Cartea, între instrucție și devotament. Interviu cu Monica Ramirez

Interviu cu scriitoarea Monica Ramirez

Copleșită de profesorul de limbă română din perioada liceului de artă coregrafică, eleva Monica Ramirez (n.r. numele de fată, Danețiu) descoperă lectura și cochetează foarte timid cu scrisul. Recomandarea unui profesor sincer și comunicativ, precum că niciun dansator talentat nu va putea baleta până la adânci bătrâneți, îi aduce mai aproape literatura și prinde o slăbiciune pentru romanele de aventuri. „Poate de aceea, ca scriitor, am abordat genul mystery & thriller.” A avut multe personaje preferate, dar în copilărie își aduce aminte că și-a dorit să devină muschetară, precum D’Artagnan, apoi căpitan de vas ca Anton Lupan din Toate Pânzele Sus.

După o carieră prosperă de dansatoare, coregrafă și instructor de dans sportiv, se stabilește în SUA. Prima sarcină, o ține departe de scenă dar o apropie de un vis din adolescență: scrisul.  De aici, începe studiul și formarea sa în ceea ce avea să devină – o scriitoare în care tonusul și energia dansului răzbat prin scris în profilul personajelor inventate, dar și prin ilustrarea acțiunilor dinamice.

„În primul rând sunt mamă a patru copii și soție. Pe lângă asta, încerc să jonglez cu o carieră de scriitor, editor, traducător, instructor de fitness (Zumba și Pilates) și, mai nou, jurnalist. Câteodată mai încurc ițele și nu e tocmai ușor, dar fac totul din pasiune și până la urmă le descurc. „Femeia este singurul cod indescifrabil din lume” Leopold Samuel Marks (SOE – Operațiuni Speciale)… pentru cunoscători…

Nu pot trăi fără să citesc, la fel cum nu pot trăi fără să scriu, deci e o nevoie esențială. Aș fi cea mai fericită dacă s-ar inventa ziua cu vreo 40 de ore. Timpul mă omoară. Cu toate astea, îmi găsesc timp și pentru citit. După părerea mea, nu te poți numi scriitor dacă nu ești în primul rând cititor. Nu-mi dau seama cum unii pot afirma tocmai contrariul. De obicei, citesc seara, înainte de culcare. Mă liniștește, mă face să evadez din zbuciumul existenței zilnice, paginile cărților mă poartă prin alte locuri, vieți și identități. Mă ajută să visez, să-mi imaginez. Până la urmă, un scriitor este un arhitect de povești, așadar, un as al imaginației și visării cu ochii deschiși.

Nu știu pentru alții, dar la mine a fost dragoste la prima vedere, fără să fie nevoie de mijlocitori și încurajări. Orele petrecute cu o carte în mână sunt printre cele mai frumoase amintiri pe care le am din copilărie. Am descoperit plăcerea lecturii singură, poate și pentru faptul că am avut norocul să deschid ochii într-o casă în care piesa de mobilier cea mai impozantă era biblioteca. Dacă nu erau bani pentru altceva, pentru cărți se găseau întotdeauna. Acum, plăcerea lecturii este o pasiune de-o viață pe care încerc să le-o transmit și copiilor mei.

Nu am putut niciodată să aleg un singur scriitor… un autor favorit… fiecare carte, în parte, m-a marcat și influențat într-un fel sau altul. Totuși, singura carte pe care am citit-o de cel puțin douăzeci de ori, ultima oară la patruzeci de ani, a fost Toate Pânzele Sus, de Radu Tudoran. Dintre scriitorii preferați i-aș menționa pe Gabriel Silva, Carol Goodman, Alice Hoffman, Khaled Hosseini, Mark Burnell, Kelley Armstrong, Stephenie Meyer, Phillip Kerr, Leif Davidsen…

Timp de mulți ani, am folosit ca semn de carte o floare de colț presată pe care am capturat-o la prima escaladare a unui perete muntos (acum vreo sută de ani, eram o alpinistă înfocată!). Dar primul semn de carte a fost un mărțișor în formă de fluture. Țin minte că eram în clasa a doua când am primit acel mărțișor de la prietena mea cea mai bună. Era foarte frumos și viu colorat. Ea a imigrat împreună cu familia în Canada. Eu am suferit crunt și-am păstrat acel mărțișor pe post de semn de carte până prin clasa a șaptea, când pur și simplu s-a dezintegrat. De atunci, am folosit totul de la bucăți de hârtie și șervețele, la agrafe, flori presate și poze. Urăsc să văd cărți cu pagini îndoite… mi se pare un adevărat sacrilegiu! Acum , cel puțin deocamdată, memorez pagina la care am rămas cu lectura. Într-o casă cu patru copii mici, semnul de carte nu este foarte de practic… de câte ori folosesc așa ceva, dispare într-un mod cât se poate de misterios și reapare după câteva zile în cele mai neașteptate locuri.

În cazul meu, un semn de carte probabil trebuie să aibă un mecanism de respingere la copii! Glumesc, desigur. Nu cred că aș folosi un singur semn de carte pentru toate cărțile. Mi-ar plăcea să am o colecție pe culori. Fiecare lectură îmi evocă o anumită culoare. După primele pagini, aș alege semnul de carte potrivit… un fel de accesoriu precum pantofii, ori poșeta.”

Monica Ramirez are o bibliotecă impresionantă.

„Când m-am mutat înapoi în România din America, am trimis cu vaporul peste ocean cam 40 de cutii. Probabil vă imaginați că mi-am adus mobila, vesela de bucătărie, garderoba? Da, câteva cutii conțineau și așa ceva. Marea majoritate însă, conțineau cărțile cumpărate pe parcursul celor 12 ani cât am trăit acolo. Am vrut să le donez unei bilbioteci publice, gândindu-mă că ar fi o nebunie să car după mine toate acele volume. Am vorbit cu biblioteca, am aranjat transportul, am semnat hârtiile. Când au venit să ridice cărțile, le-am deschis ușa mirată, m-am prefăcut că habar n-am despre ce e vorba și le-am închis ușa în nas. Pur și simplu n-am putut s-o fac… am simțit că mi-aș dona jumătate din inimă. În schimb, m-am pus pe cumpărat cutii…

Am completat în timp biblioteca personală, în general, cu mystery & thriller, cărți de dragoste, de spionaj, polițiste, apoi, pe cea a familiei, cu cărțile celor mici, de la Scufița Roșie, la Cronicile din Narnia. De toate pentru toți.

Am avut câteva experiențe neplăcute în ceea ce privește împrumutatul cărților și mărturisesc că sunt cam egoistă în privința aceasta. Cu mici excepții, desigur. Mici, mici… minuscule. În schimb, când este vorba despre propriile mele cărți, situația e cu totul alta. Le dăruiesc pe toate și rămân fără nici un exemplar. Anais, fiica mea cea mare, mă ceartă tot timpul. Până când împlinesc eu vârsta potrivită să-ți pot citi cărțile, n-o să mai am ce citi, îmi spune cu reproș. Îmi dau seama că are dreptate și mă apuc din nou să le strâng pe toate. Apoi, la fel de rapid, le dăruiesc. Un fel de narcisism scriitoricesc? Foarte probabil. 

Evit accesorile pentru bibliotecă. În general, de când au apărut copiii, au dispărut ornamentele din casă. Motivul este evident. După ultima pățanie care a implicat un cucui și o sculptură din fildeș și abanos pe care am adus-o cu multe sacrificii tocmai din Africa de Sud, am renunțat la orice fel de brizbrizuri. Măcar pentru o vreme.

În America este la modă biblioteca publică. La început, mi-a plăcut. Apoi am observat că a dispărut conceptul de bibliotecă personală și nu mi-a mai plăcut. Am început să-mi cumpăr cărți și mă amuzam copios ori de câte ori venea cineva în vizită și făcea ochii mari la vederea bibliotecii care trona în sufragerie. În fine, sigur că am frecventat și biblioteca publică, dar n-am renunțat la cea personală. De când m-am întors în România, n-am frecventat bibliotecile publice. La cât de mizerabil stăm în ceea ce privește industria autohtonă a cărții, prefer să pun umărul cum pot și să-mi cumpăr volumele dorite. Când am bani. Când nu, strâng și tot le cumpăr.

Ideea cărților electronice nu-mi place deloc. Prefer varianta tipărită. Cel puțin pentru uzul personal. Vreau o bibliotecă pe care s-o pot avea mereu în fața ochilor – să pot atinge copertele cărților, să retrăiesc crâmpeie din cartea respectivă atunci când o șterg de praf – nu una ascunsă în computer. Dar este foarte adevărat că aici intervine obișnuința. Așa m-am obișnuit și nu cred că mai am dezvăț. Generația tânără însă, vede altfel lucrurile. S-au născut cu laptop-ul în brațe. Aiden, fiul meu cel mic, lucra pe laptop de la 11 luni. Probabil lor li se va părea mai bună varianta electronică. Nu știu. Cred că ține și de personalitatea fiecăruia, de percepția plăcerii lecturii.

Nu cred că va dispare ritualul de achiziție de carte în formatul clasic. De fapt, nu vreau să cred. Nu-mi pot imagina o lume fără cărți pe care să le poți atinge, răsfoi, mirosi. E o plăcere în sine, un adevărat ritual. Până la urmă, cred că varianta electonică și cea tipărită nu se vor exclude, ci se vor completa una pe cealaltă. Ca mersul pe jos și condusul mașinii. Poate în felul acesta, plăcerea lecturii poate infecta un număr mult mai mare de oameni. Prefer să văd partea bună a lucrurilor…

Nu agreez ideea: să mergi pe stradă fără să dai peste o librărie, fără să poți inhala mirosul cărților proaspăt tipărite, care în mintea mea se întrepătrunde cu mirosul cafelei proaspăt râșnite. Un adevărat tabiet! Ce păcat ar fi ca omenirea să piardă acest deliciu… Îi deplâng pe oamenii care vor ajunge să trăiască într-o lume imaculată, fadă, computerizată, în care nimic nu va mai avea miros, gust, esență. Totul steril și la un click depărtare. Din punctul meu de vedere, tehnologia ar trebui să fie un aliat al omenirii, un fel de… extensie, dacă vreți. După cum merg lucrurile, probabil omul va ajunge o extensie a tehnologiei. Zic și eu…”

Mesajul pentru comunitatea SemneBune:

„Motto-ul meu este Și mâine e o zi! Puteți începe de azi să gândiți profund. Nu citiți pentru că așa trebuie, ci pentru că habar n-aveți ce pierdeți în caz contrar! Pentru că citind, te cunoști pe tine. Cunoscându-te pe tine, îi poți intui pe ceilalți. Intuiția îți oferă protecție. Desigur, cu condiția să ai tupeul să te privești în oglindă și să conștientizezi cu adevărat cine ești. Îți trebuie curaj să te poți accepta așa cum ești, cu bune și cu rele.

Cartea, indiferent de formatul său, copertată sau e-book, înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea îți dă putere. Cunoaștere de sine, ori a lumii în complexitate ei, oricum ai lua-o, informația îți oferă putere. Măcar ție în fața ta, dacă nu altfel. Oricât s-ar strădui cei care doresc să modeleze lumea noastră imperfectă într-o utopie de tip corporatist, rece și strict materială, adevărul este că nu suntem numai materie, ci și spirit. Omul are nevoie de emoții, sentimente, are nevoie să viseze, să evadeze din rigorile existenței zilnice. Și exact asta se întâmplă când ne pierdem în paginile unei cărți. Simțim, experimentăm trăiri emoționale, evadăm. Este cel mai minunat sentiment, o plăcere uriașă, o experiență în sine cu fiecare carte în parte. Ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, devenim mai buni, mai înțelepți, mai… umani. Îi privesc cu milă, nicidecum cu superioritate, pe cei care declară cu mândrie că n-au treabă cu cititul, nu-i atrage și nu-i interesează. Habar n-au cât și ce pierd.”

Scurt bio

Monica Ramirez este născută pe 6 iulie 1970.  După absolivrea Liceului de Artă George Enescu (Secția coregrafie, București) a locuit timp de 12 ani în SUA, unde a publicat 7 romane de ficțiune sub numele Monica Danețiu-Pană.

Bucureşteancă, absolventă de coregrafie, acrobată, absolventă a Universității Belford din California cu o diplomă de Creative Writing, membră a EWA – Espionage Writers of America, și a Romanian Crime Writers Club, a debutat în România la editura Crime Scene cu Asasin La Feminin, primul volum tradus în limba română din seria de spionaj internațional/romance Alina Marinescu, publicat în America sub numele The Unwilling Assassin.

În luna septembrie 2010, editura Tritonic a lansat Cum am slăbit 70 kg mâncând 6 mese/zi, carte inspirată exclusiv după experiența ei personală. În luna decembrie 2010, a apărut The Heiress’s Knight, o carte pentru copii în limba engleză pe care a scris-o pentru fiica ei cea mare.

La editura Blue Ink Waters Press din America, i-au apărut volumele din seria de spionaj internațional/ romance Alina Marinescu, în ordinea care urmează: The Unwilling Assassin, Whispered Identities, Balance of Power, Hidden Rules și Love Thieves.

Editura Boson Books i-a publicat cele două romane istorice de dragoste, Intimate Strangers Affair și Kit Black, și thriller-ul Blackout.

Au mai apărut în România:

Asasin la Feminin – Crime Scene,

Identități Secrete – Crime Scene,

Kit Black – Tritonic,

Cum se scrie un best-seller – Tehnica americană de a transforma o idee într-un roman de succes – Tritonic,

Traficantul de Umbre – Tritonic, care a apărut în SUA sub numele Blackout.

Autoarea mai are în curs de apariție romanul Seducția Apei.

Din 2011, Monica a întregit redacția Revistei Flacăra și are în lucru Balanța Puterii, volumul trei din „Seria Alina Marinescu”.

Mulțumim Monica Ramirez!

—

București, martie 2012 © Copyright SemneBune | semne de carte, pentru carte
Seria de interviuri „Cartea, între Om și Simbol”

—

Sursa foto: Monica Ramirez, arhiva SemneBune