Scriam în 2015 pe Facebook despre volumul de corespondență Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, de Vasile Ernu și Bogdan-Alexandru Stănescu:
M-am trezit de la șapte și am terminat cartea aceasta – cred că e a treia care chiar mi-a plăcut, în decurs de vreo opt luni -, pe care o recomand și insist să nu renunțați după primele nu-știu-câte pagini și să mergeți până la capăt. E reconfortant să constați că mai există oameni pasionați, oameni care văd dincolo de imediat, oameni cărora le place să dezbată, să sape după detalii, pentru a-și întări argumentația… Iar dialogul lor m-a provocat la recitiri (unele volume citite prin liceu, din care nu mai țin minte multe, iar acum vreau să știu dacă oi fi observat detaliile despre care vorbesc ei, dacă o să mi le amintesc, dacă o să le văd altfel șamd) și la citiri (am niște restanțe, cărți mereu amânate). Și sunt curioasă cum ar continua acum Bogdan-Alexandru Stanescu și Vasile Ernu acest dialog, despre ce mai vorbesc ei când își vorbesc. Pentru că volumul acesta are un final deschis (fără să fie roman), iar eu chiar aș vrea să citesc saltul lor în literatura sud-americană, pe care aici nu au mai apucat să îl facă.
Și m-am bucurat foarte mult când anul trecut am aflat că urma să apară continuarea dialogului lor epistolar – la care eu nu mai speram -, într-un nou volum, care îl va include și pe primul. Chiar dacă între timp îmi devenise clar că nu va fi vorba despre literatura sud-americană – cred că niciunul dintre ei nu e chiar pasionat de ea. Totuși, indiferent despre ce și-ar fi scris, mi-era dor de stilul lor plin de pasiune și argumente mai mult sau mai puțin divagate, care m-a făcut să uit de tot ce e în jur, atunci când am citit primul volum.
Pentru cei care nu au citit, este vorba despre două volume de scrisori pe care Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și le trimit discutând despre literatură, despre sensul literaturii, despre mulți scriitori, marii scriitori cu care am crescut mulți dintre noi, dar pe care, sunt sigură, i-am citit poate fără să ne gândim la ce se ascunde dincolo de povești în sine, la semnificațiile din scrisul lor, pe care cei doi le disecă uneori cu o minuțiozitate clinică.
Primul volum se deschide cu o notă care explică despre ce este vorba:
„Epistolele ce urmează s-au iscat, inițial, la Hanul lui Manuc, de ziua naționașă a României, în 2006, în variantă orală. Au fost mutate în formă tipărită, într-o rubrică lunarp din Suplimentul de cultură, de unde au emigrat în paginile Observatorului cultural. Ultimele scrisori au fost publicate de revista Noua literatură, pentru ca epilogul să fie postat exclusiv pe blogul lui Vasile Erneu.”
De la ce a pornit acest dialog al lor, atunci, la Hanul lui Manuc? De la o întrebare imposibilă, aș zice eu: cine este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Și zic imposibilă deoarece nu cred că e posibil (eh) să alegi un singur scriitor al tuturor timpurilor. Și totuși, Vasile Ernu susținea că ar fi Gogol, iar BAS, că ar fi Joyce. Timp de doi ani, fiecare dintre ei a încercat să aducă argumente pentru opinia lui, apelând inclusiv la „verdicte” date de alții înaintea lor – Nabokov și Harold Bloom, de exemplu. Astfel, cu opinii proprii și cu ajutorul canoanelor stabilite de alții, suntem purtați prin marea literatură, în special cea rusă și cea americană, ca printr-un labirint în care, de fapt, nu se caută ieșirea, ci trebuie să te bucuri de timpul petrecut în el alături de cei doi autori ai epistolelor.
Mi-e greu să vorbesc mai concret despre ce spun ei în aceste două volume și nici nu vreau, pentru că n-ar avea farmec. Vreau doar să vă recomand insistent să le citiți. În primul rând, pentru că dialogul celor doi creează o atmosferă captivantă, oricât de greu de crezut pare, dat fiind subiectul, care poate părea unul cât se poate de nișat. În al doilea rând, veți afla din ele multe lucruri despre literatură pe care nu le știați sau, pur și simplu, nu le conștientizați, așa cum mi s-a întâmplat mie. În al treilea rând, pentru că e păcat să treacă neobservat un astfel de dialog pasionat între doi scriitori cu viziuni diferite și cu stiluri de scris/povestit diferite, care reușesc să discute totuși într-o manieră cât se poate de elegantă și, cum spuneam, captivantă.
Am mai citit schimburi de scrisori între scriitori, acum câteva luni, de exemplu, volumul epistolar semnat de Paul Auster și J.M. Coetzee, care este departe de acest dialog între Vasile Ernu și BAS. Atât ca tematică, cât și ca atmosferă, nici pe jumătate la fel de savuros. Pun câteva pagini pozate din scrisorile „alor noștri”, ca să vă faceți o idee despre ce spun. Mai adaug doar că în al doilea volum o să regăsiți ceva mai mult și realitatea imediată, ca un fel de fundal (începuse războiul din Ucraina) care își pune amprenta pe tonul celor doi, conferindu-i o ușoară tristețe și un soi de oboseală, care sunt de înțeles, dar nu diminuează plăcerea lecturii. De asemenea, al doilea volum are și ilustrații semnate de Andrei Gamarț.
