Nu mai știu exact ce m-a făcut să mă opresc la această carte. Uneori, alegerile mele sunt dictate de sclipiri de moment. Câte un cuvânt, vreo frază care stârnește în mine un ceva anume… De data asta, cred că m-au influențat mai multe lucruri. Mai întâi, câteva cuvinte din ea citite pe undeva, apoi titlul, care îmi place foarte mult, pentru că este cumva ermetic, deși unii l-ar putea percepe exact invers, și recomandările insistente ale unor prietene de pe FB. După care, căutând mai multe despre autoare, am văzut că primul său roman a fost laureat la un festival din Franța. Recunosc că și asta m-a influențat, dar nu o să detaliez de ce.
Și nu regret că m-am oprit la ea, chiar deloc. Și țin să spun asta pentru că în ultimii ani îmi aleg cu mare grijă lecturile, am trecut de vremea când citeam mult-mult, chiar și ce nu îmi plăcea. Pentru că timpul meu a devenit mai valoros pentru mine, nu vreau să-l mai încarc cu balast, cu lucruri pe care apoi voi decide la un moment dat că pot să le arunc, cu sau fără ghilimele. Pot spune cu siguranță că Tăcerea vine prima va rămâne pe raftul cărților la care mă întorc periodic să-mi încarc bateriile, să iau o gură de aer, să deschid un geam spre un spațiu unde privirea nu se izbește de nimic.
O să repet și eu un lucru care deja tinde să devină clișeu, dar în clipa asta nu reușesc să îl evit. Tăcerea vine prima este un roman al femeilor. Chiar așa, la plural. Și nu mă refer la femeile din carte, când folosesc pluralul, ci la femei în general. La toate femeile care ar trebui să aibă curaj să fie naturale, să nu joace diverse roluri doar pentru a-i satisface pe alții. Povestea Dorei are o naturalețe dezarmantă, o sinceritate care te face să zâmbești uneori, să te repliezi alteori, pentru că încalcă unele reguli sociale în fața cărora multe/mulți dintre noi încă avem un soi de crispare, ca să-i zic așa. Este o poveste în care personajul principal își înfruntă singurătatea cu umor, o acceptă în unele zile, încearcă să fugă de ea în altele, dar mai presus de toate are o detașare care eliberează, care o ajută să respire. Și, dacă tragi linie și aduni, asta e tot ce contează.
O spun de fiecare dată când fac o recomandare de carte, nu vreau să trasez firul poveștii aici, refuz să fac un rezumat al ei, pentru că mie îmi displace să aflu dintr-o recenzie/recomandare ce se întâmplă într-o carte, așa că nu le fac asta altora. Spun doar că o să regăsiți în acest roman povestea contemporană a unei femei care se străduiește să se recompună, cu frânturi din trecutul ei, din familia ei de cândva și din familia ei din prezent. Pentru că toți suntem făcuți din bucăți pe care fără să ne dorim le luăm de la alții din familie, la fel cum noi le transmitem mai departe celor cărora le dăm viață. Inclusiv în carte, bucăți din Dora sunt duse mai departe de fiica ei adolescentă, chiar dacă ea simte uneori că nu există o conexiune între ele două. O să găsiți și dinamica relațiilor moderne în carte, în paralel cu cea a relațiilor de cândva, prin intermediul amintirilor care apar din când în când ca niște flash-uri. Și, deloc de neglijat, este foarte important tonul pe care este spusă povestea, unul relaxat, ușor sarcastic, care ia din greutatea lucrurilor, care ar putea apăsa cititorul.
Se poate spune și că este un roman al generațiilor. Se întrepătrund în el imagini și mentalități ale câtorva generații, cu accent pe femeile din ele, care inconștient oferă un fel de continuitate a destinului, chiar dacă acest lucru nu este vizibil din prima. Și nu este vizibil din prima pentru că fiecare generație aduce cu ea particularitățile vremurilor pe care le trăiește, dar esența, nucleul fiecăreia dintre femeile care o reprezintă e acolo, este o constantă care se transmite, doar că ia o altă formă, de fiecare dată. Și, mai în glumă, mai în serios, chiar dacă am insistat pe acest aspect al romanului femeilor, l-aș recomanda în egală măsură bărbaților. Pentru că i-ar ajuta să înțeleagă cum gândesc uneori femeile. Sau anumite femei. Și le-ar fi de ajutor. 🙂
Pe Goodreads există acel sistem de rating al cărților, care uneori îmi pare cinic. Pentru că este oarecum superficial să închizi o carte în câteva steluțe care semnifică o notă. O carte înseamnă foarte multe lucruri, nu cred că e corect să o evaluezi în felul acela. Dar am acceptat și eu sistemul respectiv și am notat acolo multe cărți, deși sunt convinsă că unora le-am făcut o nedreptate. Inițial, am vrut să dau patru steluțe pentru Tăcerea vine prima. Dintr-un singur motiv. Stilul ușor fragmentat, față de care eu încă am mici rețineri, probabil, urmare a lecturilor din clasici, a cărților cu care m-am format. După care am cugetat un pic și mi-am dat seama că n-ar fi aprecierea mea reală și am urcat la cinci. Pentru că, de fapt, așa-zisa fragmentare de care spun nu m-a deranjat. Nu cu adevărat, nu cum s-a întâmplat la alte cărți. În realitate, este un stil, unul mai nou (cel puțin pentru mine), cu care încep să mă obișnuiesc. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, în acest caz, fragmentarea respectivă poate fi văzută ca niște vitralii, niște vitralii care recompun foarte frumos un întreg.
Așadar, ca să nu o mai lungesc, pentru că la București tocmai se desfășoară Bookfest, vă recomand fără rețineri să puneți pe liste și romanul Tăcerea vine prima, publicat de Editura Trei. Eu o voi căuta și pe prima scrisă de Ioana Maria Stăncescu, Tot ce i-am promis tatălui meu.
