Dosar de scriitor VII: De vorbă cu Doina Ruști, despre povești și personaje fabuloase (I)

Doamnelor și domnilor, de câteva săptămâni bune, v-am plimbat prin proza plină de simboluri, magie și personaje fabuloase a Doinei Ruști. Nu am spus tot ce e de spus și am mai sta de vorbă săptămâni întregi, dar cred că este recomandat să vă las plăcerea de a descoperi singuri poveștile și personajele memorabile. Între timp, am stat de vorbă cu autoarea despre oamenii săi, reali ori fantastici, despre Comoșteni și Keanu Reeves. De dragul literaturii bune. Enjoy!

SB:Nu cred că am văzut în scriitura niciunui autor un melanj de elemente fabuloase, mitice, neobişnuite, aşa cum am descoperit cu plăcere în romanele dumneavoastră. Aş îndrăzni să întreb dacă realitatea vă dezamăgeşte şi simţiţi nevoia unui univers paralel, miraculos. De ce scrie Doina Ruşti cu atâta poftă despre fantastic?

D.R.: Vei zice că mă rup în figuri dacă-ţi spun că aceasta este realitatea mea. Totuşi, în viaţa reală mi se întâmplă exact aşa cum am povestit. Niciunul dintre romanele taxate drept Doina rusti interviufantastice (Omuleţul roşu, , Fantoma din moară şi Cămaşa în carouri) nu reprezintă evadări într-o lume imaginată, ci modul meu de a-mi împărtăşi experienţele. Întotdeauna am fost atrasă de detalii, de acele acţiuni pe care unii le consideră improbabile.  Îmi vine în minte un episod din copilărie, mai precis una dintre multele dimineţi din sufrageria de la Comoşteni, când familia petrecea aproape o oră la masă. Bunicul stătea în capul mesei, urmărind cu ochişorii lui albaştri feţele marilor vorbitori din casa noastră, care erau tata şi mama lui, adică bunică-mea, pe care am făcut-o personaj în Fantoma din moară. Ei conduceau conversaţia, ei aduceau cărţile nou apărute, ei erau la curent cu toate mondenităţile. Aveau şarm, idei, umor. În dimineaţa pe care mi-o amintesc acum, îşi povesteau visele, însoţindu-le de comentarii atât de incitante, încât am început pe loc să mă întreb ce sens avea visul meu. Căci şi eu visasem ceva în noaptea aia, avusesem un vis de iarnă, adică dintre acelea în care toate ameninţările curg lin, pe pernele oamenilor liniştiţi. Iar eu eram în acel moment un om fără angoase. Visasem un cal negru, deosebit de frumos, un cal vorbitor. Încurajată de atmosferă, am anunţat că şi eu aveam de povestit un vis. S-a făcut linişte şi-am început să descriu animalul, a cărui blană smolită o mai văd încă şi astăzi, legănându-se ca suprafaţa mişcătoare a petrolului dintr-o cisternă, şi ea reminiscenţă a imaginilor numeroase care alcătuiesc copilăria mea. Aproape toată familia a fost  interesată de visul meu. Mai puţin mama. Ea era din naştere o fire sceptică, trăsătură pe care în parte am moştenit-o şi împotriva căreia a trebuit să lupt. Mama a respins din start posibilitatea ca eu să fi visat şi încă un cal negru, care mai şi vorbea. Atitudinea ei a fost foarte categorică în privinţa asta, iar mulţi ani după aceea amintea episodul, ironizându-mi visul, pe care îl considera în totalitate o plăsmuire. N-am putut s-o conving niciodată că visasem într-adevăr acel cal, n-am putut s-o conving de sinceritatea mea în multe alte situaţii. Şi-aşa cum se întâmplă, târziu, după ce aproape că-mi trecuse supărarea, am înţeles că nu subiectul visului fusese neverosimil, ci felul în care eu îl povestisem. Prin urmare, dacă există în cărţile mele chestii fantastice de care vă îndoiţi, nu înseamnă că nu sunt adevărate, ci doar că eu le-am povestit prost.

SB: „” e un roman atât de real, încât e dureros şi atât de necesar. Ar putea literatura să detrivializeze şi să umanizeze situaţii greşit înţelese şi percepute prin lentila media?

D.R.: Lizoanca a fost modul meu de a crea a anexă la romanul Fantoma din moară. As putea spune că vine în prelungirea lui. În Fantoma din moară am povestit despre străbunicul meu, învăţător de ţară. Mai precis despre fantoma lui, refugiată în ruinele unei mori. În comunităţile mici se găseşte de regulă cheia istoriei unei popor. În romanul meu, un sat stăpânit de fantoma unui om cu vise frumoase, îşi pierde treptat direcţia pentru că regulile rigide ale prezentului încep să se erodeze, influenţate subtil de moştenirea secretă a acestui om care ştiuse să viseze.  Într-o lume a ororilor este suficient  un singur vis luminos pentru ca totul să explodeze. Însă nicio revoluţie nu mai poate să refacă rafinamentul şi parfumul acelui vis. În urma lagărului, rămân Lizoancele şi amărăciunea vâscoasă a mai multor generaţii. Dacă am povestit bine sau rău despre această pastă reziduală numai cititorii pot să spună, adică tu.

SB: Comoşteni, locul în care v-aţi născut, apare nu o dată în proza dumneavoastră. În ”Fantoma din moară”, construiți imaginea unui sat în care suferința și misticul merg mână în mână. Cum e Comoșteni, în realitate? Vi s-a întâmplat să fie citite romanele dumneavoastră de un (fost) locuitor al satului și să primiți reacții referitoare la imaginea locului, în proză?

D.R.: Am plecat din Comoşteni pe când aveam 12 ani. Apoi am revenit în câteva vacanţe, în special în timpul liceului. N-am mai fost acolo de exact 30 de ani. Nu ştiu  dacă mai există ceva din geografia cunoscută mie. Nu ştiu cine locuieşte în casa copilăriei mele. Nu cred că mă voi mai duce acolo vreodată. Comoşteniul este doar generatorul meu de imagini, de emoţii şi de vise.

Cât despre corespondenţa mea cu cititorii, ar fi mult de scris. În special m-am bucurat să primesc veşti de la cineva care şi-a construit o casă pe locul acelei mori ruinate, confirmându-mi că încă este un spaţiu hierofanic.  De altfel, satul este unul foarte vechi, cu o istorie tulburătoare. Dar să ne întoarcem în prezent!

SB: Deși întrebarea are tentă mondenă, nu mă pot abține să  întreb: de ce Keanu Reeves, în Omulețul Roșu? (apropo, coperta mi s-a părut delicioasă):

D.R.: În 2003, pe când definitivam romanul, mi-era capul plin de Matrix. A fost primul film care mergea pe tipul meu de imaginar. Nu mă mai întreba ce părere am azi despre el. Importanţa lui s-a manifestat pe acel timp, al Omuleţului roşu, fără ca cineva să observe că în copertă am plantat şi un strop din actorul principal al acelui film. Cum ţi-ai dat seama? Cu Goggles? 🙂 Sau te-ai bazat doar pe ce scrie în roman?

(n.ed. sunt o mioapă cu o abilitate neobișnuită de  a vedea detalii mărunte, iar fața minusculă lui Keanu Reeves a fost  primul lucru care mi-a sărit în ochi, când am pus mâna pe ”Omulețul roșu”)

SB: Citind ”Omulețul roșu”, cred că am detectat-o pe -omul, în spatele personajului principal și, când spun asta, mă refer la judecăți de valoare emise, păreri despre viață, literatură și relații interumane, pe lângă povestea dramatică a Laurei. Cât de e Laura Iosa?

D.R. Omuleţul roşu este romanul meu de debut şi include toate stângăciile oricărui debutant. Ne aflam în plin autobiografism, autenticism subliniat etc. Ideea era aceasta, de a crea iluzia unor fapte incontestabil trăite. Dar, desigur, ca şi în celelalte cărţi ale mele şi aici este vorba despre mine. Nici mai mult nici mai puţin decât este vorba despre mine în , de exemplu.  Totul a început prin adolescenţă, când am dat peste o carte jerpelită, un exemplar din Jean d’Agrève, al vicontelui Marie-Eugène-Melchior de Vogüé. Pe marginea acelei cărţi am citit mărturisirea unui bărbat, scrisă cu creion chimic, o poveste care m-a impresionat mai mult decât textul romanului. Bărbatul fusese condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Era acuzat că a pierdut sau furat banii unui regiment, în timpul Primului Război Mondial. Bineînţeles, el se considera nevinovat, şi poate că aşa şi era.  Şi-a scris povestea pentru iubita lui, pe marginea acestei cărţi. Nimeni din familia mea nu ştia cum ajunsese această carte în magazia noastră, printre multe alte lucruri care mi-au hrănit imaginaţia în copilărie. Povestea condamnatului m-a urmărit, iar Omuleţul roşu o are în centru, evident, împletită cu alte 23 de poveşti, legate de mesajul ei. Cam în felul în care mărturisirea condamnatului are legătură cu mine, tot astfel şi celelalte istorisiri fac parte din viaţa mea. În perioada în care scriam romanul eram îndrăgostită de un programator IT, cu care m-am şi măritat, iar povestea mea de dragoste cuprinde cumva toate celelalte poveşti.

(continuarea, mâine)

A.

Sursa foto, aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167