Pe Cătălin Dorian Florescu îl citesc de multă vreme însă nu am avut niciodată ocazia să-l întâlnesc. Dar acest lucru s-a întâmplat cu ocazia FILIT-ului și am stat o jumătate de oră de vorbă despre România, despre Elveția, despre cărțile sale, despre noul roman. Am aflat cu această ocazie că în România există un sat de leproși, dar am fost introdus și în atmosfera începutului de secol în America. Citiți mai jos despre aceste lucruri și despre multe altele.
SemneBune: V-ați întors în România pentru FILIT, sau și pentru FILIT. Ce sentimente aveți când vă întoarceți în România?
Cătălin Dorian Florescu: Întotdeauna mai rămâne un mic colț de nostalgie post infantilă, cum ar veni, dar întorcându-mă foarte des, de câteva ori pe an, sentimentul nu mai este, desigur, atât de puternic, însă rămâne întotdeauna o speranță că ceva special se întâmplă de fiecare dată când călătoresc prin țară. Acum m-am întors de la București la Iași, mai târziu, în octombrie, voi merge la Timișoara (n.r.: la FILTM), așadar rămâne un spațiu magic în capul meu, în care ar putea apărea Feți-Frumoși, dar din păcate și Mumele Pădurii, să mă sperie, ca în copilărie. Cu toate acestea România rămâne un spațiu idilic, de povești, știu însă că nu este, dar știu și că s-a mișcat mult în ultimii 20 de ani, nu mai există aceleași fenomene care existau odată.
Eu, desigur, îmi adun multe povești din țară. Nu există doar călătorii pentru lecturi, există și acelea pentru cercetare, care m-au dus, de exemplu, în mai, anul acesta, dar și anul trecut, de mai multe ori în Dobrogea și în Delta Dunării. E un sentiment ambiguu, pe de o parte rămâne cotidianul, realitatea românească, tot ceea ce nu s-a mișcat de la comunism încoace, însă pe de altă parte există nostalgia țării copilăriei mele, iar acestea se suprapun foarte des.
SB: Sunteți mai mult elvețian sau român? Cum vă simțiți?
C.D.F.: Nu cred că pot spune în procente, aceste lucruri nu sunt cuantificabile, fiind fenomene care nu au substanță, dar ceea ce știu eu clar este că nu mă simt
elvețian niciodată. Pentru a deveni elvețian, în interiorul meu, îmi lipsesc mult prea multe. Dacă din cele două sunt ceva, atunci sunt român mult mai mult decât sunt elvețian. Dacă ne referim la un spațiu cultural vest-europen, dacă întrebarea este: vă simțiți în gândire, în filosofia vieții, mai mult vest-european decât român?, atunci răspunsul este: vest-european, dar toate acestea sunt minciuni, pentru că toate sunt, în același timp valabile, în același moment, ca niște lumi multiple care există, dar pe care nu le vedem. Eu sunt în aceeași măsură omul vestului, care a studiat psihologia, care s-a dezvoltat intelectual în vest, nu în est, dar sunt și bărbat, fiindcă este modul în care eu mă raportez în relațiile mele cotidiene, dar în același timp sunt omul care vine aici, în România, să vă ia poveștile și să le transforme. Fac asta chiar acum, pentru următorul roman. Rămâne ceva puternic mistificator în mine, o insulă de povești și de fantezie care este românească. Fără România nu aș avea același tip de creativitate.
SB: Ați adus vorba despre următorul roman. Puteți să ne dați câteva detalii sau aveți vreo superstiție în legătură cu asta?
C.D.F.: Superstiție nici nu m-am gândit că ar putea fi. Există unii scriitori care nu vorbesc fiindcă au impresia că dacă nu vorbesc păstrează tensiunea în ei și dacă vorbesc îi dau drumul, ca un balon care se sparge. Nu e cazul meu, având în vedere că îmi place oralitatea povestirii, la fel ca povestea scrisă, nu fac diferența, deci apreciez oratorii la fel de mult cum apreciez scriitorii. Îmi place foarte mult să povestesc oral totul. Am spus povestea noului roman de zeci de ori până acum și i-am făcut rodajul, ca la o mașină. Mare lucru nu vreau să spun fiindcă este o poveste enorm de complexă și ar fi urât și neadecvat să o reduc la puțin.
Acțiunea se întâmplă între New York, 1900 și Delta Dunării, 2002-2003. Este un roman care se desfășoară pe parcursul a 100 de ani și are în centru: marele oraș, magnetul și pulsul lumii, unde timpul costă bani, care își schimbă fața odată la 10 ani și marele spațiu natural și arhaic, Delta Dunării, care pare să fie etern, dar se schimbă tot timpul, pentu că apa adună pământ și acolo este pământul cel mai tânăr al Europei, zilnic se adună acolo, deci el se transformă, dar atât de încet că nici nu vezi. Acestea sunt cele două dimensiuni și în acest spațiu sunt amplasate o familie americană, o familie românească, un bărbat, o femeie, căderea Gemenilor în 2001, așadar este un drum foarte amplu. A trebuit să mă documentez foarte mult timp, aproape trei ani de zile.
SB: Cum vă documentați? Mergeți la fața locului? Citiți istorie, vorbiți cu oamenii?
C.D.F.: Fac toate aceste lucruri. M-am documentat mergând la New York de trei ori, trăind în oraș câteva luni de zile, mergând pe străzile orașului pentru a înțelege cum sunt făcute, citind absolut orice material ce există despre New York, cumpărând cărți, albume fotografice ale familiilor de la 1870, 1880, 1900. Erau familii de irlandezi, nemți, evrei din Rusia și italieni, adică cele patru mari valuri de imigrație din America. Așadar am cumpărat fotografii de epocă, unele există și pe internet.
În plus, am citit mult: despre bucătărie, ce mâncau evreii, ce mâncau italienii, modul de a trăi pe străzile newyorkeze. Unele străzi erau ale evreilor, altele ale italienilor, unele au devenit Little Italy, altele Chinatown. Nemții erau veniți cu sutele de mii la 1850, de se chema Mica Germanie o parte din New York. Este de o complexitate totală istoria acestor oameni. Mă interesează istoria emancipării față de Anglia, venitul imigranților pe la insula Ellis Island, care era puțin în afara portului newyorkez, pe unde erau aduși toți acești imigranți și în câteva ore se decidea soarta lor, dacă nu erau bolnavi și le scriau inspectorii, cu creta, pe haină, boala. De exemplu, dacă aveau impresia că sunt bolnavi de inimă le scriau cu creta un H, dacă li se părea că sunt oligofreni le scriau un O. După câteva ore intrau în America și își începeau noua viață.
Pentru că America s-a populat cu europeni a trebuit să studiez mult istoria Europei. Am citit, de exemplu, despre pogroamele de la Iași împotriva evreilor din Rusia, despre fuga prin Galicia spre porturile germane de unde luau navele, despre înfometarea irlandezilor de la 1850, când n-au mai avut recolte și au fugit spre New York. Am citit despre italienii din Sud care fugeau de sărăcie și de boli.
Documentarea a fost foarte amplă și foarte on the earth, fiindcă nu mă interesau doar marile evenimente. Trebuia să știu cum se îmbrăcau, ce mâncau, cum vorbeau, ce muzică ascultau, ce sărbători aveau, cum funcționa New Yorkul pentru ei. Aceasta pe de o parte, pe de altă parte m-am documentat despre Delta Dunării cu tot universul ei, pornind de la Sulina, care acum 100 de ani nu era orașul de astăzi, uitat de lume și unde toate bisericile sunt ținute cu lemne ca să nu cadă. Sulina era un oraș mic, dar multicultural, populat cu greci, cu ruși, cu nemți, cimitirul de la Sulina era renumit. Trăiau acolo și italieni, ofițeri englezi, era Palatul Dunării, care era ținut de o administrație multinațională și era un mare port, veneau vapoare și de la Constantinopol. Dacă astăzi mergi la Sulina ai impresia că ai căzut dincolo de timp, totul e mort. Toate aceste locuri, împrejurimi au un rol important pentru noul roman.
În plus, nu știu dacă știți, dar există lângă Tulcea, la Tichilești, în Europa secolului 21, un sat de leproși. Eu i-am văzut acum câteva luni de zile. Sigur, boala nu mai este activă în ei, fiindcă iau medicamente puternice, dar au malformațiile. Ei sunt urmașii celor care fost duși, încă de prin anii `30, mai întâi undeva printre sălcii, iar mai apoi în acest sat care este într-o vale, lângă strada națională ce duce la Tulcea, la 20 de kilometri. E acolo o biserică și lângă această leprozerie au construit, ca și cum nu ar fi de ajuns, și un cămin pentru persoane cu probleme psihice. O soră medicală, un doctor sunt în continuu acolo. Boala nu mai este așa de activă cum era în anii `30, `50, `60 când probabil se vedeau malformațiile totale, dar ele sunt și ei trăiesc acolo, la capătul lumii.
Există o carte importantă cu textele unui jurnalist român (n.r.: Filip Brunea-Fox) , primul care scris despre acest lucru și un articol de-al lui este articolul de bază despre leproșii din Delta Dunării. Acest jurnalist a aflat de la o doamnă care a venit la el la sediu, în acea vreme, spunându-i că se plimbă leproșii pe ulițele satului și el a spus: cum, leproșii?, nu poate fi adevărat! Dar doamna a insistat, așa că s-a dus împreună cu un fotograf și el descrie, în mod incredibil, cum au intrat cu mașina, cum deodată au apărut de prin șanțuri leproși care nu aveau sprâncene, cărora le lipseau degetele, și după câteva zile a scris despre leproși și așa a aflat lumea despre ei. Cei de acum nu mai sunt așa o mare senzație, dar trăiesc acolo izolați. Leproșii vor fi importanți pentru romanul meu, ca personaje uitate de lume, personaje deformate în fața unei lumi, deformată și ea după teroarea din 2001.
SB: Realitatea este cea mai bună sursă de inspirație pentru un scriitor, nu e nevoie să consumi stupefiante, de exemplu, pentru că viața de zi cu zi, lumea din jurul nostru este o sursă continuă de inspirație, iar povestea dumneavoastră despre leprozeria din Tichilești mi-a confirmat ideea că lumea de fapt nu se schimbă, se schimbă doar obiceiurile, porturile, dar lumea rămâne aceeași într-un fel sau altul. Întrebarea mea este: cum se exportă realitatea în ficțiune, ce rol are imaginația în acest proces?
C.D.F.: Imaginația are un rol decisiv, dacă înlocuiești imaginația cu cuvântul „viziune”. Poți să iei realitatea, dar trebuie să ai o viziune artistică și personală asupra realității, dacă vrei să te folosești de ea. Realitatea este pusă în slujba ideii tale artistice, depinde ce vrei să arăți din ea. Și un film documentar, sau o carte documentară, are o viziune, prin modul în care e structurată, prin felul în care se aleg și se leagă fragmentele. În cele din urmă, în spatele realității trebuie să fii tu, ca personaj, ca purtătorul viziunii, trebuie să fii un personaj puternic și curat pentru „a vedea” viziunea. Că apoi adaugi, cum fac eu, care adaug elemente din așa-zisa gândire magică, sau că adaugi elemente de fantezie, asta este altceva, este ok. Important este ca totul să se întâlnească într-un numitor comun și să ducă la întrebarea: ce vreau să spun eu despre viață? În cele din urmă cine sunt eu, ca om de artă, care iau această porțiune din realitate: o poveste de dragoste, o tragedie, această porțiune de viață și ce vreau să arăt din ea?
SB: Se poate întâmpla ca această viziune să se schimbe pe parcursul scrierii unui roman, după ce aflați din ce în ce mai multe detalii?
C.D.F.: Da! Și trebuie să spun că eu lucrez la acest roman nou de trei ani de zile, documentându-mă, și aveam în cap prima scenă, foarte vizuală, și îmi plăcea foarte mult. Două lucruri s-au întâmplat când am început să scriu acum zece zile la el: textul și-a luat propria autonomie, acea prima imagine pe care o aveam s-a mutat undeva la pagina 20, pur și simplu textul m-a dus cu o zi înaintea imaginii, dar totuși am controlul textului, știu unde vreau să ajung, vreau acea imagine, dar textul a adăugat ce a fost necesar pentru a se aduna, s-a transformat el însuși.
Iar al doilea lucru: de abia după ce am scris cam trei sferturi din acest prim capitol mi-am dat seama despre ce vreau să fie vorba în acest roman. Aveam o mulțime de idei, o mulțime de scene dramatice foarte poetice, dar genuine și proaspete, însă nu înțelegeam exact care este numitorul comun, ce o să se întâmple, pentru că dacă nu știi, înșiruiești o poveste fără capăt. Mi-am dat seama acum, de fapt, scriind despre acest protagonist, care are 14 ani și trăiește la 1899 în Manhattan, despre ce vorba, care este misiunea lui în viață. El încă nu are o identitate, spune că este copilul nimănui pentru că nu-și amintește să fi avut un loc al său. El este un oarecare și prin asta este oricine și problema lui este să se adapteaze pe parcurs, el este un cameleon, poate fi un italian din sudul Italiei, poate să fie un evreu din Rusia sau un irlandez din Irlanda. El se adaptează oriunde dar prin asta își pierde propria identitate. Romanul este despre istoria Americii, este despre problema imigrantului în sine.
SB: Aceasta este frumusețea poveștii, poate naște alte povești și cartea pe care o ai în mână poate să fie orice, când o deschizi nu știi
despre ce e, și chiar dacă la un moment dat ai impresia că știi cum se va termina, se întâmpla ca la un moment dat să te uimească dintr-o dată. Așa mi s-a întâmplat mie când am citit romanul Jacob se hotărăște să iubească. Personajele s-au întors pur și simplu, s-au schimbat, Jakob cel bătrân a devenit mai slab, o umbră a celui ce fusese. Nu mi-aș fi imaginat acest lucru.
C.D.F.: Da, aceasta este și arta scrisului până la urmă, trebuie să fie totul verosimil în neverosimilitatea sa. Orice se poate întâmpla. Se poate întâmpla ca un personaj ca acesta să piardă totul. Orice s-ar întâmpla în carte trebuie ca povestirea să aibă nevoie de acel lucru, nu să fie un capriciu al autorului. Și la Zaira așteaptă-te la un sfârșit la care nu te-ai aștepta pe tot parcursul cărții, iar acel sfârșit nu mi-a venit decât cu trei zile înainte să trebuiască să predau manuscrisul editurii. Mi-a venit din întâmplare, o întorsătură de situație.
SB: O parte din romanele dumneavoastră au tentă autobiografică, dar nu sunt autoficțiune. E la modă autoficțiunea în ultimii ani, dar dumneavoastră ați hotărât să păstrați un anumit stil realist și nu ați vrut să dați romanelor o tentă foarte personală. Care ar fi riscurile autofițiunii?
C.D.F.: Ce înțelegeți dumneavoastră prin autoficțiune?
SB: Cam totul a pornit de la eseurile lui Serge Doubrovsky din anii `70. Este vorba, pe scurt, despre autorul care ia bucăți din viața lui și le pune în roman, dar e posibil ca totul să fie real, e posibil să fie doar în parte real, există și autoficțiuni speculative, în care autorul își imaginează cum ar fi ceva, pornind de la un fapt real din viața lui. De exemplu, eu povestesc despre viața mea și ajung în punctul în care eu sunt aici și apoi îmi imaginez niște întâmplări. Și e important să fie totul la persoana întâi.
C.D.F.: Devin complicate lucrurile (râde). Probabil că în parte există autoficțiune în romanele mele. De exemplu, dacă luăm Vremea minunilor, primul meu roman, sau Drumul scurt spre casă, sunt acolo elemente clare de autoficțiune. Nu fac altceva decât să-mi iau o parte din viață și să o ficționalizez. În Vremea Minunilor, în Drumul scurt spre casă, în Maseurul orb fac asta, în celelalte nu mai fac, nu mai este așa. Mi-am luat o parte din viață, din biografie și am transformat-o în literatură. Până și Jacob ( n.r.: din Jacob se hotărăște să iubească) are urme din mine, numai datele biografice nu mai sunt ale mele, dar în substrat este povestea emigrantului, este povestea bolnavului care sunt eu, este povestea unui tânăr șubred. Dacă vrem să întindem coarda, în orice frazare, în structura romanulului, în orice decizie luată nu sunt decât eu, în fiecare frază sunt eu. Întotdeauna este un mixt între realitatea și ficțiunea autorului.
SB: E mai ușor să scrii despre tine sau despre alții? Pe tine te cunoști mai bine, ai trăit cu tine însuți, pe ceilalți îi descoperi.
C.D.F.: Pentru unii este mai ușor, pentru alții nu. Pericole sunt de ambele părți. Poți să scrii despre tine, cum fac mulți autori care vor să scrie și devin patetici, fiindcă distanța față de ei înșiși este foarte mică. Sunt pur și simplu pulverizați de emoție atunci când scriu, poate a trecut prea puțin timp de la anumite evenimente, de exemplu a trecut puțină vreme de la o dragoste pierdută și te apuci să scrii poezii și poeziile sunt cam… Dacă faci acest lucru trebuie să știi să reduci totul la o temperatură care să nu te ardă, să eviți acest patetism să nu cazi în anumite clișee și poate fi greu acest lucru. Poți să scrii și la distanță de 20 de ani de ceva și să fie greu, pentru că reapare totul în tine din nou. Trebuie să găsești distanța de mijloc, așa cum Pământul se află la o distanță bună de Soare, astfel că nu e ars și există apă și atmosferă. Trebuie să găsești distanța ideală față de povești, pentru a le povesti, pe de o parte cu intensitate, iar pe de altă parte fără patos.
Iar dacă scrii despre alții, un roman cu personaje inventate, așa cum fac eu acum, cu New York-ul unde am fost doar ca turist, am stat un timp, dar doar atât, pericolul este să nu știi despre ce scrii și povestea să iasă prea searbădă, prea artificială, să nu aibă viață, să nu fi intrat în interiorul ei, să fie un construct mintal care să nu funcționeze, să nu aibă suflet. Pe de o parte o temă e prea departe de tine, iar pe de altă parte poate fi mult prea aproape de tine. Dacă este așa nu vezi, e mult prea aproape și trebuie să te împingi ca să-i vezi contururile și să-i vezi fața. Dacă povestești despre tine și ești prea aproape nu vezi nimic, vezi numai o formă mare în fața ochilor, trebuie să o împingi ca să o vezi cu adevărat.
SB: Ca pe un tablou. Dar când scrii despre cei din jurul tău: familie, o iubită, un prieten este la fel de dificil, trebuie să știi cum să faci să nu-l arzi pe celălalt.
C.D.F.: Trebuie să știi dacă vrei să faci literatură sau vrei să te răzbuni. Dacă vrei să te răzbuni pe cineva scrii un e-mail sau scrii o scrisoare, nu literatură. Dacă vrei
să faci literatură trebuie să ai întotdeauna grijă ca toate personajele să fie bine conturate, să nu fie clișee și să aibă mai multe fațete, așa cum toți oamenii au. Personajele trebuie să fie cum trebuie ele, nu cum vrei tu să fie, să fie personaje ale acțiunilor lor, ale timpurilor lor, să fie copiii timpurilor lor. Orice personaj trebuie să-și tragă caracterul, gândirea, comportamentul din locul unde a crescut, de unde a fost educat, de unde a socializat. Atunci vei avea un personaj adevărat, Oamenii sunt structuri ale timpurilor lor, ca și tatăl lui Jacob de exemplu, care este un om rău, dar e omul timpurilor lui, el face ce poate și ce crede ca să nu moară de foame. La fel fac Caspar sau Frederick. Îi putem învinui noi? Am putea fi ca ei? Probabil că da. Dacă ar veni foametea poate am face lucruri la care nu ne-am gândit.
SB: Da, așa e. Dacă ar veni mâine războiul nu știu ce am face, poate am face lucruri pe care nu ni le-am imaginat niciodată.
C.D.F.: Mai mult ca sigur am face toate lucrurile, sunt foarte puțini care într-adevăr nu le-ar face.
SB: Da. O ultimă întrebare mai simplă, frivolă, de sfârșit. Aveți tabieturi când scrieți? Aveți nevoie de un anumit obiect magic?
C.D.F.: (râde): Nu, nu, numai de cafea am nevoie! Obiectul magic este cafeneaua în sine: atmosfera, intratul în cafenea, lumina, mesele, ziarele, oamenii cu care vorbesc, masa mea. Pentru prima oară, acum, pentru noul roman despre care am vorbit, mi-am luat două obiecte care m-au acompaniat: unul din Tulcea, un album despre Tulcea, și un mic autobuz din acela galben, de școală, school bus, american, de jucărie, pe care le-am plimbat cu mine și le am la mine tot timpul. Sper să îmi aducă noroc. O să vedem!
Comments are closed.