Maria Pop trăiește, ca majoritatea copiilor din România, într-o localitate îndepărtată, unde e greu de presupus că va merge în vizită vreun scriitor. În satul ei, Parva, din Munții Rodnei, nu sunt lansări de carte și nici evenimente culturale. Doar câțiva profesori minunați – ca mama ei, Aneta Pop, care predă engleza – și o mulțime de copii neobișnuit de frumoși. Unii, care locuiesc mai spre culme, nu au, de pildă, curent electric. Dar la școală se găsesc câteva cărți și, mai ales, se poate visa la cei care le imaginează. Prin urmare, Maria s-a gândit la niște întrebări și i le-a trimis Ioanei Nicolaie. Era atunci în clasa a VII-a și voia s-o impresioneze pe doamna de română. A ieșit acest interviu în care e vorba despre copilărie, despre puțin miracol, despre cărți formatoare, despre viața viețuită. Așa cum ne preocupă micii cititori, ne bucurăm și când descoperim jurnaliști în formare. Doamnelor și domnilor, Ioana Nicolaie, de vorbă cu Maria Pop:
Maria Pop: Cum era Ioana Nicolaie în copilărie și cum este Ioana Nicolaie (omul, nu scriitoarea) acum?
Ioana Nicolaie: O să încep prin a spune un banc. O fată, așa, cam de vârsta ta, are norocul și prinde peștișorul de aur. „Ei, acum gândește-te bine, fiindcă îți voi îndeplini o dorință…” îi spune el. ”Păi, știți, domnule peștișor, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu… mare” sare ea. ”Se face într-o clipă, draga mea, zice peștișorul, atingând-o cu solzii. Așa…, nu e deloc greu. Gata, ești exact ce ți-ai dorit, adică adult!” ”Da? se miră fata. Dar nu simt deloc asta… Nu s-a schimbat nimic… Tot nu știu ce să fac cu viața mea.” ”Nimeni nu știe ce să facă. Ghinion!” Cam așa e cu diferența între a fi mic și a fi mare. Nimeni nu ajunge să cunoască absolut toate lucrurile. Ce-ți stă însă în putere mereu e să te străduiești să afli cât mai multe. De unde? Din cărți în primul rând, apoi de la școală sau de la oamenii pe care îi ai în preajmă. În ceea ce mă privește, am avut noroc că încă din clasele mici mi-am dat seama, de pildă, că vreau să mă fac scriitoare (asta după ce am înțeles că zână n-am cum să devin și, din păcate, nici astronaut). Acum, că am publicat deja vreo opt cărți, nu s-au schimbat prea tare lucrurile. Ioana cea mică, din copilărie, e tot cu mine, mă ajută la scris și la înțelegerea lumii. În oglinda mea interioară – am mai spus asta – mă percep ca având cel mult paisprezece ani. Iar asta, cred eu, mă ajută foarte tare.
M.P.: Cum ați descoperit cărțile și care a fost prima carte citită?
I.N.: Am copilărit, Maria, în perioada comunistă care era foarte grea nu doar pentru familia mea numeroasă, ci pentru toată lumea. Cred că ai învățat la școală că pe atunci nu exista, de pildă, muzică într-o limbă străină la radio. Știi sigur că oamenii nu aveau alimente și că în anii 80 le primeau raționalizat, ca în timpul războiului. Cu toate acestea însă, școlile aveau mici biblioteci care-i făceau fericiți pe cei mai mulți copii din generația mea. Am învățat să citesc cu mare ușurință și, încă din clasa I, mi-am făcut fișă la bibliotecă. Am descoperit așa că fiecare copertă e o fereastră și că o dată trecută în încăperea care se află la începutul fiecărei cărți se pătrunde într-o lume fermecată. Acolo, toate întâmplările sunt vii și, mai ales, din toate înveți câte ceva. De multe ori, îi spun asta și băiatului meu, îți amintești cu mult mai mare claritate oamenii sau lucrurile din aceste lumi al căror stăpân ai fost pentru o vreme decât ființele sau decorul vieții reale. Citind ești asemenea unui rege care își schimbă continuu și după placul inimii regatele. Doar că mulți copii de azi nu-și dau seama de asta și ajung să fie, de bunăvoie, nu regii, ci prizonierii unui singur regat: al tehnologiei.
M.P.: La ce vârstă ați scris prima poezie și cum v-ați dat seama de acest talent?
I.N.: La opt ani. Și am început primul roman la nouă ani (am scris doar cincisprezece-douăzeci de pagini din el, era, desigur, o joacă). Și totul a venit ușor, de la sine. Dar, cum ziceam, dacă n-ar fi trebuit să muncesc – fiindcă aveam îndatoriri clare încă de pe atunci, de la grija pentru frații mai mici, la curățenie, la păzit mieii și, mai apoi, la lucratul câmpului -, nu m-ar fi oprit nimeni din citit. Mai târziu, mi-am dat seama însă că e foarte important să înțelegi cât mai multe din cele ce ți se întâmplă ca să poți să înveți și din ele. Pe scriitori îi ajută și poveștile din jur – iar în familia mea erau nenumărate -, fiindcă ei au capacitatea de a le asculta. Într-un fel, noi toți suntem povești. Doar că avem de-a face, din păcate, și cu mulți cititori care nu au deloc răbdare.
M.P.: Știu că scrieți și literatură pentru copii. E mai ușor să scrieți pentru cei mici sau pentru cei mari?
I.N.: E altfel. E ca diferența dintre maraton și alergare viteză. În cazul literaturii pentru copii, ai nevoie de niște ingrediente fără de care ai scrie degeaba. Nu ți-l poți imagina, de exemplu, pe Liviu Rebreanu (care a publicat mult și a și experimentat în cărțile lui) scriind pentru copii. Dar pe Coșbuc da, fiindcă el era jucăuș și avea și un fel de naivitate care l-a făcut plăcut multor cititori. În plus, avea și un băiat pe care l-a iubit foarte mult. Autorii marilor cărți pentru copii, de la Mark Twain la Antoine de Saint-Exupery, scriau și pentru adulți. Nu vei cuceri niciodată un copil dacă nu ai grație, emoție, dacă nu presari și aventură, dacă nu spui o poveste în care să fie vorba esențial despre ceea ce suntem noi, oamenii. Și, ca să răspund totuși, când scriu pentru copii lucrez la fel de mult și de intens ca și la un roman obișnuit. Așadar nu e deloc ușor.
M.P.: Vă consider o femeie de succes. Care e secretul? Cum ați ajuns aici? Se poate trăi din literatură?
I.N.: E ca-n fabula cu broasca țestoasă și cu iepurele care fac un concurs de alergare. Iepurele țopăie, se amuză peste măsură, ba chiar trage și un pui de somn. Numai că încetul cu încetul, cu trupul ei strivit sub carapace, broasca e cea care trece linia de sosire. Altfel spus, cu multă voință și cu disciplină se poate ajunge acolo unde îți dorești. Trebuie să vrei puțin mai mult decât ți se cere la școală și să te lupți pentru asta. Dacă îți place informatica, nu te juca mult pe computer, ci fă programare, dacă îți place muzica, nu lălăi continuu închipuindu-ți că progresezi, ci caută un profesor, dacă vrei pictură, nu e deajuns să arunci culorile pe foaie, ci să înveți și istoria artei, iar dacă îți place literatura, e nevoie de multă ambiție și de multe lecturi. Și de îndrumare (la liceu, de multe ori, se fac cenacluri literare). Chiar și-n zona asta care ține de talent, nimic nu se face fără efort. Cât despre bani, nu, nu trăiești propriu-zis din literatură, decât dacă ajungi foarte cunoscut. Trăiești însă din articolele pe care le scrii, din invitațiile la lecturi și la festivaluri, multe internaționale, și, mai ales, din munca ta. Eu, de pildă, sunt și profesoară. Și mai fac tot felul de ateliere cu copii, mai mici sau mai mari. Prin urmare, nu am de ce să mă plâng.
M.P.: Ce cărți considerați că trebuie neapărat citite?
I.N.: Sunt atât de multe, Maria, și la fiecare vârstă se potrivesc altele. Aș face însă câteva recomandări generale și-apoi și unele pentru vârsta ta. În prima categorie aș include acele volume pe care e obligatoriu să le citești, fie în copilărie, fie mai târziu. E inacceptabil să ocolești următoarele regate: Micul prinț, Aventurile lui Huckleberry Finn, Alice în Țara Minunilor, Alice în oglindă, Călătoriile lui Gulliver, Basme românești, Cartea cu Apolodor sau Enciclopedia zmeilor. Apoi, pentru tine și pentru colegii tăi, aș recomanda un fel de top realizat de copiii, foarte buni cititori, cu care lucrez eu. Ei au pus pe locul întâi o carte minunată, scrisă de Michael Ende, Povestea fără sfârșit. De același autor aș recomanda și Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă. Aș propune apoi Inimă de cerneală de Cornelia Funke, Oliver Twist de Charles Dickens, Minunea de R. J. Palacio, Bătrânul din lună de Grace Lin, dar și antologiile publicate la Editura Arthur: Care-i faza cu cititul?, Ce poți face cu două cuvinte și Cui i-e frică de computer (atât cele scrise de autori consacrați, cât și cele semnate de autori copii). Ți-aș mai recomanda, Maria, Jurnalul Annei Frank, o carte sfâșietoare scrisă de o fată puțin mai mare decât tine, în timpul celui de-al doilea război mondial. Și, desigur, mai sunt multe alte titluri, mai ales cărți clasice, pe care sunt sigură că vi le recomandă oricum profesorii voștri.
M.P.: Aveți un gând pentru mine și pentru colegii mei?
I.N.: Centrul lumii e acolo unde te găsești tu, nu într-un oraș mare sau într-o țară străină. Uită-te în jurul tău cu mirare, fiindcă totul e ca un dar care așteaptă să fie despachetat. Ține seama măcar de unele sfaturi, fiindcă oamenii mari nu-și bat gura degeaba. Și continuă să vezi cu inima, vorba Micului Prinț, dar nu-ți lăsa în paragină mintea.
Mulțumim, Maria Pop, pentru un interviu excelent! Mulțumim, Ioana Nicolaie, pentru bucuria pe care ne-ați făcut-o!
Echipa SemneBune
