În ultimii ani s-a scris multă proză scurtă românească. Lucru care n-ar trebui decât să mă bucure, doar că eu nu sunt o mare consumatoare de proză scurtă. Și nu pot să explic foarte bine de ce… Oricât de bune ar fi povestirile pe care le citesc, proza scurtă rămâne un gen care nu reușește să mă farmece. Mereu am impresia că în urma unei astfel de lecturi rămân cu o frustrare. Fie simt că lipsește ceva, fie vocea scriitorului îmi place foarte mult, dar totul se termină prea repede, iar eu tânjesc după un roman al celui care îmi oferă doar niște povestiri. Am simțit nevoia să fac această paranteză, pentru că de data aceasta o să vă recomand un volum de povestiri foarte bun, care mi-a plăcut foarte mult chiar și mie, care, așa cum spuneam, mă atașez greu de acest gen literar: Ce preferi? de Dan Coman.
Nu mai știu exact ce anume m-a făcut să mă opresc la acest volum al lui Dan Coman, apărut în anul 2022 la Editura Polirom, în Colecția Ego. Proză. Cred că a fost o combinație între textul de pe ultima copertă (care este o excepție bună; de obicei, cărțile noastre sunt prezentate într-o manieră foarte criptică, prea pretențioasă oarecum… dar asta este o altă poveste, poate că voi vorbi despre ea într-o bună zi) și câteva rânduri citite în timp ce o răsfoiam în librărie. Mi se întâmplă uneori să răsfoiesc o carte și să dau peste câteva fraze care recompun perfect o anumită imagine sau un anumit sentiment, iar fragmentul acela să fie decisiv pentru mine. Cred că așa mi s-a întâmplat și cu această carte a lui Dan Coman. Și pot spune că m-am îndrăgostit de ea.
Povestirile lui Dan Coman nu sunt despre oameni neobișnuiți, nici despre întâmplări fantastice, care schimbă viața cuiva într-un fel dramatic. Oamenii lui pot fi întâlniți la orice pas, poți fi tu, pot fi eu, poate fi oricine altcineva, la un moment oarecare din viață. Nu vreau să spun prin asta că sunt oameni și momente banale, nici vorbă. Spun doar că în poveștile lui lucrurile nu se întâmplă ostentativ. Instantaneele surprinse de el sunt importante pentru personaje, dar nu izbesc. Există o naturalețe a lumii din prozele lui Dan Coman care te ajută să intri în ele foarte ușor și fie să te identifici cu personajele, fie să le privești ca pe protagoniștii unui film care se derulează în fața ta chiar atunci, în clipa în care citești. Este o calitate cinematografică a scrisului său, aș putea spune.
Ca de obicei când vorbesc despre o carte, nu vreau să detaliez poveștile în sine, ele trebuie descoperite de fiecare cititor. Cu atât mai mult cu cât la proza scurtă nu e ca la roman, unde poți vorbi măcar despre un fir roșu al întâmplărilor din el și îl poți dezvălui fără teama că vei strica surpriza celui care nu l-a citit încă. Pot spune, însă, că prozele lui Dan Coman sunt despre personaje care caută fragmente de sine pierdute, relații fracționate și încercarea de a le recompune într-un fel sau altul, despre iubire în forme foarte variate, fragilitate, frânturi de fericire și multe altele asemenea. Dar este o lume în mișcare, în derulare, dacă pot spune așa. Poveștile lui nu oferă finaluri, răspunsuri, soluții. Nu trag linii ostentative pe post de verdicte. Dar te pun pe gânduri, uneori te fac să zâmbești, alteori rămâi cu privirea în gol și îți dorești să te poți întoarce în timp, la un anumit moment în care îți dai seama citind că ai fi putut reacționa altfel.
Citeam la un moment dat un interviu în care Dan Coman spunea că acesta este și nu este un volum de povestiri. Într-adevăr, sunt momente în care ai impresia că ești într-o lume rotundă, care poate compune un microroman. Dar prozele lui pot fi citite și independent, într-o ordine oarecare. Cel puțin așa am simțit eu. Nu cred că pot să fac un top al povestirilor din volum, dar periodic recitesc câte una aleasă la întâmplare, pentru că mă scoate din cotidianul meu și mă transpune într-o altă lume, doar pentru câteva clipe, exact cât am nevoie uneori să fac pasul afară din cerc și să pot continua apoi. Este una dintre calitățile scrisului său, te absoarbe imediat în poveste, fără să alunece în artificii inutile și fără excese de descriere sau de altceva. Poveștile lui îmi amintesc foarte mult de Cortázar, deși în general mă feresc de comparații între scriitori, pentru că fiecare este unic în felul lui. De fapt, există niște repere în carte, niște trimiteri care înlesnesc această legătură cu Cortázar, o să vedeți singuri.
Și mai este ceva ce îmi place la acest volum. Chiar dacă personajele sunt plasate într-un spațiu românesc, într-un spațiu cu care autorul este foarte familiarizat, întâmplările sunt cât se poate de universale. Este un aspect pozitiv, pentru că astfel lectura este accesibilă oricui, chiar și celor care nu vin din spațiul autohton.
O să mă opresc aici, pentru că deja pare că vorbesc mult fără să spun ceva foarte concret. 🙂 Mai zic doar că scrisul lui Dan Coman are o precizie care mereu m-a fascinat. Genul care nu se explică de dragul celui care nu înțelege, ci doar spune ce are de spus. O luciditate tăioasă, fără să alunece în cinism. Trebuie citit, ca să mă înțelegeți.
