Fragment din „Miasma” de Flavius Ardelean

ne propune un „tratat de rezistența materialelor” cu ilustrații de .

(fragment din romanul Miasma, în curs de apariție la Editura Herg Benet)

Miasma_Flavius_Ardelean

Primul tablou:

Femeia înmoaie cârpa în apa caldă din găleată. O ridică, o stoarce. Se apleacă peste fata din pat și îi curăță pleoapele, nasul, obrajii, gura, bărbia, urechile. Apoi: umerii, sânii, brațele, burta. Înmoaie cârpa, o stoarce, plânge, îi curăță labiile, pulpele, tălpile. Lasă cârpa pe buza găleții. Își vâră brațele sub trupul adormit și-și întoarce fata pe burtă. Îi spală ceafa, spatele, fesele, anusul, picioarele. Plânge. O îmbracă și o acoperă. Coboară să verse apa în curtea din spatele casei; șanțul duce în stradă bucăți minuscule din pielea fetei adormite, de acolo, poate, în gârlă, apoi în vreun ocean îndepărtat. Nimeni nu va ști. O foarte mică parte din fiica ei va pluti în vreun ocean, dar femeia nu știe, nu are de unde să știe. Nu a văzut niciodată oceanul.
Maria nu mai poate urla. Bărbatul vine spre ea rânjind cu gura sa eliberată de viermi, dar fata nu mai poate striga. Fie nu mai are glas, fie nu mai are curaj, fie nu mai are cui. Oricum, cert e că în subterana cu pereți din păr de cal nu se aud decât pașii târșâiți ai omului-larvă venind spre Maria. Când pune mâna pe ea, fata îi simte atingerea moale, vâscoasă; întreabă ce e? și ce faci? și, din nou, ce-mi faci?, dar bărbatul nu răspunde, ci trudește la legăturile lanțurilor din jurul gleznelor, mormăind ceva doar pentru el. Ce vrei? Ce-mi faci? întreabă neîncetat Maria, și, dacă ar mai putea, ar lovi, dar nu poate. Brațele îi sunt întoarse la spate – ceva pârâie și Maria strigă de durere. Mâna îi paralizează pentru o clipă. Fata se prăbușește în praful murdar de excrement de sub ea, iar plămânii i se golesc violent. Se luptă preț de câteva clipe să smulgă aerului din jur o gură salvatoare, dar durează prea mult și se înspăimântă în eșecul ei. Bărbatul îi desface sfoara din jurul gleznelor. Maria își revine și plămânii i se umplu din nou de aer. Strigă la el, încearcă să-l lovească, pielea i se mânjește cu zemurile viermilor lepădați. Nu! Nu! urlă și lovește în timp ce creatura o ridică de pe podea. În încăierarea lor, Maria se uită sub șorțul său maro și jegos și, acolo unde știe că ar trebui să fie părțile rușinoase ale omului, fata nu vede decât niște franjuri zdrențuite de piele și carne rănită, picurând sânge și puroi, asemenea unor peștii sloboziți de veacuri pe malurile apelor. Nu! strigă Maria și se zbate. Bărbatul îi dă drumul și Maria face câțiva pași, dar genunchii îi cedează și cade. Se întoarce și-l vede pe omul-larvă decupând aerul de deasupra ei cu un par de lemn, coborându-l apoi peste țeasta ei. Se face întuneric și Maria se prăbușește cu fața în țărână, mirosindu-și urina uscată până când cade și liniștea peste ea.
 Miasma_Flavius_Ardelean_cr4

Al doilea tablou:

Podeaua încăperii e plină cu jucării. Din mijlocul lor se ridică patru picioare scurte, bătute-n cuie într-un fund de lemn: un scaun. Pe scaun două picioare de femeie duc către un trup gol, ferm; nimeni nu ar putea bănui că acel abdomen plat a purtat cândva în el trei copii (unul mort imediat după prima gură de aer, altul mort sub un copac prăbușit pe timp de furtună, al treilea ca mort în somn, în fața ei, în pat), doar ochii ei par a spune că nici ei nu-i mai vine a crede că a avut cândva trei prunci. Sânii prea puțin frământați strălucesc în șuvoaie de lacrimi. Trupul lung și musculos se termină aproape în tavan într-un cap cu un chip șters, ca o păpușă tocită între două vârste de copil, și un gât lung în jurul căruia femeia a strâns, cu câteva clipe în urmă, un laț gros, aspru. În fața ei, la picioare: patul în care fiica ei doarme de aproape șase zile. Femeia încearcă să recite o Aducere Aminte înainte de a face ultimul ei pas pe lume, dar nu izbutește. Pe buze i se pot citi străduințele; un singur vers, atât mai știe. Îl repetă o dată, de două ori, de trei ori, apoi face un pas către fiica sa și scaunul cade printre jucării. Ochii mari, bulbucați, fixează copila care dintr-una devine două, din două patru, din patru opt, în scurt timp umplând camera și privirea și capul și sufletul femeii cu copile adormite, care parcă zâmbesc, dar doar parcă, pentru că, iată, n-au cui. În ceață, zâmbetele sunt mereu ale altcuiva.
Lui Alambiq îi tresare piciorul pe sub pătură. Visează un sat în care toate ușile sunt zăvorâte, capete încețoșate privesc din spatele geamurilor, din camere întunecate; nimeni pe străzi. Alambiq știe însă că satul e viu, e acolo, e ascuns în spatele ușilor închise. Mai știe că sătenii se tem tare de ceva și simte și el o frică surdă în fuga sa prin ulițele acelea: bănuiala că ceilalți se ascund de el. Începe să bată în uși, dar nimeni nu-i deschide. Îi pare rău de sătenii aceia și îi pare rău de el, singur printre ei. Ar vrea să le poată spună că nu au de ce să se teamă de el. Când ajunge la capătul satului, visul o ia de la început și se vede din nou străbătând ulițele, bântuind pe la colțurile caselor în care oameni se ascund de el. Și tot așa, visul se repetă identic, până când, pe nebănuite, ia altă formă, dar tot cu el, tot bântuind ulițele și ogrăzile oamenilor zăvorâți în case de frică, doar că acum se temeau de tatăl lui Alambiq, bătrânul său tată, cu care Alambiq seamănă prea tare, iar sătenii o știu. Se trezește brusc și, privind în jur, are pentru o clipă sentimentul că e la rândul său într-una dintre acele case din acel sat, temându-se să privească pe geam dintr-un întuneric în altul, ascunzându-se de bătrânul său tată care bântuie satul de afară ca un spectru rătăcit între două lumi, niciuna dintre ele fiind cea reală.
Miasma_Flavius_Ardelean_cr5

Al treilea tablou:

Cheia stă răsucită în broască. Ușa încuiată, casa scufundată-n somn. În jurul patului fetei adormite – mișcare. Sunt pași mici de băiat curios. Fratele cel mic se furișează pe vârfuri, dând târcoale patului copilei asemenea unui șoarece minuscul în jurul unor resturi de mâncare. Noaptea mișcă sângele, iar sângele ține somnul departe de băiat. Puștiul ridică păturile de pe fată, dezvelindu-i picioarele. Prinde tivul rochiei de noapte cu două degete și ridică pânza până la buric. La lumina lunii băiatul vede pentru prima dată vulva fragedă a unei fete.
Ochii i se obișnuiesc cu întunericul și Alambiq reușește să se smulgă visului. E în prăvălia sa, întins în patul său îngust, Bombastus încălzindu-i tălpile cu burta sa grasă și fierbinte. Filosoful clipește de câteva ori și se întinde, încercând să scuture melancolia păstoasă ce-i atârnă de membre, apăsându-i umerii la trezire. Un sat întreg temându-se de el; un sat întreg ascunzându-se de frica tatălui său. Stând așa, proptit de întuneric și încercând să-și amintească dacă într-adevăr seamănă atât de mult cu tatăl său pe cât credeau sătenii visului, are senzația că ceva (sau cineva) îl privește din ungherele odăii. Își mijește ochii și-și concentrează atenția pe întunericul din fața sa și, chiar așa, negrul pare să fie pătat ici-colo de griuri, iar forma din spatele acelor umbre în umbre în umbre decupează prin aer un cap de cal proptit pe umeri lați de om. Nu, nu se poate, gândește Alambiq, fie mintea-i joacă feste, fie doarme. Dacă ceva ar fi cu adevărat în camera lui, un corp străin ca un spin din altă lume, Bombastus, bunul și bătrânul Bombastus, cu siguranță ar lătra. Dar nu, Bombastus doarme liniștit la picioarele sale, cald și împăcat cu traiul său. Alambiq ignoră ghemul de spaimă din gât și sângele lovind puternic tâmplele și se întinde la loc în pat, închizând ochii și strângând tare din pleoape. Ascultă adânc, forează aerul în profunzimea sa, ascultă, ascultă mult, până când, fără să-și dea seama, adoarme și ce se-ntâmplă în jurul lor în timpul somnului, nici el, nici Bombastus nu au de unde ști.
Miasma_Flavius_Ardelean_cr2

Al patrulea tablou:

Bărbatul stă cocoșat pe scaunul de lângă patul fetei adormite. Tăcut, demolat, privind în gol, bărbatul arată ca o statuie gigantică pe țărmul unei mări adormite, un far din vârful căruia paznicul luminii a coborât și s-a rătăcit prin umede coridoare subterane, pe sub țărm, pe sub mare. Iar dacă cineva și-ar putea lipi urechea de tablou, ar putea, poate, auzi strigătele deznădăjduite ale paznicului luminii de sub pământ.
Maria se trezește pe masă, legată de mâini și de picioare, goală; deasupra ei ard făcliile. Ridică capul și se uită în jur prin pivniță, însă chiar acum omul-larvă se ivește în dreptul mesei și ridică de la picioare borcanul imens în care mormolocii grași și lungi cât un picior de bebeluș înoată în apa murdară. Maria strigă și încearcă să se smulgă din legături, însă sfoara taie prea adânc în carne și-n tendoane. Creatura își așază palma acoperită de viermi pe burta fetei, sub buric, și, desfăcându-i pulpele și proptindu-și coatele în ele, ridică în cealaltă mână un monstru din borcan și îl îndeasă în vulva copilei. Maria urlă și mai tare, simțind răcoarea umedă și vâscoasă alunecând în sus pe pereții vaginului. Scârba îi inundă fiecare ungher al corpului și mintea îi secționează trupul în două: Maria simte, chiar acum, că jumătatea inferioară a corpului nu-i mai aparține, un apendice care, dintr-o dată, s-a trezit și a decis să poarte o viață a sa, cu bune sau cu rele (dar, în special, cu rele), în timp ce mormolocul gras își face loc în uterul ei, învârtindu-se de câteva ori, căutându-și locul potrivit. Maria cade încet, dar parcă prea încet, în leșin, prin ceața din jur deslușind vag conturul omului-larvă din fața ei, bănuind ușa grea de lemn din stânga ei, simțind parcă o briză caldă dintr-acolo, apoi din nou răcoare, și din nou aer cald, ca și cum un animal imens ar respira greoi dincolo de ușă, învârtindu-se și el, căutându-și și el locul potrivit în această Lume.
Miasma_Flavius_Ardelean_cr3

Al cincilea tablou:

Chipul fetei adormite nu se vede. E sub perna peste care femeia se lasă cu toată puterea trupului ei firav, slăbit peste măsură în ultimele zile. Brațele osoase sunt ferm întinse, ca ace ascuțite, și păstrate așa mult timp, țintuite de privirea pierdută a femeii, al cărui chip pare și el dispărut undeva, pe sub vreo pernă nevăzută, țintuită de brațe nevăzute, smulgându-i și ei viața într-un dans bizar al brațelor întinse dintr-o lume-n alta, peste lumi.
[…]

————————————

flavius ardelean este scriitor, traducător și manager cultural specializat în industria de carte. S-a născut la Brașov în noiembrie 1985 și a absolvit liceul german J. Honterus; a studiat relații internaționale și studii europene (BA, Cluj-Napoca), management artistic și studii culturale (MA, Ludwigsburg, Germania) și management editorial (MA, Oxford, Marea Britanie). A lucrat pentru câteva edituri și librării online din România. Între 2001 și 2009 a fost bateristul trupelor de rock și funk Holtzkopf (Brașov) și The Others (Brașov/Cluj/București).

Este autorul romanelor Îmblânzitorul apelor (CDPL, 2012; , 2014), Scârba sfântului cu sfoară roșie (, 2015) și (Herg Benet, 2016) și al volumelor de povestiri Acluofobia (Herg Benet, 2013, 2014, 2016) și (Herg Benet, 2014), și a tradus romane din germană și engleză pentru editurile Millennium Books și Paladin. În prezent trăiește în Marea Britanie cu logodnica sa, artist plastic, și lucrează în domeniul editorial academic.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2695