Luni, 11 aprilie, în cadrul programului cultural-educativ „Povești pentru adultul meu”, Asociația Culturală Replika a oferit publicului prezent la Centrul de Teatru Educațional o seară plină de emoții. Timp de trei ore, piesa de teatru „Față de drepturi”, prezentarea cărții „Dreptul copilului la respect. Cum iubește un copil” de Janusz Korczak și filmul documentar „Booldy Beans” au avut menirea de a atrage atenția asupra copiilor, a nevoilor și a drepturilor acestora și mai ales asupra felului în care deciziile adulților pot distruge viața copiilor. Descurajarea constantă, lipsa de implicare emoțională, violența fizică și verbală, terorizarea, la care se adaugă traiul în condiții de foame și război sunt doar câteva dintre situațiile în care majoritatea copiilor acestei lumi se află în fiecare zi. Societatea umană își propune, în același timp, să protejeze copiii și toate activitățile adulților sunt realizate cu scopul construirii unui viitor mai bun pentru aceștia. Cum pot coexista cele două realități menționate mai sus este încă un semn de întrebare și o mărturie a frământărilor emoționale umane.
Piesa de teatru „Față de drepturi” (text: Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol, muzica: Bogdan Burlăcianu) își propune să atragă 
atenția spectatorului asupra acestor realități dureroase. Este totodată și o invitație la imaginație, la un alt tip de gândire și de trăire a relațiior sociale dintre copii și adulți. Cum ar fi dacă într-un viitor nu atât de îndepărtat (trei secole, să zicem) toate deciziile vieții cotidiene ar fi luate de copii și adulți împreună? Obligatoriu. Greu de acceptat pentru noi, adulții. Copiii nu știu ce vor, nu înțeleg viața, răspunderea, grijile, sacrificiile; noi, adulții, știm mult mai bine ce nevoi au ei. Să fie oare așa? Sau ne aflăm cu toții într-o eroare morală ce trebuie îndreptată? Piesa de teatru se deschide cu o ședință ordinară a adunării planetare în care pentru fiecare membru, reprezentanții sunt un copil și un adult. De remarcat lipsa adulților și implicarea publicului spectator în derularea piesei. „Față de drepturi” cuprinde și secvențe care ironizează comportamente publice ale prezentului: lipsa celor aleși de la ședinte pentru că au alte sarcini mai importante, reprezentanții Americii sunt prezenți, cer și au drept de vot, însă consideră că nu e nevoie să fie membri; lucrările ședinței sunt haotice (nu se respectă ordinea de zi, vorbitorii sunt întrerupți etc.). Avem de asemenea momente pline de umor sau, mai bine zis, de „haz de necaz”: există un protest public al mușcatelor care cer dreptul de a-și schimba numele și care organizează mișcări de stradă care ajung să influențeze lucrările ședinței (unul dintre personaje are această replică: noi nu votăm la presiunea străzii). Printre membrii Adunării se află și serviciile secrete: doar reprezentantul copil, adultul nu se manifestă public pentru că adulții care sunt parte a serviciilor secrete sunt peste tot. Viitorul ilustrat în piesa de teatru este unul în care copiii își apără singuri drepturile; poliția lor (formată din copii) intervine ori de câte ori un copil este abuzat. Ultimele două scene ale piesei prezintă o familie care trăiește în subsoluri și din strânsul deșeurilor ce pot fi reciclate. Mama, părinte singur, este „judecată” de un polițist copil, în fața copiior ei și a publicului, că nu a făcut tot ce putea pentru a le asigura un viitor mai bun prin a-i trimite la școală, apelând la instituțiile statale care îi puteau ajuta, având în vedere situația lor socială. Într-o altă scenă, un părinte obsedat de viitorul băiatului său îl obligă pe acesta să participe la o serie de concursuri care să îl transforme într-un strângător de premii și într-o vedetă. În ambele situații, deși diferite, copiii sunt descurajați, umiliți, supuși mentalității de tip „eu știu mai bine ce nevoi ai tu”. Piesa se încheie cu un mesaj muzical: să lăsăm copii să fie ce simt ei că sunt.
Tot în categoria schimbării mentalităților colective cu privire la copii se încadrează și volumul „Dreptul copilului la respect. Cum iubește un copil”, de Janusz Korczak, scris acum aproape un secol și tradus și tipărit la noi în 2012, de Editura Curtea Veche. Pe numele său real Henryk Goldszmit, polonezul a construit și condus ani de zile orfelinate pentru copii în țara sa natală, a scris cărți despre și pentru copii, a ținut conferințe radio pentru drepturile acestora și, în plin război mondial, în 1942, a însoțit grupul de aproape două sute de copii în lagărul de la Treblinka, refuzând de mai multe ori o soartă diferită de cea a copiilor pe care îi îngrijea. La început de august 1942, s-a îmbarcat împreună cu copiii săi în trenurile care îi duceau la Treblinka. Și nimeni nu mai știe de ei de atunci. Nimic nu mai poate fi adăugat, în afara recomandării de a citi cărțile sale și a de nu uita cum a trăit și cum a murit.
„Bloody Beans” este un film documentar realizat în coproducție (Algeria-Franța), în anul 2013, în regia lui Narimane Mari. Este un film dificil de privit (este regizat astfel încăt să putem vedea exact ce văd și personajele, să înțelegem și să exerimentăm emoțiile 
împreună cu ele) și greu de acceptat din punct de vedere emoțional. Ne pune în oglindă și arată o scenă din viața socială a lumii: copilul care ia parte la război. Copilul care nu înțelege de ce există foamete și suferință, de ce familia lui se luptă pentru supraviețuire în fiecare zi, de ce soldați străini vor să îl ucidă. Copilul care uită să fie copil, care ia atitudine, care pune mâna pe armă și luptă. Copilul pe care adulții îl implică în jocul lor de-a statele, politica și războaiele. În film, un grup de copii se joacă pe o plaja algeriană. Se bucură de liniște, apă și soare. Înoată, zâmbesc, se tolerează și se iubesc unii pe alții. În același timp însă, Algeria este în război cu Franța pentru independența ei. Francezii dețin controlul și majoritatea hranei, francezii abuzează de populația algeriană, în special de femei. Copiii nu înțeleg motivele, însa instinctele lor îi determină să ia atitudine: salvează o femeie agresată fizic, se organizează și fură mâncare de la un sediu al unor detașamente militare franceze, luându-l prizonier pe soldatul care era de gardă. În fața provocărilor, grupul evoluează și se schimbă: cei mai puternici devin lideri, ei conduc și inspiră, apare „încercarea socială” de a refuza fetelor dreptul de a lua parte la furt pentru că sunt mai slabe. Fasolea devine un simbol al lipsei drepturilor, al injustiției sociale. Populația săracă nu avea alte resurse pentru a combatea foame în afara consumului de fasole. Copiii se satură de ea și la interogatoriul aplicat prizonierului francez decid să îl hrănească pe acesta cu fasole: să trăiască și el măcar pentru un moment umilința lor. Și tot la interogatoriu îi refuza acestuia scuza oferită: se înrolase în armată pentru că nu avusese altă variantă. „Întotdeauna ai de ales” este replica unuia dintre copii. Scenele finale ale filmului documentar ne prezintă grupul căutând refugiu sub pietrele mari din apropierea plajei, pentru a scăpa cu viață din calea bombardamentului avioanelor franceze. Teroarea provocată de bombe este și mai mare, pentru că niciunul dintre copii nu înțelege ce se întâmplă. Cu greu putem găsi realități sociale mai triste decât aceasta: o generație să crească de mică în zgomot de bombe și război. Aceasta este o generație căreia i s-au răpit copilăria și viitorul.Seara de evenimente culturale puse în scenă de Asociația Replika și dedicată drepturilor copiilor este una care îndeamnă la mai multă toleranță, la mai multă iubire, la înțelegerea faptului că responsabilitatea noastră în ceea ce îi privește pe copii trebuie să crească și pe măsură ce îi iubim, sa ne micșorăm orgoliul. Niciun copil nu ar trebui să trăiască într-un mediu în care este supus abuzului fizic și emoțional, foamei și războiului. Poate că a fi părinte nu este atât de ușor pe cât ne dorim să credem și poate că nu este o „meserie pe care să o înveți din mers”.
***
Asociația Culturală Replica organizează evenimente similare, următorul fiind diseară, de la ora 19:00, pe Strada Lânăriei, un eveniment cu „Povești cu avatar”: teatru – Realia (București-Beirut), producător Solitude Project & Căminul Cultural, prezentare de carte – „Explorări în comunismul românesc” (volumul al III lea) de Paul Cernat, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir (Polirom, 2008) și film – proiecția documentarului „When The Earth Seems To Be Light” (Georgia – Germania – 2015 – 76 min), regia semnată de Salome Machaidze, Tamuna Karumidze, David Meskhi.
Surse foto, aici.
