rescriere cu Daniel D. Marin – v1

Elena Vlădăreanu: ”Mare lucru nu îţi pot spune despre Elena Vlădăreanu. Doar că i s-a făcut un dor nebun de această carte…”


: S-ar spune că (nu) eşti o poetă explicită. Eu n-am decât 8 întrebări, intri în reţea?

Elena Vlădăreanu: „Reţea”? Nu-mi place cuvântul ăsta, mă face să mă gândesc la personajele care nu au ce face şi stau cât e ziulica de lungă în faţa computerului, pălăvrăgind virtual cu unul cu altul. Se cheamă că sunt în reţea. Dacă e vorba despre o astfel de reţea, nici nu mă gândesc.

 

DDM: Ok, atunci mult mai dinamic. Şapte minute, fix şapte întrebări. Ce (nu) înseamnă poezie erotică?

EV: Cu alte cuvinte, mă întrebi cum văd eu ceea ce scriu: erotic sau nu. Poate chiar ar trebui să iau foarte în serios această întrebare. După cum probabil (nu) ştii, nu scap de remarci păguboase, care mai de care mai vulgară, mai lipsită de bun simţ (există un maestru şi aici, ca peste tot; nu-i mai dau numele, m-am cam plictisit să-l tot trag afară din anonimat). Atunci când scriu, îmi este foarte rău (de aceea şi scriu, nu?). Existenţial vorbind: un dezechilibru, o stare de criză. În faţa unei astfel de stări nu rămâi niciodată singur. În textele mele, eu vorbesc cu mama, cu iubitul meu (de cele mai multe ori, ipotetic), cu fratele meu. Dacă mi-aş privi textele cu foarte multă răceală, nu le-aş considera erotice. Odată, Octavian Soviany mi-a spus că poemele mele sunt ca o „Cântarea Cântărilor” profană. Mie mi-a plăcut asta.

 

DDM: Cum trăieşti tu starea poetică?

EV: Scriu puţin şi foarte rar. Dar atunci este ceva intens, nu ştiu cum să-ţi explic. Iar eu devin extrem de nesuferită. Este ca şi cum ţi-ar creşte un strat de sticlă pe piele pe care te-ai chinui să-l jupuieşti. Înţelegi?

 

DDM: Un strat de sticlă… ceilalţi nici nu l-ar putea remarca. De ce scrii?

EV: Ei, de ce scriu?! Pe cineva care nu scrie îl întreabă cineva de ce nu scrie? Nu ştiu de ce scriu. Simt că asta îmi face bine. Mă gândesc uneori: modalitatea de expresie s-a schimbat foarte mult, neîndoielnic, totuşi noi tot nişte inadaptaţi am rămas, deşi nu ne place şi nici nu e frumos s-o recunoaştem.

 

DDM: Eşti redactor la pagina de cultură a unui cotidian central, eşti studentă la „Litere”, eşti din Medgidia. Te vezi trăind măcar o singură zi la Paris. Te plimbi pe… Magheru. Cum te împaci cu oamenii de lângă tine?

EV: Cum să mă împac, bine. Cel puţin aşa cred eu. Iar dacă nu mă împac, trebuie să ştii că există un singur vinovat: eu. Sunt structural asocială. Sunt zile în care nu vreau să văd pe nimeni, în care nu vreau să vorbesc cu nimeni. Tot ce doresc este să ajung cât mai repede acasă şi să mă închid în camera mea. Uneori, mai primesc câte o invitaţie în câte un club. Prima dată mă bucur că s-a gândit cineva să mă scoată din casă. Cu cât se apropie mai mult acel moment, cu atât simt că intru într-o stare de panică. Până la urmă încep să mă doară toate cele. Şi tot acasă ajung.
DDM: În lumea literară eşti privită cu simpatie. Te face să te priveşti cumva altfel?

EV: Ciudată întrebare. Adică dacă am o părere mai bună despre mine? De altfel nici nu sunt foarte sigură că sunt privită cu atâta simpatie. Ce să zic? Îmi place când oamenii sunt prietenoşi.
DDM: Care este relaţia ta cu – uneori, obiectul tău de lucru – cărţile pe care le citeşti?

EV: Relaţia mea cu cărţile este una lipsită de prejudecăţi – parcă aşa începe caracterizarea unei relaţii. Lăsând gluma la o parte, eu sunt dintre aceia care obişnuiesc să citească mai multe cărţi în aceeaşi perioadă de timp. Le numărasem la un moment dat: când am trecut de zece mi s-a făcut frică şi m-am oprit. Această „lipsă de măsură” ar putea trece drept neseriozitate sau ştiu eu cum altfel. Pe mine mă provoacă această manieră de a aduna cărţi în jurul tău. E drept că într-o mare măsură sunt şi obligată să citesc cel puţin două-trei pe săptămână. Trebuie să spun şi că dintre aceste „cel puţin două-trei” nu se nimereşte mereu şi cartea în care să mă refugiez. Atunci o adaug şi pe aceasta. Care, nu ştiu cum se face, de la primele pagini mă face să mă gândesc la o altă carte pe care nu am apucat încă să o citesc, ba chiar uitasem de ea şi tot aşa.
DDM: Deschide atunci o carte la întâmplare. Vezi cumva dincolo de această întâmplare. Ce-mi poţi spune acum despre Elena V?

EV: „Nu ştiu, n-am dovezi, vom vedea sau mai degrabă nu o să ştim niciodată, Marta cea moartă nu va şti niciodată ce a făcut soţul ei în Londra în acea noapte, în timp ce ea agoniza lângă mine, când se va întoarce, ea nu va mai fi ca să-l asculte, ca să asculte povestea, închipuită poate, pe care a hotărât el să i-o relateze”. Cum îmi plac jocurile, cititorii pot afla că am deschis o carte şi am citit această frază. Este din „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, un minunat roman al scriitorului spaniol Javier Marias. Mare lucru nu îţi pot spune despre Elena Vlădăreanu. Doar că i s-a făcut un dor nebun de această carte…

___________

 

revista Oglinda literară, septembrie 2003

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2695