Din când în când, în mod ideal o dată pe săptămână, dar dacă reușesc o dată pe lună mă declar mulțumită, îmi propun să țin o zi de post negru. Sau, dacă preferați o exprimare cu mai puține conotații religioase, 24 de ore în care nu mănânc nimic. Văd asta ca pe o restartare, o pauză de la ciclul de consum obișnuit, o zi în care corpul are ocazia să se odihnească. Nu voi detalia aici beneficiile de toate felurile, vă povestesc acest lucru pentru că de fiecare dată această zi mă face să mă gândesc la dihotomia minte-materie. Care e mai tare? În fond, 24 de ore fără mâncare nu înseamnă mare lucru. Ce e mare lucru însă sau așa mi se pare mie e să mă desprind de obișnuința că „trebuie” să mănânc. Și de aici ideea, nu-i așa, că mintea e mai puternică decât materia.
Și pentru că cele 24 de ore de pauză par mult mai lungi decât o zi obișnuită, am avut timp să mă gândesc mai mult la aceste lucruri. Fizica nouă ne spune că de fapt materia e alcătuită mai mult din goluri decât din plinuri. Electronii se rotesc cu viteze variate în jurul unui nucleu și ceea ce ne dă senzația de „solid” este faptul că și în corpul nostru se întâmplă același lucru. Sistemul explicativ clasic, cu electronii care se rotesc în jurul nucleului așa cum planetele se învârt în jurul soarelui, e un pic depășit. De fapt electronii, ale căror mișcări individuale sunt prea rapide pentru a fi urmărite, seamănă mai mult cu un roi de albine. Nu vedem albinele individuale, dar avem mereu în fața ochilor roiul care-și păstrează forma. Electronii însă nu se mișcă aiurea, ci urmează un tipar, fiecare executând anumiți pași. Dansul nu este întâmplător, iar tiparul acestuia a fost descris de fizicianul Schrödinger. De ce nu putem trece cu mâna printr-o masă? Pentru că atunci când electronii din mâna mea se apropie de nucleul unui atom din alt obiect, tiparul dansului se schimbă. Pentru ca un electron să-și schimbe locul are nevoie de energie. Ca electronul din degetul meu să înlocuiască un electron din masă ar fi nevoie de mult mai multă energie decât cea pe care ne-o oferă mușchii. Și atunci întâmpinăm ceea ce numit rezistență. A materiei.
Schrödinger a susținut câteva prelegeri, de altfel, numite Minte și materie. Preocupat nu doar de fizică, ci și de Filosofiile orientale, a vorbit despre faptul că subiectul și obiectul cunoașterii sunt una. Mintea și materia nu se exclud, ci compun același univers, cel în care ne aflăm. Separarea e aparentă. Disjuncția e a eu-ului, în realitate (orice ar însemna acest cuvânt) orice cunoaștere are loc în conștiință.
La începutul secolului al XX-lea, doi matematicieni care studiau sisteme matematice complexe au descoperit fractalii. Dar aceste obiecte matematice au fost considerate la acea vreme aberații sau chiar monștri matematici. Au fost uitați până în 1980, când au fost puși din nou în lumină de Benoit Mandelbrot. Ecuațiile matematice care compun fractalii conțin numere imaginare. Și aici totul se complică. De ce? Pentru că, în ciuda acestor numere imaginare (care nu sunt reale, da?), fractalii descriu perfect șerpuirile țărmului mării, felul în care se bifurcă crengile copacilor și perimetrul fulgerelor și a tuturor formelor din natură care par imposibil de măsurat. Un fractal conține, multiplicată la infinit în toate ordinele de mărime, aceeași formă care se repetă. Cred că eram prin facultate când am găsit un program pe calculator care genera fractal. Ecuația era dată de program, eu doar îi schimbam variabilele. Și obțineam cele mai nebune și colorate forme geometrice pe care le văzusem vreodată. Organizarea creierului este de natură fractal, iar unii cercetători susțin că nu doar în privința structurii, ci și a proceselor. Ne aflăm într-un mare vid, punctat din loc în loc de materie, materie care in-formează spațiul. Vidul ne creează, iar noi în-formăm vidul. Materia nu definește spațiul, spațiul definește materia. Ne jucăm, cumva, de-a v-ați ascunselea cu vidul. Electronii apar și dispar, întruna. Într-un fel, prin ochii noștri universul se privește pe sine. Suntem structuri identice, care apar și dispar mereu, la diferite ordine de mărime.
A vorbi despre minte și materie care două entități separate devine cumva ridicol. Sigur că mintea este mai puternică, pentru că ea conține întreg universul. Dar ea depinde, într-o buclă infinită, ca un șarpe care-și înghite coada, de materie, de corp. Nu cred că conștiința este o funcție a materiei, a structurii cerebrale care ar produce-o. Cât timp vorbim de cauzalitate, ne aflăm în iluzia separării. Dar însă vorbim fractalic, suntem niște holograme drăguțe care apar și dispar în vid, ca instrumente ale universului care se cunoaște pe sine. Și atunci, desigur, pot ține post 24 de ore, poate chiar și mai mult. Dar nu la infinit, ci cât îmi permit variabilele individuale care compun ecuația imaginară „om”.
