțurile României (cei mai mulți, e adevărat, din zona Moldovei).
Legat de colaborarea cu Ion Caramitru, pot spune că nu voi uita vreodată acele momente. Nici eu, nici colegii mei. Ne doare că nu mai este. Am învățat foarte multe de la Maestru. Era singurul de pe platoul de filmare care repeta în toate pauzele. Mânca lângă noi aceeași ciorbă pe care mi-o permiteam, nu cerea niciodată nimic, era calm și cald și zâmbea când lucra cu noi. Ne iubea avântul, ambiția și munca. Ne-a lăudat la toți prietenii domniei sale, unii dintre ei cu putere de finanțare, pe care a încercat să îi determine să investească în proiect. Știu exact cui a vorbit și cui a cerut ajutorul pentru acest film. Știu că și-ar fi dorit să facem acest lung-metraj cât mai repede. Mă suna mereu să mă întrebe când e gata, ca și cum ar fi știut că avea să plece dintre noi. Ion Caramitru a avut încredere mare în acest film, în mine ca inițiator al lui, și de aceea simt că am datoria, și pentru domnia sa, să duc acest proiect la nivelul pe care îl merită.
Legat de familiile celor care au trecut prin Pitești: eu am făcut acest film în strânsă legătură cu ei. Domniile lor m-au ajutat foarte mult cu informații și încurajări, ei sunt parte a familiei acestui lung-metraj. Și-au dorit toți să iasă filmul cât mai repede, au fost mișcați de sârguința mea și mi-au fost alături mereu, ba mai mult, mi-au dăruit dintre lucrurile rudelor lor, ale celor care au trecut prin experimentul de la Pitești, lucruri pe care le-am luat cu mine la proiecții și le-am prezentat publicului. Doresc să fac un muzeu al filmului și caut soluții în acest sens. Avem nevoie de un loc potrivit.
Simt că acest film este că o alinare pentru cei care nu și-au găsit dreptatea nici astăzi. Când am mers prin țară cu filmul, spectatorii mi-au adus daruri, m-au îmbrățișat și mi-au mulțumit pentru că am l-am realizat. Mai mult decât atât, la proiecțiile noastre au fost istorici și, cu precădere, oameni care au trecut prin ororile comuniste. Domnul Toma Filaret, cadru didactic aflat la pensie, a menționat public la Suceava, în cadrul evenimentului nostru, că a stat la un moment dat în celulă cu Eugen Țurcanu și că filmul redă cu exactitate detaliile din realitate. La proiecția de la Pitești, ne-a onorat cu prezența domnul Sergiu Rizescu, care a fost închis la Pitești, astăzi cetățean de onoare al orașului și Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România. Domnia sa a luat cuvântul public să mulțumească pentru realizarea acestui film și să confirme autenticitatea informațiilor prezentate în el.
Cum m-a schimbat acest proiect? Este mult de spus. Eu lucrez la el de 12 ani. Cred că m-a maturizat foarte mult și în același timp m-a întărit, mi-a dat putere.
În ce proiecte mai ești implicată, în afară de Experimentul Pitești? La ce lucrezi acum?
De curând, a apărut alt film semnat de mine, documentarul „Titus Munteanu. O viață în televiziune”. Povestea filmului începe în 2004 – 2005 când, studentă fiind, aveam nevoie pentru școală să fac un interviu cu o personalitate. Pentru că făceam practică în TVR, am ales să iau un interviu lui Titus Munteanu. Anii au trecut. Am găsit materialul din nou în 2016, la părinții mei acasă și m-a ajutat un coleg din echipa filmului ’„Experimentul Pitești’’ să copiez interviul în format digital. Titus Munteanu plecase la cele sfinte deja și căutând pe Internet să văd ce se scrisese despre el, am observat că erau foarte puține informații. Atunci am hotărât să fac eu un documentar în care să spun mai multe. În 2017 am contactat Televiziunea Română ca să le propun acest proiect, însă am fost refuzată. Am mers mai departe cu documentarul independent. TVR m-a lăsat în 2018 să accesez arhivele și să selectez materiale pentru film. În 2023 am primit aprobarea pentru a le utiliza, și pe 26 octombrie, același an, am avut premieră documentarului. Pe 29 decembrie 2023, filmul a fost difuzat în premieră la TVR1 și acum este online pe TVR Plus. Doresc să fac un turneu în țară și în străinătate cu filmul, dincolo de difuzările pe posturile tv. Este un material cu Toma Caragiu, Richard Oschanitzky (căruia Titus ii datorează cariera sa în TVR), Tamara Buciuceanu Botez, Alexandru Bocăneț, Tudor Vornicu și alte nume mari ale culturii românești. Și acesta este un proiect realizat cu chin și ani de zbatere, însă este primit cu mare interes și bucurie de către spectatori și telespectatori. Consider că a meritat!
În prezent lucrez cu pasiune la lucrarea mea de doctorat, anume poezia sunetului de film, teorie și practică, în accepțiunea lui Benjamin Fondane, român plecat pe jos la Paris că să devină regizor de film (între altele este și poet, critic, filosof, scenarist).
Lucrez, de asemenea, la distribuția celor două filme ale mele, detaliate mai sus. Lucrez și la lansarea a două produse patentate de mine (un kit de ceai -experiență, în număr limitat, cu fiecare cutie unică, și o colecție de lumânări parfumate). Lucrez și la organizarea unui festival de film pe care îl inițiez.
În încheiere, aș vrea să informăm cititorii Semne Bune când și unde are loc următoarea proiecție a „Experimentului Pitești”, să își poată procura bilete din timp.
Pe 31 ianuarie 2024 va avea loc un eveniment independent de proiecție de film. Cei care doresc să vadă „Experimentul Pitești” se pot înscrie prin mesaj la numărul de telefon 0747551721, pentru rezervarea locurilor. Proiecția va avea loc la Muzeul Național al Literaturii Române București, str. Nicolae Crețulescu nr. 8, sala Perpessicius, ora 18:30.
… (n.r.: sala nu este mare, încap 20-30 persoane)…
Credit foto: Toate imaginile folosite în articol provin din arhiva personală a Victoriei Baltag, care și-a dat acordul pentru utilizarea lor.
