Acum câteva zile, Răzvan Petrescu ne-a bucurat cu prezentarea unui nou volum semnat de el: Ursulețul lui Freud. Un titlu la fel de neașteptat ca ale celorlalte scrieri ale lui, sub care sunt adunate cronicile de carte pe care le-a publicat de-a lungul anilor în Dilemateca. Și, pentru că cititorii vor întotdeauna să știe mai multe despre cei care le oferă căi de evadare din imediat, despre scriitori, am stat de vorbă cu Răzvan Petrescu și am aflat câteva lucruri care cred că o să vă placă. Așadar, despre muzici, temeri, lecturi, vise și altele, cu umor, pentru că… Răzvan Petrescu.
Născut în 1956, dramaturg, poet şi inginer, profesează opt ani ca medic. Este descoperit în 1986 de criticul literar Mircea Martin şi frecventează cenaclul Universitas pînă-n decembrie ’89, după care renunţă la meserie şi-ncepe să lucreze la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All şi Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească îi vor apărea volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, premiul Fundaţiei Liviu Rebreanu), Eclipsa (1993, premiul oraşului Tîrgovişte, cu vizită obligatorie la capul lui Mihai Viteazul), Într-o după-amiază de vineri (1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). La Curtea Veche Publishing i se publică o reeditare a unor povestiri, Rubato (2011), apoi volumul Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini (interviuri în proză, 2013) şi Scrisori către Mihai (epistolar, 2014).
A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Editura Unitext, premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995, Editura Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu“ ediţia I, plus premiul Uniunii Scriitorilor) şi, recent, i s-a pus în scenă povestirea Jaf armat, cu mare succes la critică şi melomani. Membru al Ordinului Cavalerilor de Malta, călătoreşte foarte mult, purtînd mantie. În consecinţă e tradus în Israel (Editura Nymrod, 2007), Spania (Editura El Nadir, 2010), Anglia (University of Plymouth Press, 2012), Franţa şi SUA (la edituri cosmopolite), iar anul viitor va apărea în Ucraina. Îi plac veveriţele.
Îți recitești cărțile?
Mi-am recitit primele trei cărţi, am avut pe alocuri tresăriri de tristeţe/groază pentru c-am găsit lucruri pe care eram sigur că le-aş fi putut scrie mai bine, aşa că după Foxtrot XX n-am mai repetat experienţa. Mi-am dat seama că un perfecţionist care ar scrie fie şi o singură carte ar tot reface-o pînă la moarte şi-ar muri cu ea în mînă. Mă refer la carte.
Prin urmare, m-am mulţumit doar cu revizia cărţilor în formă tehnoredactată, care-i tot un fel de relectură, dar pe format A4. În acele momente sînt destins, pentru că ştiu că pot face modificări. Sau pot scrie o cu totul altă carte.
Presupun că textele reunite în cel mai recent volum, lansat acum câteva zile, Ursuletul lui Freud, a trebuit să le recitești. Cum ți s-au părut, la o oarecare distanță de când le-ai scris?
Sigur c-am fost nevoit să le recitesc înainte de-a le preda editurii, pentru că fiind scrise mai demult, şi chiar şi atunci apărînd o dată pe lună (timp de trei ani), acum, sub formă de volum am mai găsit cîteva repetiţii pe care le-am eliminat, am mai schimbat fraze, cuvinte, am umblat pe la punctuaţie. Însă am fost plăcut surprins cînd am văzut mai întîi cît de bine stau unul după altul, lectura e fluidă, fără hopuri, de parcă le-aş fi scris dintr-odată sub formă de carte. Şi textele în sine sînt OK, şi m-am hlizit din nou pe alocuri – să rîzi singur de ce ai scris e semnul zorilor unei boli mintale, dar sînt împăcat, mai ales că vine Crăciunul.
Cum scrii, după inspiraţie sau eşti disciplinat, ai o rutină?
Nu-s diciplinat, n-am fost niciodată, n-am rutină cum n-am nici tabieturi care-s pentru papagali, ortografi, ortopezi, vameşi, senili, anatomopatologi, vînzători de savarine, coafori. Deci scriu după inspiraţie, care apare cam rar. Devin brusc febril numai dacă-s strîns cu uşa.
Ce citeşti acum?
Recitesc Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu. Şi mă bucur că atunci cînd l-am cunoscut şi mi-a făcut imensa bucurie să devenim prieteni buni nu am realizat atît de acut ca acum că era genial. Dacă mi-aş fi dat seama, mi-ar fi fost teamă, aş fi fost stingherit, nedumerit, cu siguranţă nu aş mai fi avut curaj să discut natural cu el atîtea şi atîtea ore, atîţia ani.
Care e ultima carte care ţi-a plăcut?
Eseu despre orbire al lui Saramago. Au trecut 7 ani. De-atunci mi-am schimbat gusturile, nu-mi mai plac aşa de mult cărţile, ci femeile.
Ţi-a rămas în minte vreo întâmplare legată de vreun cititor? Admirator sau nu.
Ăia care nu mă admiră, din fericire, nu mi-au zis nimic. Pe ceilalţi îi intimidez fizic, aşa că n-au curaj. Doar mă privesc cu ochi galeşi. Şi-ntind braţele spre mine, uneori cad în genunchi, iar eu ridic privirile spre cer. Unde văd o bufniţă.
De ce ţi-e frică? Bătrâneţe, moarte, singurătate, altceva…
De moarte, de bolile pe care le-aş putea avea în viaţa de apoi.
De ce jazz?
Din cauza improvizaţiei, care înseamnă inventivitate, creativitate permanentă. Şi a ritmului. Şi a virtuozităţii extraordinare pe care o au marii muzicieni.
De ce Bach?
Pentru că e sinonim cu esenţa artei. Pentru că e, printre multe altele, tatăl jazzului – în foarte multe opusuri nu specifica instrumentul la care să se cînte basul continuu şi nu scria nici măcar notele, dădea doar cîteva indicaţii. Deci interpretul era liber să improvizeze. Uneori nici măcar nu dădea intrările unor instrumente, la un moment dat scriind pe o partitură că omul putea să-nceapă „cînd simţea el că e momentul”. Pentru că a depăşit toate limitele. Pentru că-l poţi asculta de zeci şi zeci de ori şi-ţi place de fiecare dată la fel de mult. Lucru care nu se poate întîmpla cu nimic altceva din domeniul artei, şi nici cu alt compozitor, oricît de mare. De pildă, giganţii contemporani cu el, Handel şi Vivaldi, sînt în destule locuri repetitivi, la Bach nu se întîmplă niciodată aşa ceva, dacă asculţi orice, dar mai ales Arta fugii, Ofranda muzicală sau Clavecinul bine temperat, opere în care tema principală se repetă continuu, observi că dezvoltările permanente o fac să treacă dincolo de ea însăşi.
Proza şi muzica pot avea aceleaşi efecte asupra cititorului?
Din păcate, nu. O carte foarte bună va fi întotdeauna inferioară unei piese muzicale foarte bune. Poate pentru că, așa cum spunea Faulkner, muzica scurtcircuitează creierul şi se îndreaptă direct spre inimă. Şi spre labele picioarelor, dacă e vorba de-un swing îndrăcit.
Ce muzică asculţi când scrii? Dacă asculţi.
De vreo 10 ani aproape numai rock din anii ’70, şi aleg mai ales piesele agresive. Înainte ascultam muzica potrivită cu ce-aveam de gînd să scriu, deci jazz şi muzică clasică, de pildă Chopin, dacă trebuiau să se ivească pagini triste, Beethoven pentru paragrafe eroice, sau recviemuri, uneori, atunci cînd le pun la pick-up pe o viteză superioară, au un efect comic.
Literatură americană, literatură spaniolă, literatură rusească etc? Sau crezi că e o demarcaţie artificială?
Nu e artificială, chiar există deosebiri, poţi recunoaşte mai întotdeauna cărei naţii îi aparţine un scriitor. Mai ales dacă-l citeşti în original. Asta nu înseamnă că unii sînt mai buni decît alţii, înseamnă doar că au alte ticuri în manifestarea talentului.
Cum percepi cititorul român? Crezi că are prejudecăţi, idei fixe, chestii din astea?
Cred că-i un cititor cît se poate de normal – nu mă refer decît la ăla profesionist, ca să-i spunem aşa. Intră într-o carte fără prejudecăţi sau fixisme şi dispare.
Ai sau ai avut în familie pe cineva cu înclinaţii spre scris?
Nu.
Fiul tău va scrie?
Nu cred. Îi place literatura, îi place mai ales ce scriu eu, dar are alte înclinaţii, din fericire, tehnice. Altfel, va fi toată viaţa la fel de sărac ca mine. Parcă nu-i chiar atît de bine pe cît presupuneam cînd aveam şi eu 16 ani.
Citeşti literatură contemporană? De la noi.
Citesc mai mult ca obligaţie de serviciu. Puţini sînt buni, extrem de puţini sînt foarte buni.
Ai o pagină pe FB, unde scrii chiar tu, mulţi scriitori sau alt gen de persoane publice pun pe alţii să se ocupe de asta. Tu nu. Şi nici nu scrii acolo pentru a-ţi face reclamă, marketing şamd. Ce cauţi pe FB?
Ba am vrut să-mi fac un fel de marketing, am crezut că merge, aş!Feisbucul e înşelător. Din peste patru mii de prieteni foarte buni, cum sînt cei de pe FB, cu care mă văd zilnic, cu care merg de trei ori pe an la mare, nu cred c-am convins mai mult de 50 să-mi cumpere cărţile. Acum nu mai postez nimic, exceptînd chestii literare.
Pe cine ai vrea să asculţi live? Din jazz. Să ziceam că ai avea posibilitatea să alegi un singur nume.
Asta-i o posibilitate crudă, cum să aleg doar unul cînd sînt cel puţin o sută foarte buni. Dar l-aş alege pe Niels-Henning Orsted Pedersen (în duet cu Oscar Peterson).
Ce crezi despre Bucureşti? Ai crescut aici… te influenţează cumva spaţiul urban în care te mişti?
Mă influenţează prin ricoşee, dacă mă plimb puţin prin centru – nu ăla vechi – mi se încarcă bateriile. Mi se încarcă şi printre blocuri. Pe urmă, cu alea încărcate, îmi electrocutez vecinii.
Ai pleca din România? De tot.
Categoric.
Te afectează gălăgia politică de la noi sau reuşeşti să te izolezi, cumva?
Îmi pare extrem de rău că m-a afectat ani de zile, n-a fost suficient că i-am urît pe Ceauşescu şi Iliescu, a trebuit să apară şi Băsescu – un uluitor accident genetic care m-a scos din minţi.
Ce te face să plângi?
Curios, nu muzica. Foarte rar o pagină dintr-o carte. Uneori, o scenă dintr-un film, poate fi şi unul prost. Niciodată realitatea, exceptînd înmormîntările celor apropiaţi.
Ţi-ai dorit foarte mult să faci ceva şi nu ai reuşit?
Da, am vrut să rămîn muzician şi să mă perfecţionez – am cîntat la chitară pînă pe la 22 de ani, eram bunicel, apoi m-am oprit, pentru că era prea grea facultatea şi nu mai aveam timp pentru muzică. Am făcut Aerospaţialele.
De ce medicină? Cum se vede omul din perspectiva medicului?
Sînt zile cînd uit că am făcut şi Medicina. Cum să se vadă? Ca la radioscopie, adică fragil şi-n alb şi negru.
Ţi-ar fi plăcut să rămâi medic? Dacă profesai în Bucureşti, să zicem.
Mi-ar fi plăcut doar dacă aş fi avut program zilnic de o oră, o zi pe săptămînă, acasă, şi fără să fiu obligat să vorbesc cu pacienţii.
Ce i-ai spune lui Miles Davis?
L-aş întreba cum i-a dat prin cap să compună Jack Johnson, Bitches Brew, In a Silent Way şi Live Evil, de la ce-a pornit, avînd în vedere că nimeni nu mai făcuse un astfel de jazz înaintea lui. L-aş întreba ce-a simţit cînd a auzit cîte milioane de oameni îl ascultă în extaz, dacă-i păsa, deoarece părea să nu-i pese de nimic altceva decît de muzică. L-aş întreba dacă i-ar plăcea să reînvie.
Ce visezi?
De cele mai multe ori nu-mi aduc aminte ce visez, am însă un coşmar recurent – mă pierd într-un Bucureşti pe care nu-l recunosc, întreb diferiţi oameni cum să ajung într-un loc pe care-l ştiu, ăia-mi răspund şi ajung mereu în altă locaţie pe care n-am văzut-o-n viaţa mea. Interesant este că în vis ştiu că sînt foarte aproape de ţintă, dar nu reuşesc s-o ating. Bănuiesc că-i uşor de interpretat, subconştientul îmi transmite că vreau să cîştig premiul Nobel pentru pace şi uite că nu pot. Visez erotic în ultima vreme, ca-n tinereţe. Doar că acum totul e mai subtil, adică mai complicat. Mai muzical.
E importantă critica? Îl influenţează pe cititor, pe cumpărătorul de carte?
Sigur că-i importantă, însă în prezent sînt cărţi care apar în avalanşă, pur şi simplu, un critic nu le poate citi pe toate, n-are cum. Mai rău, lumea nu poate să mai ia în seamă vocea unui critic consacrat pe motivul că nu prea mai există specia asta – e-n formare. Dar ar trebui să fie mulţi, foarte mulţi, ca să-ţi faci o idee clară asupra unei cărţi pe care-ar trebui s-o cumperi, nu uita c-au ajuns foarte scumpe, nu poţi lua prea multe.
Ce înseamnă simţul umorului?
Fie să nu-ţi pese prea mult de tragic, fie să bravezi şi să glumeşti pe seama morţii sau a bolii etc., fie să fii, pur şi simplu, un om vesel. Dar ca să fii catalogat cu simţul umorului ai nevoie mai ales de-o educaţie solidă, din mai multe arii, de ironie, cu care să ridici nivelul comicului, de o perspectivă limpede asupra vieţii, adică a ridicolului, altfel rîzi cînd cade unu’ în piscină. Să nu uit totuşi că am întîlnit ţărani cu 4 clase primare, care aveau un simţ al umorului colosal. O fi ceva legat de ADN, poate că străbunicii lor merseseră la Paris, cu sapa.
Te mai uiţi la filme? Ce filme?
Caut mereu filmele de nişă, şi, dintre ele, pe cele controversate. Dar mă uit şi la filme tembele, mă odihnesc. Filmele lui Sergiu Nicolaescu – şi altele de acelaşi gen – mă fac să rîd cu lacrimi.
Ai ceva în lucru?
O carte de povestiri. Tot nu reuşesc să trec de primele 30 de pagini deja scrise.
Tot nu vrei să scrii un roman?
Cred că nu. Nici nu mai e prea mult timp, că vin alegerile.
Ce muzică asculţi acum?
Dacă prin „acum” înţelegi fix acum cînd îţi răspund la întrebări, ascult un concert din 1972 al lui Dave Brubeck, cu Paul Desmond şi Gerry Mulligan. Dacă însă prin acest acum înţelegi ultima perioadă, numai jazz şi preclasică, pe fotoliu. Cînd scriu, cum am spus, rock. Cu precădere Led Zeppelin.
–
Sursa foto: Arhiva SemneBune.
Interviu realizat de Dorina Tătăran (aka Vera Martinez)
