Profil de cititor: Clara Mareș

Cine ești? Care a fost parcursul tău personal, din copilărie până la prima tinerețe?

 Sunt cercetător, specializat în istorie recentă, cu predilecție istoria comunismului. Deși am scris cărți de istorie, am rețineri în a afirma că sunt istoric, probabil peste vreo 50 de ani voi îndrăzni să mă gândesc… Am publicat articole, colecții de documente, am coordonat anuare științifice, am scris biografia unui mare scriitor marginalizat în comunism, Ion. D. Sîrbu, am colaborat la trei dicționare masive, cel mai recent are câteva luni.

M-am născut și am crescut lângă Câmpina, fiind un copil vesel, vorbăreț, atent. Dintotdeauna am învățat cu plăcere, am căutat răspunsuri căci îmi puneam multe întrebări. Am crescut la țară și sunt perfect încredințată că natura ne poate învăța, modela, alina dacă îi dăm voie. Am nostalgia dealurilor, a florilor, a copacilor, a miresmelor și a nuanțelor luminii din copilărie, mă încarc de câte ori revin „acasă”, deși topografia se tot schimbă.

Am copilărit în ultimii ani ai comunismului și-mi amintesc concret acel moment de la ultimul congres din noiembrie 1989 când priveam ecranul televizorului cu acea Sală a Palatului plină, aplaudând frenetic. Exact atunci la cei 13 ani pe care îi aveam, am realizat aberația în mijlocul căreia trăiam, căci „marile realizări” care erau lăudate erau minciuni pe care le puteam constata singură. Cu o seară înainte îmi făcusem temele la lumina lămpii cu gaz.

Revoluția din decembrie 1989 a fost marea turnură în viețile noastre și cu cât studiez mai mult istoria comunismului, cu atât realizez mai tare ce norocoși suntem că ne-am născut la finele acelui drum.

Cărțile au fost prietenii mei cei mai buni. Îmi amintesc bucuria mamei când a venit acasă cu un volum gros de Lucian Blaga ale cărui versuri le recitam fără să le înțeleg. Sunau extraordinar, diferit de tot ceea ce auzeam în jurul meu. Blaga mi-a rămas un model și azi.

La fel, îmi amintesc perfect nedumerirea mea când am găsit în șifonier ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni și spaima mamei când am întrebat de ce nu este în bibliotecă. Abia la maturitate am realizat maniera toxică în care frica ți se insinuează în viață, în gânduri, în gesturi.

Care sunt oamenii care te-au marcat, datorită cărora ești ceea ce ești acum?

Mama, în primul rând. Respectul ei nemărginit pentru cărți, pentru cunoaștere, talentul ei literar, dar, mai ales, sacrificiul de sine pentru copiii ei. Apoi tata, cu tăria lui de caracter, având mereu probleme pentru nonconformism. Amândoi au prețuit mai presus de orice educația, făcând eforturi supraomenești pentru mine, pentru sora și fratele meu.

Apoi am avut norocul unor profesori caristmatici. Domnul Rusen, învățătorul meu, doamna Pănoiu, diriginta din gimnaziu, ale cărei lecții de franceză și de viață se împleteau firesc cu eleganță și feminitate. Probabil cei doi profesori de istorie m-au sedus iremediabil, dl. Spulber și dl. Cosmineanu,  povestitori fermecători, căci le-am rămas fidelă. Nu o pot uita nici pe doamna Ioana Radu, profesoara de limba română din gimnaziu, un profesionist incredibil pentru locul și momentul acela și care mi-a oferit cele mai solide baze pentru limbă și literatură. Apoi liceul mi-a adus-o în viață pe profesoara de istoria culturii, Rodiana Stanciu în a cărei admirație voi rămâne pentru totdeauna, căci lecțiile sale despre filosofie, religie, arhitectură, logică, economie mi-au deschis mintea și mi-au format cultura generală.

Nevoia mea de model m-a adus în postura de discipol benevol pentru lecțiile predate și de Dincolo: căci am fost și am rămas ucenicul lui N. Steinhardt, dar mai ales al lui Gary Sîrbu, căci întâlnirea cu fiecare m-a modelat și m-a amplificat interior.

Cum s-a petrecut întâlnirea ta cu cărțile, cu lectura? Cine te-a încurajat pe această cale?

În amintirea mea citesc dintotdeauna și nu-mi pot imagina viața fără cărți. Miezul ființei mele e format din cuvintele cărților pe care le-am asimilat. Dacă ar trebui să aleg între oameni și cărți, aș fi în mare dificultate. Îmi amintesc de părinții mei citind cărți, fiecare având poveștile lor preferate la care încercau să ne atragă. Tata, de pildă, iubea Winnetou, de aceea nu voi uita niciodată lacrimile și jalea pe care le-am trăit la moartea acestui personaj literar. Eram clasa a cincea și mă trezisem cu noaptea în cap să citesc continuarea poveștii. Probabil atunci s-a născut în mine ideea că ficțiunea are o viață ei, aceea pe care noi i-o dăruim din noi înșine, dar care poate fi mai puternică decât ne dăm seama și acest dar ne schimbă interior.

Cum îți alegeai cărțile? Ce te interesa, cum ți s-au schimbat preferințele de-a lungul anilor?

Am fost mereu înconjurată de cărți. De pe la 7 ani am citit orice mi-a căzut în mână, nu conta că erau ziare, reviste, cărți. Am citit cu mare pasiune povești polițiste. Cele comuniste, ideologizate, publicate în „Pentru Patrie” (bunicul era abonat) și mă interesau detectivii și rezolvarea cazurilor. Apoi am descoperit poveștile de epocă, cele ample care recreau un timp, o lume. Niciodată nu m-a speriat dimensiunea mare a unei cărți, ba dimpotrivă aș zice. O carte groasă îmi dădea mai mult timp să evadez din realitatea imediată. Am savurat Război și pace. Apoi m-am îndrăgostit de personaje puternice, îmi plăceau poveștile care se învârteau în jurul unui personaj, a deciziilor sale. Am citit prin școala generală Crimă și pedeapsă și mi-a ridicat multe întrebări. Mi-au plăcut foarte mult romanele victoriene, Dumas, Hugo, Balzac. Apoi am descoperit interbelicii. L-am devorat pe Eliade, din prima bursă la liceu mi-am cumpărat Istoria ideilor și credințelor religioase, pe care evident că n-am priceput-o, dar asta era prea puțin important. Fiind elevă de liceu între 1991-1995 piața de carte era uluitoare, am citit fără discernământ tot ce am putut. Făceam troc temporar cu colegele mele, apoi împărtășeam impresiile. Ne interesa mai ales ceea ce nu era în manual. Astfel, am primit de la colega de bancă Jurnalul fericirii și a fost o revelație colosală. Povestea de viață, dublată de convertirea la creștinism era ceva absolut excepțional pentru orizontul meu de-atunci. Apoi când m-am angajat la CNSAS primul dosar serios pe care l-am studiat a fost al lui N. Steinhardt. Pentru mine, părintele Steinhardt și jurnalul său au nuanțe de destin.

La maturitate i-am descoperit pe W. Faulkner, E. Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Cormac McCarthy, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas LLosa, G. Pappini, Stefan Zweig, Robert Musil și, mai ales, pe Thomas Mann. Cărțile lor m-au impresionat enorm, m-au făcut să înțeleg puterea literaturii, puterea cuvintelor.

Care este cartea sau cărțile copilăriei tale?

Fără nicio îndoială cartea copilăriei mele a fost La Medeleni, de Ionel Teodoreanu. Cred că am citit-o de vreo patru ori. Am plâns de fiecare dată când am citit moartea lui Moș Gheorghe, după cum am plâns cu sughițuri la moartea Olguței. Citind-o la 9-13 ani, am evoluat împreună cu personajele, deși mi-e greu să cred că azi aș mai rezona cu ea, de aceea realizez că era lectura potrivită vârstei mele de-atunci. Uneori mă gândesc să o recitesc cu mintea de-acum și totuși refuz, căci e un bun prețios, delicat, pe care maturitatea l-ar putea spulbera, și asta ar fi prea dureros.

Observ acum ce diferite sunt lecturile mele față de cele ale fetelor mele. Generația mea nu a putut exporta cărțile copilăriei ei propriilor copii. Pentru că accesul liber la literatură pentru copii a spulberat anumite titluri. Cum ar putea lumea patriarhală a Moldovei să concureze cu lumea lui Harry Potter?! M-am amărât când am înțeles, dar m-am pus pe citit că să mă pot conecta la noii eroi literari.

Care sunt cărțile pe care nu le poți uita? Vrei să faci o listă cu titlurile tale preferate din toate timpurile?

Cred că aici trebuie să trec cărțile la care revin când sunt în cumpănă. Jurnalul fericirii, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și Adio, Europa! (Ion D. Sîrbu), La început a fost sfârșitul (Adriana Georgescu), jurnalele Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, cărțile Doinei Jela, mai ales cea dedicată Ecaterinei Bălăcioiu, Drumul Crucii (Aurel State), Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă (Lena Constante), Timpul ce ni s-a dat (Annie Bentoiu) și nu sunt doar lecturi profesionale. Tot aici simte nevoia să adaug Armata de Apus (Janos Szekely) a cărui carte mi-a rămas în suflet. Probabil eu am devenit un profesionist al istoriei după aceste lecturi, pentru că ele au găsit un ecou special în conștiința mea. Dar recurg la ele și când mă confrunt cu dileme personale.

Apoi am citit cu folos și mare plăcere în adolescență cărți SF. Seria Dune a lui F. Herbert, Saga lui Ender și Saga Umbrelor, ale lui Orson Scott Card mi-au revelat o posibilă evoluție a umanității, iar ultima revelație la acest capitol am avut-o acum doi ani citind seria scriitorului chinez Liu Cixin. Mă preocupă profund ce am făcut în trecut și ce am putea face în viitor. De aceea rezonez cu sintagma lui Card „vorbitor în numele morților”, căci ce altceva este un cercetător al arhivelor?!, dar, în aceeași măsură, mă interesează cum văd scriitorii destinul nostru în Univers, ce anume merită păstrat, perpetuat, lăsat moștenire.

Ce școală (educație formală) ai urmat și cum ai ales-o?

Am o licență în istorie contemporană la Facultatea de Istorie a Universității București și un master în Relații Internaționale, tot acolo. După o scurtă carieră ca redactor într-o editură, am ales cercetarea. Am lucrat cinci ani la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Fostei Securități, apoi 14 la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului, iar în ultimii trei ani colaborez la Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

Fac istoria comunismului din pasiune. Pentru mine cel mai plăcut loc este arhiva, deși adesea mă solicită emoțional. Este dificil de parcurs probele răutății instrumentate, ale arbitrariului într-un regim politic, e solicitant să constați cum destinul unor oameni a fost efectiv frânt doar pentru că au gândit altfel. Dar, de asemenea, este și o ucenicie care te formează și te întărește. Dacă ai puterea să înveți lecțiile rezistenței, ale demnității și curajului, satisfacţiile sunt net superioare și pe termen lung.

Care a fost relația ta cu cărțile după ce ai început să profesezi?

Pentru mine, cărțile au fost mereu parte din procesul de cercetare, cine și ce a scris despre tema care mă interesează e primul pas pe care îl fac când plec la drum. Fișe, notițe, adnotări. Cărțile citite devin fișiere ordonate în care să pot căuta după cuvinte cheie. Apoi lectura la bibliotecă impune o detașare de imediat, o plonjare în universul acelei lecturi, de aceea iubesc sălile de lectură. Sintetizarea într-o carte a tot efortului de cercetare este pasul ultim în demersul meu. După acest punct am constatat că trăiesc un sentiment ambivalent: mă detașez de cartea publicată, o las să aibă drumul și destinul ei, dar în aceeași măsură rămâne cu mine, perfecționând-o mental neîncetat. Din fericire sunt multe subiecte care îmi atrag atenția, deci treptat ne separăm amiabil.

Dincolo de profesie, sunt atentă la literatură, citesc autorii în vogă, unii îmi plac alții nu. Cel mai mult mă interesează literatura care absoarbe traumele totalitarismelor, căci aici este cheia meseriei mele. Cum puțini oameni citesc studii/cărți de istorie, istoria devenită literatură este calea regală pe care putem păși pentru a înțelege ce au trăit bunicii, părinții sau noi înșine. De aceea sunt extrem de fericită pentru romane precum Dimineața pierdută (Gabriela Adameșteanu), Pupa Russa (Gh. Crăciun), Matei Brunul (Lucian Dan Teodorovici), Toți copiii librăresei, (Veronica D. Niculescu), Vântul, duhul, suflarea (Andreea Răsuceanu), Abraxas (Bogdan Alexandru Stănescu) căci fiecare dintre ele disecă un moment limită și fiecare dintre noi ne-am putea regăsi/înțelege după asemenea lecturi.

Aș vrea să adaug un cuvânt și pentru cărțile traduse. Citindu-le, constat că problemele, angoasele, dilemele, poticnirile unei societăți în curs de reamenajare nu sunt doar la noi, de aceea aceste lecturi devin surse de inspirație și de speranță. Prin urmare le sunt deosebit de recunoscătoare unor traducători care ne aduc aproape aceste probleme similare, dar care sunt și atât de talentați încât te minunezi de bijuteriile așternute pe pagini: Luana Schidu, Veronica D. Niculescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Ioana Văcărescu și încă mulți alții.

Suntem din ce în ce mai absorbiți de gadgeturi și de ecrane. Mai găsești azi timpul și liniștea pentru lectură?

Pentru fiecare vine un moment în care decide ce anume este important pentru el, ce alege să facă cu timpului lui. Sigur, tentațiile există, dar moderația e ținta mea. Dacă am cărți, eu pot trăi lejer fără ecrane, dar constat că este tot mai greu să induc acest comportament copiilor mei. M-am străduit să avem ziua fără ecran, am eșuat, acum mă chinui să impun serile cu lectură și nu cu seriale și, cel puțin în timpul săptămânii, reușesc. Accesul instantaneu la tot felul de platforme, ecranul telefonului/tabletei ca prelungire firească a propriului corp sunt niște provocări la care trebuie să facem față atât ca indivizi, dar și ca părinți. Nu sunt adepta interdicțiilor, nu fac decât să ambaleze și mai apetisant fructul oprit, dar un echilibru între ce poți face tu efectiv și avatarul tău digital mi se pare o atitudine sănătoasă. Iar lecția aceasta începe cu noi înșine. Dacă noi stăm lipiți de ecrane ziua întreagă, copiii noștri vor face la fel. Dar dacă ne văd citind, discutând, plimbându-ne sunt șanse să ne copieze și acolo. Timp pentru lectură? Se face, dacă îți dorești. Toți ai casei știu că eu am o țintă de lectură zilnică, un anumit număr de pagini, și adesea le spun: liniște, nu mi-am făcut norma! Îmi doresc să și transmit acest obicei. Cu fiica cea mare am reușit, nu trece zi fără să citească. Cea mică abia silabisește, dar sunt optimistă.

Apoi mai sunt minunatele vacanțe în care lectura e parte din distracție. Astă vară am citit aceeași carte cu fiica mea, aproape simultan, și abia așteptam să putem discuta despre cele citite. Iar asta este o bucurie incredibilă pe care mulți dintre noi o ratăm: împărtășirea lecturii, ideile, senzațiile, concluziile. Conexiunea pe care admirația comună a unei cărți, a unui autor te aduce alături de un prieten/străin mi se pare una dintre bucuriile vieții. Am prieteni virtuali cu care împărtășesc lecturi și îi simt foarte aproape de sufletul meu. Iar aici văd eu beneficiul ecranelor, al comunicării prin rețele.

Apropos, ce preferi acum: tipar (hard copy) sau digital (ebook și/sau audiobook)?

Ambele. Folosesc ebook și sunt foarte încântată de dimensiunea minusculă pe care o ocupă în bagaje, deși readerul este pentru lectura de seară, fie că e ficțiune sau SF. Dar iubesc și cartea fizică, care are un aer de promisiune împlinită, are parfum, pot reveni la anumite pagini. Să locuiesc într-o bibliotecă mi se pare un vis, dar traiul într-un server mi se pare un coșmar.

Dacă ai fi un personaj dintr-o carte, care ar fi acela?

Primul reflex a fost Olimpia din Adio, Europa! sau poate bătrânul din Nicio țară pentru oameni bătrâni, sau naratorul din Fizica Tristeții, nu mă pot decide, dar ce bine că aceste personaje și multe altele există deja și sunt atât de fertile imaginar.

Cum te vezi peste 5 sau 10 ani? Ce îți propui, care sunt obiectivele tale personale și profesionale?

Am câteva proiecte care îmi zbârnâie în cap de ceva timp, îmi doresc să le concretizez. Am demarat câteva cercetări, am în minte niște eseuri. De asemenea, un film documentar e un alt deziderat drag. Personal, îmi doresc să mă bucur plenar de ceea ce am, de copii, de căsnicie, de călătorii. Mi-aș dori ca, în timp, să ating o formă de serenitate, de echilibru cu mine și cu lumea, să nu mă mai las consumată de ceea ce nu pot schimba sau iritată de ceea ce este trecător.

Clara Mareș, istoric, autor al volumului Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, (ed. Curtea Veche, 2011), co-autor la Morfologia (ne)vinovației. Alfabetul detenției feminine în comunism (Ed. Litera, 2022). În prezent este cercetător la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, dar preferă cariera de soție, mamă, cititor.