(D.d.S.) Florina Ilis – 1: Doar literatura contează

florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu_2Pe urmele lui Eugen Lovinescu, încerc și eu să răspund la întrebarea: există o literatură feminină?, și la fel ca acesta zic și eu: nu cred, există doar literatură bună. Cu toate acestea, îmi aduc aminte de o discuție de la FILIT, unde erau invitați Magda Cârneci și James Meek și moderatorul, Bogdan Crețu, îi întreba dacă există un fel feminin și altul masculin de a vedea viața și de a scrie despre ea. Ambii au răspuns afirmativ, dar ambii au căzut de acord că, până la urmă, literatura este literatură și o carte bună ascunde genul celui care a scris-o. Cu toate acestea, putem găsi anumite mărci ale feminității sau ale masculinității în romane scrise de femei, respectiv bărbați. Dar sunt și multe femei care au intuit foarte bine ce se află în creierul bărbatului și viceversa.

Când citesc o carte uit de cine e scrisă și doar uneori mi se mai întâmplă să exclam: „numai un bărbat putea scrie asta!” sau „numai o femeie putea să gândească așa!” Până la urmă tot ce contează este ce rămâne dintr-o operă și mai puțin contează cine a scris-o, dacă era bărbat, femeie sau transgender (chiar așa, cunoașteți vreun autor transgender? Tare mult aș vrea să aflu ce e în mintea lor, recunosc că mă depășește subiectul). Însă și în România, ca de altfel în toată lumea, s-au pornit discuții legate de scriitoarele femei și de cărțile acestora. În acest Dosar de Scriitor (nu vă fie teamă de titlu, chiar dacă este ușor dătător de spasme, vă asigur că dosarele noastre sunt pozitive) vreau să scriu despre cărțile uneia dintre cele mai interesante autoare din România, Florina Ilis, și vreau să o spun de la început: nu vreau să abordez cărțile ei dintr-o perspectivă feministă, nici nu au vreo legătură cu asta, dar recunosc că în ultimii ani mai multe autoare mi-au atras atenția și am citit cărți foarte bune scrise de femei, mai ales când acestea sunt preocupate de tot ce ține de lume, de viață și nu sunt atât de interesate de vaginele lor sau de cât de nașpa sunt bărbații.

La fel cum nu mă atrag și mă plictisesc cărțile în care bărbații scriu despre cât de mult sex fac sau despre cât de cool și de marfă o ard ei, așa nu mă interesează nici autoarele care batescritora apa în piuă pe sex, emancipare sau bărbați. Îmi aleg cărțile după temele lor și după cât de mult cred eu că îmi vor spune ceva despre lucruri nu neapărat importante, dar insolite sau care mă interesează pe mine, iar cărțile unei Ioana Pârvulescu, Ruxandra Cesereanu sau Gabriela Adameşteanu, pentru a numi doar trei, mi-au plăcut întotdeauna. Dar de data acasta mă voi opri asupra Florinei Ilis, o autoare care m-a cucerit iremediabil cu romanul Viețile Paralele și care mi-a trezit interesul pentru toată opera sa.

Ce mi-a plăcut la ea a fost faptul că are un stil propriu, căutat, îngrijit, ușor poetic, bine documentat și cu o privire auctorială întoarsă dinspre interior spre exterior. În plus, influențele fantasy, cyberpunk sau realist magice mi-au părut bine integrate în cărțile ei. Nu le-am citit încă pe toate, urmează să le citesc și să scriu săptămânal despre ele. Nu aș vrea să fie recenzii propriu-zise, fiindcă acest concept al nostru, cel de , presupune altceva, o incursiune mult mai elaborată și personală în operele autorilor pe care i-am ales până acum eu și colegii mei de la SemneBune, așadar veți citi niște mici eseuri, pe care voi încerca să le leg într-un eseu mare și din care veți afla despre cărțile ei – romane, nu mă voi referi la cele de non ficțiune sau de poezie – despre teme, despre stil, dar voi spune și ce mi-a plăcut mie, de ce consider că este o autoare care merită citită și nu în ultimul rând, voi face paralele și cu alte zone artistice sau sociale.

De ce totuși am vorbit la începutul articolului despre o literatură feminină? Simplu. Ca fost student și masterand la Litere, multă vreme am încercat să găsesc o metodă, un fel de a scrie despre literatură și inevitabil, în timpul cursurilor, mai ales când studiam autoare precum Virginia Woolf sau Simone de Beauvoir se ajungea inevitabil și la discuțiile despre rolul femeii în societate, despre o privire feminină și se puneau întrebări de genul: de ce n-au scris femeile mai mult?, ce subiecte preferă femeile? etc. și simțeam că e ceva neliniștitor în asta. Evident, răspunsurile sunt multiple: femeile nu aveau drepturi sau femeile erau interesate de alte lucruri, cu toate că de-a lungul istoriei au existat mereu scriitoare, dar în ultimul secol, cel puțin, numărul autoarelor a crescut și mi se pare că în ziua de azi nu prea își mai au rostul discuțiile despre o literatură feminină sau masculină, poate doar la nivel de dezbatere interactivă, există doar literatură și tot ce contează e ca ea să fie bună, oricine ar scrie-o. Literatura a evoluat mult și femeile au avut un aport mare la această evoluție, dar cred că o carte bună este un act de inspirație poate chiar divină, dar și un mare act de curaj, oricine ar scrie-o. Dacă ne referim la autoare din Orient, acestea pot fi declarate foarte curajoase, dar să nu uităm nici faptul că și bărbații o pot păți, vezi cazul Salman Rushdie sau al atâtora alții ale căror nume nici măcar nu am mai avut ocazia să le auzim.

Florina_IlisDe asemenea, zilele acestea am citit o carte-interviu, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu de Ioana Revnic, All, 2013, și am avut revelația a ceea ce știam deja. Cunoscutul critic spunea și el, pe urmele lui Lovinescu, că nu există o literatură a femeilor, ci doar literatură, iar aceasta este bună sau rea și nu e cazul să judecăm altfel decât prin prisma valorii. De asemenea, el spunea și că singura lui metodă critică este dragostea pentru literatură și că scopul vieșii sale, de critic și om în general, a fost să îi ajute pe oameni să descopere literatura și să o iubească. Și la sfârșitul lecturii eram încântat și știam că aceasta este singura metodă valabilă și că discuțiile despre feminism și societăți patriarhale trebuie să le las militanților, eu vreau doar să citesc cărți și să scriu despre ele cu dragoste. Evident, metodele critice sunt altele, instrumentele hermeneuticii și ale teoriei literare sunt altă discuție, dar metoda și perspectiva este aceasta: scriu despre literatură precum un iubit vorbește despre o iubită, iar dacă acea iubită dezamăgește spun ce mă dezamăgește, fără a-i minimaliza calitățile, iar dacă ea mă face fericit nu contenesc în a sublinia acest fapt.

Vreau să mai spun doar cum am descoperit-o pe , fiindcă despre ea este totuși acest Dosar, prin a mărturisi că mereu îmi face plăcere să îmi aduc aminte de circumstanțele princapa care descopăr un autor sau altul, o carte sau alta. Știam despre ea și despre cărțile ei de multă vreme, citisem interviuri, cronici ale cărților, ba chiar, într-o zi la facultate chiar am citit vreo două ore dintr-o carte de-a ei, în timpul unui curs care nu s-a mai ținut. O colega de-a mea avea Cruciada copiilor (parte dintr-o trilogie care mai cuprinde romanele Coborârea de pe cruce și Chemarea lui Mate) și mi-a dat-o. Dar am uitat să o rog să mi-o împrumute acasă și cu toate că mă captivase și niciodată nu las cărțile necitite, m-am luat cu alte lucruri și nu m-am mai întors la ea. Dar de fiecare dată când auzeam numele ei îmi aduceam aminte și mereu îmi promiteam că voi citi.

Și s-a întâmplat că autoarea a lansat o carte în care apărea Eminescu personaj principal și cum mi s-a părut un lucru insolit și fain, mi-am propus să o citesc și am urmărit-o ceva vreme prin librării, dar nu găseam banii necesari să o cumpăr și sufeream. Într-o zi am mers la biblioteca facultății și am dat peste ea. Cu o mare bucurie am luat-o și am citit-o în anul trei de facultate, chiar cu ceva vreme înainte de licență. E o carte stufoasă și alambicată tare, dar m-a prins. Și așa mi s-a confirmat ideea că e o autoare bună și așa am hotărât să citesc tot ce a scris. De abia acum voi face asta și voi relua și această carte, fiindcă după mai bine de doi ani multe s-au șters din mintea mea. Cu aceste cuvinte încep al treilea al meu, după Radu Aldulescu și Matei Vișniec și îl voi încheia cu un interviu cu autoarea.

(foto: 1, 2, 3)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 227