Annie Ernaux, podcasturi, sondaje socio-culturale, Gheorghi Gospodinov și cărți zidite

♠ Annie Ernaux, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2022, spune că acest premiu a avut asupra ei efectul unei bombe, aflăm dintr-un articol din Guardian. Într-o conversație cu romanciera Sally Rooney, în ultima zi a festivalului Charleston, Annie Ernaux a explicat relația ei complicată cu premiul respectiv. Printre altele, ea a spus:

„Așa că voi fi brutală și voi spune că am obținut un premiu pe care nu mi l-am dorit niciodată. Premiul Nobel a căzut asupra mea. A căzut în viața mea ca o bombă. A fost o perturbare enormă; de când l-am câștigat, nu mai pot scrie, iar actul scrisului a fost întotdeauna viitorul meu.”

Ea admite că premiul reprezintă o recunoaștere a muncii ei, deoarece scrie de 40 de ani. De asemenea, mai spune că:

„Ceea ce mă emoționează nu este premiul în sine, ci conversațiile cu oamenii – când îmi spun că se văd pe ei înșiși, când îmi citesc lucrările. Ceea ce contează pentru mine este sentimentul că premiul nu îmi aparține doar mie, ci tuturor; asta contează pentru mine.”

Trei dintre cărțile ei sunt traduse și la noi, la Editura Pandora M, în Colecția Anansi.

♠ Tot de pe website-ul Guardian am aflat despre un sondaj făcut în Marea Britanie de Asociația Editorilor. Potrivit acestuia, dintre cei interogați, „33% consideră cărțile cea mai bună formă de evadare atunci când au o zi proastă, fiind devansate doar de televizor (54%).”

Potrivit aceluiași sondaj, serviciile de streaming, consultarea rețelelor de socializare, ascultarea radioului și mersul la pub sau la cinema – toate sunt metode de evadare mai puțin populare decât cititul.

Oamenii au fost întrebați și ce fac cu cărțile pe care le-au citit, iar rezultatele arată că majoritatea le păstrează, le donează sau le reciclează. Din articolul amintit se pot afla și alte detalii și procente relevante ale sondajului respectiv, care, trebuie să recunosc, m-a surprins, având în vedere numeroasele știri care spun opusul, care pretind că lumea citește din ce în ce mai puțin, că ne îndepărtăm de cărți și așa mai departe.

♠ Pe website-ul Book Riot am găsit o listă de podcasturi despre cărți. Se pare că podcasturile devin o formă tot mai populară și comodă de informare și relaxare, iar dintre domeniile abordate nu puteau să lipsească tocmai cărțile. De exemplu, Book Riot Podcast este o emisiune săptămânală de știri și discuții despre ce este nou și interesant și despre ce anume merită atenție din lumea cărților și a lecturii, realizată de editorii de la Book Riot.

For Real este un podcast bisăptămânal de non-ficțiune, care pune în lumina reflectoarelor cărți noi, dar și cărți vechi foarte cunoscute, încercând, zic ei, să spună lucrurilor pe nume.

Pentru genul young adult, există podcastul Hey YA, unde se vorbește despre cărți noi, cărți vechi îndrăgite, știri despre literatura din acest domeniu și despre cele mai noi ecranizări, pentru că foarte multe dintre aceste cărți devin filme, în ultimii ani.

Read or Dead este un podcast bisăptămânal dedicat literaturii din genurile mystery și thriller.

Iar lista continuă, o găsiți integral pe website-ul amintit.

♠ Ne întoarcem la Guardian (ce să fac, chiar se scrie mult despre cărți în această publicație), unde mi-a atras atenția interviul cu Gheorghi Gospodinov, scriitorul bulgar care a câștigat recent International Booker Prize. În interviul respectiv, el vorbește în primul rând despre romanul câștigător, Refugiul timpului, tradus deja și la noi, la editura Pandora M, Colecția Anansi.

Gospodinov spune că ideea unui roman care implică o clinică a trecutului, unde oamenii care suferă de demență se vindecă prin imersiune în priveliștile, sunetele și mirosurile tinereții lor, îi dădea târcoale de mai bine de un deceniu. Gândit inițial ca o poveste fantastică, romanul s-a transformat într-o distopie, una înfricoșător de actuală, spune el.  A fost publicat în ziua în care Bulgaria a fost închisă de pandemia Covid, apoi, pentru întreaga Europă, a venit amenințarea reprezentată de invazia Rusiei în Ucraina. „Ceea ce credeam că se va întâmpla mâine a început să se întâmple chiar acum, iar problema cu romanele distopice în vremuri distopice este că devin documentare”, spune Gospodinov râzând.

Am cumpărat și eu cartea, dar încă nu am apucat s-o citesc.

♠ O să închei cu o poveste foarte frumoasă despre cărți, pe care am găsit-o pe website-ul Literary Hub. Nu este o poveste în sensul de ficțiune, deși sună de parcă ar fi, ci o relatare despre cum suntem nevoiți uneori să abandonăm cărțile pe care le iubim și despre cum reușim alteori să le protejăm, chiar dacă poate că nu le vom revedea, relatare semnată de Nasser Al-Dhafiri and Nashwa Nasreldin. Povestea începe așa:

„Când eu și prietenii mei am plecat din țara natală, a doua mea plecare din Kuweit, eram cinci și aveam zece valize. Știam exact ce se afla în fiecare dintre ele, la fel cum știam durerea și angoasa celor cinci călători care se îndreptau spre necunoscut. Valizele erau pline cu haine, ustensile de bucătărie, condimente indiene și diverse obiecte pe care nu credeam că le vom putea găsi în străinătate.
Eu nu am putut lua cu mine decât patru cărți din vasta mea bibliotecă de acasă: Al-Mutannabi, în două volume; operele complete ale lui Mahmoud Darwish; și doar unul dintre volumele din The Unique Necklace. Acestea urmau să constituie întreaga bibliotecă cu care urma să supraviețuiesc, oricât timp aș fi ajuns să trăiesc în înstrăinare.”

Povestea cărților autorului este lungă – și frumoasă, așa cum spuneam -, așa că nu o voi aduce pe toată aici, vă las plăcerea lecturii integrale pe website-ul amintit, dar încerc să vă mai tentez cu un moment din ea:

„Timp de patru ani, am rămas în exil constant, dar în al cincilea an am îndrăznit să mă întorc în Kuweit. Sora mea și soțul ei se mutau în străinătate pentru muncă și plănuiau să își închirieze casa unuia dintre fronturile salafiste implicate în acțiuni de caritate și în diverse alte activități. Era un contract de închiriere pe cinci ani, ceea ce însemna că existau două opțiuni posibile cu care se confrunta biblioteca mea: fie urma să fie scoasă din nou din casa ei, fie o ascundeam undeva înăuntru. Sora mea a ales cea de-a doua opțiune. A îngrămădit cutiile de cărți pe orizontală de-a lungul peretelui interior al sufrageriei de la parter, apoi le-a cerut constructorilor să construiască un perete paralel cu cel original. Acesta urma să formeze noul perete despărțitor, astfel încât nimeni nu ar fi bănuit că în spatele lui se afla o altă partiție.”

Nu știu dacă am reușit să vă fac curioși, dar mie mi-a plăcut teribil povestea asta a cărților zidite precum Ana lui Manole și vă invit să-i descoperiți singuri finalul.