Interviu cu Nora Iuga – „Fetiţa cu o mie de riduri”

Nora Iuga este una dintre cele mai iubite şi apreciate scriitoare din România. Poetă, prozatoare şi traducătoare de excepţie  reuşește chiar şi la 83 de ani să uimească prin vitalitate, energie şi farmecul inconfundabil. este, aşa cum spune titlul propriului poem-roman, fetiţa cu o mie de riduri”.

nora iuga alexandra mihalcea 

Alexandra Mihalcea: Aş vrea să îmi povestiţi puţin despre momentul în care aţi început să scrieţi. De unde a venit nevoia aceasta?

: Mă bucur că, iată, sunt exact în oraşul în care am scris prima . Sibiul este un oraş pe care îl iubesc foarte mult. După Bucureşti, îl consider oraşul meu de naştere, poate tocmai pentru că este oraşul meu de naştere ca poetă. Locuiam pe strada Regina Maria (aşa se numea pe atunci strada Nicolae Bălcescu). Aveam o existenţă destul de modestă cu părinţii şi locuiam cu chirie. Tata, fiind muzicant, făcea studii dimineaţa la vioară, iar eu învăţam la istorie în bucătărie, pentru că nu aveam decât o singură cameră, şi deodată m-am plictisit. Întotdeauna te plictiseşti când înveţi la istorie. Ţin minte că era primăvară, aveam 12 ani şi m-a apucat dintr-o dată o bucurie, o vâlvătaie, s-a stârnit în mine ceva total necunoscut. Un sentiment care s-ar putea asemui într-un fel cu voluptatea, pentru că avea şi dimensiunea asta, pentru mine total necunoscută, pentru că era o senzaţie corporală aproape. Şi au început să îmi curgă nişte versuri în cap. Aveam un caiet maculator, în care scriam însemnările din clasă şi ţin minte că am scris în el primele strofe. Nu prea pot să le numesc , pentru că erau extraordinar de naive şi de proaste. Şi cam aşa a început. Era o despre soare, despre pomi care au înverzit, despre luncă, despre o tânără domniţă adormită într-o caleaşcă… Era ceva înspăimântător, ca un şerbet de trandafiri de care ţi se face greaţă. A fost înspăimântător, dar, ciudat, se pare că aveam un oarecare spirit critic, pentru că mi-am dat seama că era îngrozitor de proastă. De atunci mi-am refuzat să scriu şi adevărul e că niciodată nu am crezut, până la o vârstă foarte înaintată, că voi deveni vreodată poetă, pentru că am vrut să fac altceva. Eram îndrăgostită de actorie şi de balet, fiindcă mama a fost balerină şi cred că aveam talent. Aş fi putut să fiu o balerină bună. Aveam şi nişte calităţi fizice pentru asta. Dar mama nu a vrut să mă lase.

A.M: Este şi acesta unul dintre motivele pentru care aţi debutat atât de târziu, sau este vorba doar de faptul că nu aţi scris patriotardă?

N.I.: Da! Asta este o întrebare foarte inteligentă. Mă bucur că în sfârşit mi se pune această întrebare. Nu mi-a mai fost pusă. Chiar e o mirare că am debutat atât de târziu, dacă primele semnale mi-au venit la pubertate. În liceu nu am mai scris decât două poezii, pentru nişte ochi albaştri, care nu îi aparţineau unui bărbat, ci profesoarei de franceză, Aristiţa, care era ca un bibelou. Era o splendoare. Şi acum îmi mai apare în anumite proze imaginea ei şi sunt tentată să o fac personaj. După aia nu mi-au mai plăcut niciodată femeile. Dar nu vorbim de dragoste acum vorbim de poezie, dar, într-un fel, poezia se leagă de iubire chiar foarte tare. Însă în perioada în care am fost studentă şi în care de obicei începi să te înghesui să scrii şi să publici şi se conturează acest talent, eu am fost într-o derută foarte mare. Pentru că eu poezia în interiorul meu am simţit-o întotdeauna. Ea a existat, sunt sigură de asta. Dar nu am îndrăznit să scriu poezie, nu numai fiindcă prima dată mi-a ieşit foarte prost, dar deruta mea se datora şi faptului că în şcoală am pendulat între poezia clasică, poezia cu ritm şi rimă, cu care fusesem învăţată încă de mică şi apăruseră poeţii dintre cele două războaie, care deja depăşiseră această barieră. Dacă un Barbu scria cu ritm şi rimă, sau un Arghezi, dar la Blaga, la Bacovia, deja lucrurile au început să se mai schimbe, ca să nu mergem şi mai departe, pentru că începusem să citesc şi literatură universală şi îmi plăcea la nebunie poezia în vers liber, în vers alb, dar nu ştiam cum se face acest lucru. Am fost terorizată de faptul că eu simţeam nevoia să am o tehnică, să am nişte reguli, ca să pot să scriu. Când scriam cu ritm şi rimă, ştiam că dacă în coadă o să sune, înseamnă că e poezie. Îţi dai seama cât de proşti eram noi pe vremea aia? Dar poezia asta nu avea o regulă şi eu nu ştiam că muzicalitatea îţi vine din tine, nu trebuie să respecţi un plan. Şi din cauza asta am ezitat foarte mult şi am scris vreo două-trei poezii în facultate, de asemenea foarte proaste şi am zis că n-o să fiu niciodată poetă şi am renunţat total la gândul ăsta. Iar poezia patriotică, pentru că nu am putut niciodată să fac o poezie angajată, dar nu pentru că aş fi avut vreo ură îngrozitoare pentru regimul în care am trăit, pentru că eu am terminat facultatea şi am fost repartizată profesoară tot în Sibiu (Sibiul ăsta m-a atras ca un magnet întotdeauna). Dar eu, cum spuneam, nu din motive de revoltă sau de ură împotriva regimului în care trăiam nu am scris . Nu puteam să scriu genul de poezie care se scria. Nu eram născută în lumea aceea. Pentru că, în general, se vorbea foarte mult despre clasa muncitoare. Era poezia rurală, foarte în vogă, poezia câmpiei, poezia recoltelor, poezia fabricilor şi poeziile de dragoste, foarte rare. Poezia de dragoste a fost într-un con de umbră teribil, ani de zile. Şi singurele poeme de dragoste erau între mulgătoare şi tractorist. Toate aceste lucruri imi erau complet străine. Nu erau legate deloc de viaţa mea. Trăind într-o familie de artişti şi copilărind în Germania, adică într-o lume cu totul şi cu totul diferită, pentru că noi eram pe jumătate o ţară care se afla într-un ev mediu, dacă nu eram o ţară eminamente agricolă şi nu aveam această conştiinţă a poporului meu. Mi-e ruşine s-o declar, dar nu o aveam! Şi asta explică faptul că eu în perioada aia nu am putut să public. Nu pentru că aş fi fost persecutată, ci pentru că nu puteam să scriu ce mi se cerea, pentru că îmi era total străin. Nu poţi, dacă eşti un poet adevărat, decât să te scrii pe tine. Noi ne scriem pe noi. Atunci, am început să public extrem de târziu, culmea, după ce mă şi căsătorisem şi după ce venise şi băiatul meu pe lume, Tiberiu, care a devenit prim balerin la Opera Română şi, în sfârşit, prin el s-a împlinit dorinţa mea. Însă ce s-a întâmplat cu destinul poeziei, de ce atât de târziu, am spus, numai că a venit la un moment dat şi forţat. Adică mi s-a interzis să scriu poezie, de către Stat, de către Cabinetul 2 al tovarăşei Elena Ceauşescu. A venit un ordin care ne-a cam şocat pe mulţi. În iulie ’70 sau ’71, nu mai ştiu exact, când s-a întors Ceauşescu după o vizită mai lungă în Coreea şi în China, a venit cu nişte idei îngrozitoare şi în domeniul culturii şi în domeniul economic, evident, după modelele de acolo şi a vrut să facă nişte transformări radicale în România, privind economia, dar şi în domeniul culturii ne-au lovit groaznic. Şi atunci, Centrala Editorială, care era o instituţie foarte importantă, care ţinea de Consiliul Culturii (aşa se numea Ministerul Culturii pe vremea aceea), a dat o listă de cărţi care erau nocive pentru tineretul acestei ţări, care trebuia să crească foarte curat sufleteşte şi sănătos trupeşte şi spiritual, bineînţeles. Şi în artă în general, dar noi vorbim acum despre literatură, ceea ce putea avea un caracter care nu cadra cu o ţinută morală impecabilă proletară, era interzis şi pe lista aia m-am aflat şi eu. Şi, culmea, ei voiau o motivaţie totuşi. Funcţionarilor de la Centrala Editorială li se punea în braţe un maldăr de cărţi pe care sa le răsfoiască, dar aceste cărţi erau alese dinainte. Era o selecţie formală şi li se spunea „faci un referat şi demonstrezi că această carte este nocivă pentru tineretul roman.” Cel care mi-a făcut mie acest raport, mi-a spus. De Dinu Flămând e vorba, un poet foarte cunoscut. Fapt pentru care îi sunt recunoscătoare, pentru că oameni atât de cinstiţi întâlneşti foarte rar. După foarte mult timp, după ce se schimbase regimul, mi-a povestit că i s-a cerut să pună şi un diagnostic, pentru că trebuia să se justifice de ce se interzice publicarea unui autor. El le-a spus că nu găseşte nimic în cartea mea care să fie nociv şi atunci i s-a spus să pună diagnosticul de „erotism morbid” şi aşa a fost cartea scoasă din circulaţie. Nenorocirea a fost alta. Eu nu mă plâng de chestia asta, că nu îmi place să mă victimizez. Dar adurat mult şi asta putea să îmi fie fatal ca poetă, pentru că am denutat la 38 de ani, cu primul volum, „Vina nu e a mea”, care a avut un mare succes de critică şi după doi ani, în ’70, am scris al doilea volum, „Captivitatea cercului”. Adevărul este că amândouă cărţile pot să fie interpretate cumva şi prima, „Vina nu e a mea”, iată, nu e vina mea că m-am născut în porcăria asta de regim, iar „Captivitatea cercului” era destul de clar, aici mi s-a înfundat. Asta e aia cu „erotismul morbid”. Acum, poţi să o iei şi aşa! Eu ştiu la ce cerc s-or fi gândit ei şi la ce captivitate? Cum spuneam, partea proastă e că lista era de vreo 20 de nume de scriitori, şi poeţi şi prozatori, dar nu toţi au primit o „detenţie” de o durată atât de lungă. La mine a durat 8 ani şi nu am înţeles de ce. Mai mult de atât nu a făcut nimeni „puşcăria” asta şi putea să îmi fie fatal, pentru că eram foarte bătrână ca poetă, eu având deja 40 de ani când s-a întâmplat asta. La 50 de ani pot să spun că a fost al doilea debut al meu. Puteam să îmi pierd de o mie de ori talentul sau să-l refuz.

A.M.: Aici am să vă contrazic puţin. Nu cred că eraţi prea bătrână. De fapt, nici acum nu sunteţi. Şi un lucru fascinant la dumneavoastră este tocmai acesta. În ciuda faptului că aveţi 83 de ani, sunteţi ca o fetiţă. Un copilaş plin de energie, foarte viu. Sunteţi mult mai vie decât o grămadă de tineri. De unde vine energia asta, pofta asta de viaţă atât de mare, în condiţiile în care sunteţi, totuşi, un om care a trecut prin destul de multe ?

N.I.: Da, am trecut prin multe lovituri în viaţă. Dar aşa îi e dat omului, eu cred că toţi avem loviturile noastre, decepţiile noastre, dar ele se amplifică după temperamentul pe care îl avem sau după concepţia de viaţă. Şi cred că după o anumită structură, o constelaţie. Dar nu mă gândesc la o constelaţie astrală, ci la o constelaţie organică, pe care o primim din naştere, din ereditate. Cred foarte tare în lanţul ăsta al străbunilor noştri, care se transmite prin genele noastre. Ăsta e un lucru foarte interesant. Noi nu purtăm numai nişte date anatomice, fiziologice. Nu suntem marcaţi numai de pânda anumitor boli pe care le moştenim. Nu e vorba numai de o ereditate a trupului, a simţurilor, care e foarte pregnantă, dar se pare că primim şi nişte informaţii de natura unor acţiuni, ale unor întâmplări. Şi nu mă refer acum la o memorie colectivă, mă refer la o memorie personală a individului. Dar nu este memoria individului Nora Iuga, a întâmplărilor pe care le trăieşte ea imediat. Este vorba de nişte întâmplări ale părinţilor şi bunicilor ei, care i se transmit. Ăsta este un lucru care m-a fascinat, pentru că am citit într-o revistă din Anglia o poveste pe care vreau să ţi-o spun, pentru că e foarte interesantă. Doi turişti englezi au venit să vadă România. Asta se întâmpla demult, cred că înainte de regimul comunist. Au venit şi au făcut nişte excursii îm Bucegi şi au nimerit la o stână. Ţăranul, evident, nu ştia engleză, nu ştiu cum s-or fi înţeles, le-a dat o mămăligă cu brânză, iar noaptea, cand s-au culcat, la un moment dat unul dintre cei doi turişti se trezeşte, pentru că aude o voce de bărbat, care recita nişte versuri din perioada elisabetană, în limba engleză. Se uită la colegul lui, care dormea dus şi vede că ăla nu vorbea. Se gândeşte că a visat. Încearcă să doarmă din nou, iar aude şi îşi dă seama că cel care vorbea era ciobanul. Şi au început să facă nişte investigaţii teribile, că ei l-au întrebat pe cioban dacă ştie ce-i aia şi ăla habar n-avea. Au făcut investigaţii în toate documentele, certificatele, vechile arhive… Au căutat originea şi strămoşii şi răs-strămoşii ciobanului, ca să afle, culmea lumii, că e de necrezut – adică eu nu-ţi vând braşoave, eu chiar am citit treaba asta – că nu ştiu ce străbunică de prin secolul XIV ar fi fost într-adevăr acolo, la Curtea Regală a Angliei, nu ştiu ce menajeră, ce Dumnezeu o fi fost, şi îi ajunseseră versurile la urechi – poate îi plăcea poezia sau citise ce ştiu eu ce poet englez din perioada aceea. Aşa că mie lucrurile mi se par absolut fabuloase, fascinante. Ce purtăm noi în noi: purtăm probabil toate începuturile. Este extraordinar! Fericirea aceea de a trăi cred că o datorez şi altui lucru, pentru că sunt o corcitură extraordinară şi treaba asta, într-adevăr îţi dă o vitalitate fantastică. Eu cred că diversitatea este vitalitate. Din cauza asta şi la poeţi îmi place foarte mult. Eu consider că valoarea cea mai mare a unui poet este atunci când este foarte original şi foarte complex şi foarte inventiv. Când ştie să sară de la una la alta şi să fie total neaşteptat. Şi cred că această caracteristică o au corciturile şi eu sunt o corcitură din foarte multe rase. În alcătuirea mea s-au îmbinat o grămadă de seminţe: ungurească, sârbească, bulgărească, grecească, germană şi română. Cred că de aici imi vine setea asta de viaţă. Am şi un caracter nomad, îmi place să călătoresc, să văd foarte multe lucruri. Întotdeauna m-a interesat totul. Acum, sigur că lucrurile s-au schimbat, dar dacă lumea din jur îmi spune că încă se mai observă o vitalitate deosebită, probabil că ea există. Eu nu mi-o mai simt aşa de accentuată. Dar remarca pe care ai făcut-o, cu „fetiţa”, mi-a plăcut la nebunie! Şi eu mă simt fetiţă foarte tare. Dar nu vine de la această vitalitate, sau din faptul că sunt destul de zvăpăiată. Eu sunt cuminte. Foarte cuminte! Şi am aşa, o modestie, sunt sinceră, îmi fac rugăciunea seara înainte de a mă culca… Adică sunt şi rebelă, pot să fiu şi neascultătoare şi foarte ascultătoare. Sunt neascultătoare pentru că iubesc libertatea enorm. Cred că libertatea o iubesc mai mult decât orice. Mai mult decât poezia. Dar acum, de când nu mai pot să iubesc un bărbat – adică aş putea, dar nu se mai poate – ce pot să fac? Nu mi-a rămas decât poezia. Dar am început să iubesc politica, deşi mă enervează, culmea! Dar mă interesează, deşi n-am crezut niciodată că mă va interesa politica. În lipsă de altceva, mă interesează politica.

A.M.: Aţi făcut trecerea de la fetiţa Nora Iuga, la femeia Nora Iuga. Am auzit destul de multe scriitoare tinere reproşând faptul că, la început de drum fiind, încercând să se promoveze într-un fel sau altul, s-au lovit de unii scriitori mai mult sau mai puţin misogini (nu că ar fi toţi aşa), care au fost mai degrabă interesaţi de frumuseţea lor, decât de ceea ce scriu. Unele dintre ele chiar profită de asta. Dumneavoastră, o femeie frumoasă şi plină de farmec, v-aţi lovit de aşa ceva în tinereţe?

N.I.: Am avut foarte mult succes la bărbaţi întotdeauna, probabil că un pic de farmec oi fi avut. Dar cred că eu eram promiţătoare altfel. Adică aveau impresia că sunt foarte temperamentală şi senzuală şi cred că aveau impresia că sunt bună pentru altceva. Probabil că aveam nişte calităţi în sensul ăsta, dar frumoasă chiar nu am fost. Am avut un corp foarte frumos, dar eu la cap frumoasă… niciodată. Dar nu asta e important. Importantă e partea cealaltă, care merge spre feminism, care mie imi displace. Eu nu am avut în viaţa mea parte de nici un fel de nedreptate, de nici un fel de desconsiderare. Nu mi-a venit nimic rău din partea niciunui bărbat vreodată. Nu pot să acuz nici un bărbat că m-ar fi umilit sau ar fi profitat de mine pentru că sunt femeie. Nimeni nu mi-a propus vreodată să mă lanseze, nu am devenit cunoscută dăruindu-mă unui bărbat bătrân, care să nu-mi placă, pentru a parveni. Asta este o chestiune de reciprocitate. Adică dacă eşti enervat că ăla vrea să profite de tine, promiţându-ţi marea cu sarea şi eventual chiar lansându-te, pentru că l-ai plătit generos cu altceva, atunci de ce să îi reproşezi, când ai acceptat să-i plăteşti ca să ajungi în vârf, pentru că altfel nu puteai? O femeie scriitor, dacă are talent nu are nevoie de aşa ceva. Sunt absolut convinsă. Sigur că existau nişte lucruri, dar de cu totul altă natură, care au fost revoltătoare multă vreme şi se pare că se mai menţin şi acum în unele ţări – nu ştiu dacă şi în România, că sunt de mult timp pensionară. Nu ştiu dacă la noi bărbaţii câştigă mai bine decât femeile, dar există ţări care au o diferenţă de tratament material, sau de încadrare profesională. Dar exploatările astea nu se fac numai între femei şi bărbaţi. Străinii care pleacă în ţările civilizate din Occident, făcând aceeaşi muncă, sunt plătiţi aproape la jumătate faţă de salariile pe care le primesc cei de acolo. Nu putem pune nedreptăţile astea sociale tot timpul pe conflictul dintre bărbaţi şi femei. Şi nu este chiar atât de accentuat acest conflict. Artiştii exploatează chestiunea asta ca temă pentru o operă de artă şi în special pentru literatură. Conflictul dintre bărbat şi femeie e foarte dramatic şi foarte interesant, pentru că poţi să-l exploatezi pe diverse faţete Foarte mulţi spun că iubirea dintre bărbat şi femeie e de fapt o luptă pe viaţă şi pe moarte, că e o formă de cucerire şi cucerirea se face prin forţă, sau prin şiretenie, printr-o anumită diplomaţie. Evident că toate astea intră în joc, că toate astea dau un farmec unei relaţii. Dar nu e o luptă bazată pe ură, totuşi. Ba chiar din contră. Pentru că nu te lupţi decât cu unul care reprezintă ceva pentru tine, sau îl consideri egal ca forţă cu tine, pentru că altfel eşti un laş. Cred că totuşi pe femei le interesează mai mult subiectul iubirii. Aici cred că este totuşi o diferenţă mai mare între femei şi bărbaţi.

A.M.: Eu cred că îi interesează la fel de mult şi pe bărbaţi, doar că ei sunt mai ascunşi din punctul ăsta de vedere, mai discreţi. Nu le place s-o arate.

N.I.: E adevărat, ei sunt mai discreţi. Aici e frumos cum ai explicat tu. Genul ăsta de bărbat mi-a plăcut întotdeauna. Cel care nu spune. Poţi să ai o mai mare încredere în el. Însă mai e şi alt gen. E un gen care îşi imaginează că ar cuceri mai uşor exagerându-şi sentimentele, dar aceia sunt probabil şi oarecum lipsiţi de caracter. În momentul în care îţi exagerezi sentimentele, deja este ceva putred in Danemarca. E mult mai frumos să taci, să nu spui vorbe. Să faci numai gesturi.

A.M.: Dacă ar fi să le daţi un sfat scriitorilor tineri, care sunt la început de carieră, care ar fi acela?

N.I.: De învăţat nu au ce învăţa. Îi învaţă viaţa, în primul rând. Pentru că dacă ei au sensibilitatea necesară, dacă se nasc artişti, că te naşti artist, atunci totul vine de la sine, trăind. Dar nu e suficient. Trebuie să citească enorm! Noi nu învăţăm şi nu ne dezvoltăm pe linia literaturii, decât citind scriitori mari. Nu citim teorie literară şi critică literară. Partea asta teoretică mie mi se pare că mai mult dăunează poeziei, decât o ajută. De fapt, nu poeziei. Petului, artistului. Pentru că, involuntar, începi să te contaminezi de ceea ce îţi recomandă teoreticianul literar, de ceea ce se poartă, de curente, de generaţii şi începi, fără să vrei, să aplici reţeta pe ceea ce porţi tu personal în tine. Şi în momentul în care începi să aplici reţeta, îţi ucizi originalitatea. Şi chestia asta este un dezastru după părerea mea. Nu devenim poeţi şi nu ne împlinim, decât ducîndu-ne la raftul bibliotecii şi alegându-ne cărţile care ni se potrivesc cu adevărat. Şi câteodată e foarte bine să citim cărţi scrise de scriitori care nu seamănă cu noi şi ni se pare că nu ne corespund şi nu ne plac. Să facem efortul să înghiţim şi ulei de ricin când e vorba de o personalitate puternică, pentru că ne ajută foarte tare să devenim mai complecşi. Cărţile cele mai grozave pe care le păstrez în memorie, sunt cărţile pe care până pe la 50 de pagini îmi venea să le arunc pe fereastră, să nu le mai citesc. Şi când le-am terminat mi-am dat seama ce mult au contat pentru mine. Cred că asta este: lectura şi să crezi orbeşte în simţurile tale. Şi zic simţuri şi nu sentimente. Mai mult simţuri decât sentimente. Mi se pare că trupul simte mai mult decât sufletul câteodată.


Interviul integral realizat de Alexandra Mihalcea, pentru SemneBune.ro

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Alexandra Mihalcea
Colaborator SB

Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste din ţară şi din străinătate şi pe site-uri literare. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologia „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005). Iubește chitara și pictează.

Număr articole publicate : 21